Experienţe ale harului lui Dumnezeu – 5. Biserica Ortodoxă, spaţiul autenticei experienţe a harului lui Dumnezeu

Biserica Cincizecimii este scumpa noastră Biserică Ortodoxă. De ce? Pentru că este Biserica întrupării si înomenirii lui Hristos, a morţii Sale pe Cruce, a învierii Lui şi a Cincizecimii. Dacă din întreaga lucrare a lui Hristos izolăm chiar şi un singur element, îl exacerbăm şi îl tâlcuim în mod greşit, apare erezia. Doar Biserica ce primeşte şi trăieşte întreaga lucrare a lui Hristos, înglobând şi Cincizecimea, este adevărata Biserică a Cincizecimii. Fără Cruce există înviere? Fără ca omul să se răstignească cu postul, cu rugăciunea, cu pocăinţa, cu smerenia, cu asceza, poate oare să-L vadă pe Dumnezeu? În viaţa lui Hristos şi a creştinului, Crucea premerge învierii şi Cincizecimii, iar cei care vor înviere şi harisme duhovniceşti fără să se răstignească pe ei înşişi prin pocăinţă, prin asceză, prin post, prin ascultare faţă de Biserică, pot fi oare adevăraţii următori ai lui Hristos Cel răstignit şi înviat? De aceea, unii ca aceştia nu pot face parte din Biserica Cincizecimii.

În fiecare Liturghie a Bisericii noastre avem o Cincizecime. Cum devin pâinea şi vinul Trupul şi Sângele lui Hristos? Oare nu prin pogorârea Sfântului Duh? Iată Cincizecimea! Fiecare Sfântă Masă a Bisericii Ortodoxe este foişorul Cincizecimii. La fiecare Botez avem o Cincizecime. Prin harul Duhului Sfânt omul devine creştin şi este încorporat în Trupul lui Hristos. Fiecare hirotonie întru diacon, preot sau arhiereu este o nouă Cincizecime. Duhul Sfânt coboară şi-l face pe om slujitor al lui Dumnezeu.

Fiecare spovedanie a unui creştin este, de asemenea, o Cincizecime. În clipa în care creştinul îngenunchează în faţa duhovnicului său cu smerenie şi îşi mărturiseşte păcatele plin de pocăinţă iar duhovnicul rosteşte rugăciunea de dezlegare, această dezlegare se face prin harul Duhului Sfânt.

Fiecare adunare şi fiecare Taină a Bisericii este o continuare a Cincizecimii, deoarece se săvârşeşte prin prezenta şi lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, toate lucrările, rugăciunile şi Tainele Bisericii încep cu rugăciunea „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti, Comoara bunătăţilor şi Dătătorule de viată, vino şi Te sălăşluieşte întru noi …”. Cerem, aşadar, să vină Mângâietorul, Duhul Sfânt. Şi vine. Oriunde se adună Biserica Ortodoxă, adevărata Biserică a lui Hristos, acolo este şi harul Duhului Sfânt.

Fiecare sfânt al Bisericii noastre este un om purtător de Duh, plin de harismele Duhului Sfânt, un om al Cincizecimii.

Cererea pe care o facem în Rugăciunea Domnească: „vie împărăţia Ta” înseamnă „să vină harul Duhului Tău celui Sfânt”. Împărăţia lui Dumnezeu este harul Duhului Sfânt. Aşadar, şi în rugăciunea „Tatăl nostru”, cerem tot pe Duhul Sfânt.

Cunoscuta rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau, în formula mai dezvoltată, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, se face şi ea tot prin harul Duhului Sfânt. Aceasta deoarece Sfântul Apostol Pavel spune că „nimeni nu poate numi Domn pe Iisus decât în Duhul Sfânt” (l Cor. 12, 3). Iată, aşadar, că Biserica noastră trăieşte în mod constant Cincizecimca. În Sfânta noastră Biserică avem această binecuvântare de a putea să ne facem locaşuri ale Duhului Sfânt şi de a experimenta harul unindu-ne cu Dumnezeu. Biserica noastră Ortodoxă este calea sigură şi încercată de mulţi a mântuirii. Este Biserica Profeţilor, a Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi, a Martirilor, a Sfinţilor, până la cei din zilele noastre – cum ar fi Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni. Este Biserica în care se păstrează nefalsificată învăţătura Evangheliei de aproape două mii de ani, deşi eretici înfricoşători au luptat împotriva ei. Dar nu numai eretici şi grupări eretice vrăjmaşe – cum sunt cele penticostale, baptiste, iehoviste sau chiar misiunile greco-catolice – s-au ridicat împotriva noastră, ci chiar împăraţi care s-au slujit de armată. Nu au putut însă nici unii, nici alţii să distrugă Biserica. Nici iconoclasmul care a durat 130 de ani nu a putut să înăbuşe Ortodoxia. Mii şi zeci de mii şi sute de mii sunt martirii Bisericii. Şi chiar dacă, uneori, se pare că Biserica este copleşită, totuşi niciodată nu a fost învinsă şi nici nu poate fi. Mai mult, cu cât este mai războită, cu atât mai puternic străluceşte.

În Biserica noastră viază, aşadar, harul Duhului Sfânt, în Biserica noastră există sfinţi până astăzi. Trupurile multor sfinţi se păstrează întregi, izvorând mireasmă şi mir, săvârşind numeroase minuni. Unde altundeva se mai întâmplă aceasta? În care erezie sau „biserică”? Scot pe cineva din mormânt iar acesta împrăştie mireasmă plăcută după ani şi sute de ani de la moarte? La Sfântul Munte, osuarele mănăstirilor răspândesc mireasmă bineplăcută tocmai din cauza faptului că printre osemintele părinţilor se află şi oseminte ale sfinţilor călugări. Aceasta se întâmplă datorită prezenţei Duhului Sfânt, în plus, mai putem aminti faptul că doar aghiasma sfinţită de un preot sau de un arhiereu ortodox rămâne nestricată, spre deosebire de apa provenită de la romano-catolici sau uniţi.

* * *

Aceasta este credinţa noastră cea adevărată şi ortodoxă. De ce am părăsi-o pentru a urma nişte „mântuitori” americani recent apăruţi care cred că Biserica a început cu ei? Pentru noi, ortodocşii, care avem o tradiţie atât de bogată, atâţia Sfinţi, atâtea mănăstiri, atâtea Sfinte moaşte, atâtea icoane făcătoare de minuni, atâţia martiri şi Sfinţi Părinţi, a părăsi Biserica înseamnă sinucidere. Părăsirea Ortodoxiei înseamnă apostazie de la Dumnezeu, Tatăl nostru.

Diavolul încearcă prin erezii să zdrobească Biserica, însă în cele din urmă el însuşi este zdrobit; şi asta pentru că Dumnezeu cel Sfânt, din războiul pe care-l dă diavolul împotriva Bisericii, scoate un folos pentru Biserică. Ortodocşii se întăresc în credinţă, apar noi şi noi martiri, teologi şi susţinători ai credinţei ortodoxe. Când, în veacul al XIV-lea, monahul apusean Varlaam a combătut învăţătura ortodoxă despre energiile dumnezeieşti şi despre lumina necreată, aşa cum era ca trăită la Sfântul Munte, Dumnezeu l-a ridicat pe ieromonahul aghiorit Grigorie Palama ca teolog şi învăţător al credinţei adevărate ortodoxe.

În aceste vremuri critice în care Ortodoxia este atacată de nenumărate erezii, fiecare creştin ortodox care păstrează cu sfinţenie credinţa în Hristos se va împărtăşi de multă binecuvântare de la Dumnezeu. Aceasta deoarece în epoca noastră confuză asistăm la o recrudescenţă a idolatriei, a relativismului religios pe care se bazează ecumenismul intercreştin şi cel interreligios. Fericit creştinul ortodox care nu se face trădător ca Iuda şi nu apostaziază de la sfânta credinţă ortodoxă. Cu toţii suntem păcătoşi, dar găsindu-ne în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă avem nădejde de mântuire; în timp ce, chiar dacă am fi „drepţi”, atunci când ne găsim în afara Bisericii Ortodoxe nu avem această nădejde. În Biserică ne putem pocăi, ne putem spovedi, primim iertare de la Dumnezeu care ne miluieşte. În afara Bisericii, cine ne va putea mântui? Care „duh sfânt” ne va ierta păcatele şi care „biserică” se va mai ruga pentru sufletele noastre după moarte? De aceea, orice ortodox care moare ca ortodox să ştie că are nădejde de mântuire, dar cel ieşit din Biserică, chiar dacă crede că are fapte bune, nu poate nădăjdui la mântuire.

De aceea, doar Biserica Ortodoxă este spaţiul adevăratelor experienţe ale harului Duhului Sfânt, aşa cum le-am descris la început, şi care constituie încredinţarea noastră, încă din această viaţă, a mântuirii sufletelor noastre, cu harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.

Sursa: Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003.