Dragostea lui Dumnezeu și libera alegere a omului

Părintele Filothei Grigoriatul

«Dumnezeu este iubire», mărturisește sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). Într-adevăr, această este cea mai potrivită caracterizare a lui Dumnezeu, caracterizare care ne permite nouă, oamenilor, să înțelegem ce este Dumnezeirea.

Conform învățăturii sfântului Dionisie Areopagitul și teologiei apofatice a Bisericii, Dumnezeu este mai presus de orice concept uman. Nu este nici suflet, nici rațiune, nici putere, nici lumină, nici viață, nici esență, nici timp, nici știință, nici adevăr, nici împărăție, nici înțelepciune, nici bunătate… (vezi Teologia Mistică, cap. V). Și totuși, se poate găsi o denumire care i s-ar potrivi: Dumnezeu nu este nimic altceva decât Iubire.

Într-adevăr, Dumnezeu, Dumnezeul părinților noștri, singurul Dumnezeu adevărat, nu este un Dumnezeu pedepsitor, nici măcar unul «drept», în sensul și după măsura minții omenești. Nu este asemenea unui polițist corect, care responsabil fiind de ordinea publică, sancționează până și cea mai mică încălcare de lege. Sau asemenea unui judecător, care este dator să-l găsească și să-l pedepsească pe cel vinovat și astfel să restabilească dreptatea și ordinea socială.

Nu, Dumnezeul nostru nu este drept în acest sens. Vai de noi dacă era așa! Dumnezeul nostru este ca un Tată pentru noi. Dumnezeul nostru este iubire. De multe ori, oamenii, împinși de curiozitatea și slăbiciunea umană, își pun următoare întrebare: «Atunci de ce există atâtea necazuri, atâta nedreptate și atâția nefericiți în lumea aceasta, de vreme ce Dumnezeu este iubire?». Ca un răspuns la această întrebare, putem cita din cuvintele fericitului părinte Epifanie Theodorópoulos: «Fără Hristos, lumea reprezintă scena pe care se joacă un teatru absurd. Fără Hristos, nimic nu poate fi explicat. Oare de ce există atâtea necazuri, atâtea nedreptăți, atâtea eșecuri, atâtea boli? De ce, de ce, de ce? Mii de astfel de întrebări macină umanitatea. Înțelegeți odată! Omul, cu rațiunea sa limitată, nu poate da răspuns la astfel de întrebări. Numai în Hristos pot fi explicate toate: ne pregătesc pentru veșnicie. Poate că acolo ne vom învrednici să aflăm răspuns la unele întrebări…» [Pr. Epifanie Theodorópoulos, Διάλογος με ένα Μαρξιστή (Dialog cu un marxist), Kalamáta 1989, p. 20].

Așadar, Dumnezeu este iubire. Îl iubește pe om, iubește toate făpturile create și vrea o societate formată din persoane care se iubesc între ele. Omul, în calitate de persoană, poate să-L iubească pe Dumnezeul personal, fiindcă iubirea adevărată există și se exprimă numai între persoane. Animalele, obiectele, ideile, filosofiile pot și trebuie să atragă numai parțial interesul omului. De aceea, orice depășește această măsură a unei simple simpatii, a unui simplu interes, evoluează și devine patimă, slăbiciune a sufletului, în nici un caz iubire adevărată. Iubirea adevărată, personală îl face pe om să vibreze până în adâncurile existenței sale, atrăgându-l cu o putere nebănuită spre persoana iubită.

Dumnezeul nostru nu este dumnezeul filosofilor sau al scepticilor, ci este Dumnezeul părinților noștri. Este o Persoană, și nicidecum o idee. Acest Dumnezeu, în multa Sa iubire pentru om, creatura Sa personală, coboară din înălțimea sfântului Său locaș și, prin intermediul energiile necreate, Se comunică omului într-o comuniune a iubirii, în Hristos, în Biserica Sa.

Condiția iubirii adevărate și profunde este voința liberă. Nu e cu putință să iubești pe cineva cu forța sau din constrângere. Dumnezeul cel Sfânt, din respect și iubire părintească față de om, îl vrea liber. De aceea, nu I se impune, ci așteaptă (și respectă) alegerea sa liberă și personală: dacă acesta va vrea, Îl va primi în viața sa, dacă nu, atunci Îl va respinge.

Așadar Dumnezeu vine spre noi și ni Se descoperă, cu condiția ca noi să-L acceptăm în mod liber în viața noastră. Dacă Îl vom accepta, atunci ne va arăta slava Sa și ne va da harul Său, iar noi ne vom bucura de binecuvântarea prezenței Sale. Apoi, vom învăța din propria experiență ce înseamnă viața în Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeirea. Dacă El nu ni Se descoperă, singuri nu vom putea să-L găsim și să-L cunoaștem pe Creatorul și Ziditorul nostru.

Îl alungăm din viața noastră și refuzăm să-L iubim atunci când suntem indiferenți față de poruncile Sale, așa cum El Însuși ne lămurește: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește» (Ioan 14, 21). Și astfel, ne astupăm urechile ca să nu auzim chemarea Sa și rămânem singuri, fără Dumnezeu, incapabili să iubim, gustând disperați din amărăciunea iubirii de sine.

Dumnezeu ne lasă să alegem singuri dacă Îl vrem sau nu. Nu ni Se impune cu forța. Ne ajută foarte discret să ne depășim slăbiciunile umane și să alegem ce credem noi că ne este de folos. De folos, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, este să pornim în căutarea Sa, să-L cunoaștem, să ne unim cu El și să rămânem în El. Acesta este scopul vieții noastre, de aceea am fost creați: «Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3).

Dumnezeu știe cum să se apropie de fiecare suflet în parte și să-l atragă spre Sine, să-l informeze în legătură cu existența Sa, să-i vorbească, să-i ofere ocazii și posibilități de a se apropia de El, de a se bucura de prezența Sa și de a-L cunoaște, pentru ca mai apoi omul de la sine să caute să rămână în prezența Sa. Dacă sufletul omului primește harul lui Dumnezeu și dorește să se apropie și să comunice cu El, atunci Dumnezeu începe să joace un «joc» sfânt cu el. Uneori îi vorbește dulce și tandru și atunci sufletul, întraripat de o iubire sfântă, dumnezeiască, zboară către ceruri, uitând de cele pământești. Alteori se ascunde de el și atunci acela, speriat de singurătatea sa aparentă, Îl caută cu tot dinadinsul și, până Îl găsește, trece printr-un întreg martiriu. Apoi Dumnezeu i se arată din nou, sporindu-i astfel dragostea pentru El și curățindu-l de toată întinăciunea. Tot acest joc are drept scop întărirea comuniunii dintre om și Dumnezeu, Care vrea să-i dăruiască bucurii și daruri mai mari și să-l poarte din slavă în slavă. Acest joc durează până la sfârșitul vieții omului. Cu cât mai receptiv este sufletul omului, cu atât mai intens participă la bucuria acestei comuniuni a iubirii cu Ziditorul său.

Există însă și suflete și, din păcate, nu puține, care nu-L acceptă pe Dumnezeu ca Domn, din egoism, iubire de sine sau din fugă de durere (fygoponía) și astfel sunt prinse în capcana diavolului. Unele ca acestea, întrucât se află departe de Dumnezeu, se zbat în chinurile vieții acesteia pământești, trăind în neglijență, indiferență, în căutări și ocupații zadarnice, în plăceri trecătoare, care se transformă foarte repede într-un zbucium al morții. Toate aceste plăceri aparente au menirea de a adormi sufletele, de a le înrobi, ca mai apoi să le condamne la osânda cea veșnică. Uneori, în aceste suflete se duce o luptă teribilă, cutremurătoare, se pune problema vieții și a morții în fiecare zi, în fiecare ceas, poate chiar în fiecare clipă: să pună un început bun, să se elibereze din lanțurile sclaviei? Să-și taie voia vătămătoare? Să lupte pentru a scăpa din ghearele vrăjmașului, adică ale diavolului și să înceapă încet-încet o nouă viață prin întoarcerea la Dumnezeu, prin asceză, trezvie, rugăciune și înfrânare? Sau să se lase înghițiți cu totul de deznădejde și să se predea fără să opună vreo rezistență, fără să se împotrivească deșertăciunilor pământești, letargiei și plăcerilor trupești trecătoare, inumane și contrare voii lui Dumnezeu? Și astfel să nu mai dorească să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.

Dacă, cu harul lui Dumnezeu, biruiește înăuntrul său primul gând și este pus în practică, atunci sufletul cel risipitor se întoarce în casa Tatălui său, cu pocăință și cu zdrobirea inimii, spunând: «Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău» (Lc. 15, 21). Iar preabunul Tată se va grăbi să-l întâmpine, să-l îmbrățișeze, apoi îl va primi în casa Sa, adică în Împărăția Sa, unde sufletul se bucură, se desfătează și plânge din recunoștință nemăsurată pentru iubirea Tatălui. Dacă însă sufletul, din egoism, nu vrea să se întoarcă la Tatăl, martiriul său continuă și chiar devine mai apăsător. Acel suflet se chinuie nespus de mult, chiar dacă nu mărturisește acest lucru, chiar dacă celor din jur se arată bucuros, bine dispus, satisfăcut, chiar dacă el însuși nu își dă seama de zbuciumul prin care trece. Și astfel, sufletele care mai înainte erau bune, curate și neîntinate, în cele din urmă cad victime ale diavolului. Se bălăcesc în noroiul celor mai urâte și mai necinstite patimi, își pătează conștiința și înnegresc chipul lui Dumnezeu din ele. Oameni de toate vârstele și de diferite neamuri se auto-mutilează, devin paralitici din punct de vedere spiritual și suferă enorm de mult. Își pervertesc frumusețea sufletească, își murdăresc și își sfârtecă veșmântul dumnezeiesc primit la Sfântul Botez. Este înjosită și umilită funcția de conducător a sufletului, iar oamenii, care au fost plăsmuiți pentru slava cerului, devin niște marionete, un spectacol ieftin pentru vrăjmașul mântuirii noastre.

Chiar și caracteristicile și trăsăturile lor exterioare, care odinioară erau o mărturie certă a obârșiei lor dumnezeiești, acum se deformează și ele: «frumusețea» chipului se transformă într-o urâțenie hidoasă și înspăimântătoare, «noblețea» și zâmbetul se pierd și se strâmbă, «decența» și «bunele maniere» devin o aparență înșelătoare a decăderii lor. Faptele, cuvintele, întreaga lor «cultură» lor devin viclene, superficiale și false. Întrega lor viață și existență răspândesc un miros de moarte și o duhoare de descompunere duhovnicească. Absența lui Dumnezeu le marchează viața și civilizația «necivilizată». Câtă durere pentru Dumnezeu, «Cel Care vrea ca tot omul să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului»! Câtă durere pentru Biserică! Câtă durere pentru noi, cei care ne întâlnim cu astfel de cazuri, care vedem multe suflete pângărite, suflete pentru care a murit Hristos…

[Ο εν Χριστώ Αγώνας μέσα στην αποστασία της εποχής μας (Lupta în Hristos într-o societate căzută în apostazie), ediția IV, Sfânta Mare Mănăstire Grigoríou, Sfântul Munte, pp. 14-22].