Femeia care a omorât un episcop

Această întâmplare s-a petrecut la sfârşitul secolului al IV-lea, într-un mic oraş din Siria, care poartă numele Dolíhi. Motivul: patimile care au izbucnit în rândul ereticilor arieni din pricina victoriei definitive a ortodoxiei.

Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat, trebuie să cunoaştem în linii mari contextul istoric al acelei epoci. Arie, preot în Alexandria, din pricina raportării sale eretice faţă de cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul, a fost condamnat în anul 318 în cadrul unui sinod local. Cu toate acestea, pedeapsa primită nu l-a făcut să se cuminţească. Dimpotrivă, l-a împins să lucreze pentru răspândirea ereziei sale din Palestina până în Asia Mică. În anul 325, al doilea an după ce a devenit singur împărat al Imperiului Roman, Marele Constantin a convocat la Niceea un sinod general, cunoscut sub numele de Întâiul Sinod Ecumenic, în cadrul căruia au fost condamnate şi poziţiile eretice ale Lui Arie şi însuşi Arie. În anul 336, Marele Constantin moare, iar moştenitor al tronului devine cel de-al doilea fiu al acestuia, Constanţiu (337-361).

Constanţiu, spre deosebire de tatăl său, a fost susţinător al arienilor şi a luptat pentru impunerea poziţiilor teologice ale acestora prin orice mijloace, mai ales prin persecutarea episcopilor ortodocşi şi prin înlocuirea lor cu episcopi de orientare ariană. Succesorul lui Constanţiu al II-lea a fost Iulian Apostatul (361-363). A urmat, apoi, Iovian, prieten al ortodocşilor, care a domnit un singur an. Iovian a fost înlăturat de Valens (364-378), care a fost, la rândul lui, un susţinător al arienilor şi un persecutor al ortodocşilor. Printre cei persecutaţi se număra şi Eusebiu, episcop al Samosatei Siriei din anul 361. Episcopul Eusebiu se distingea prin caracterul său deosebit; era prieten cu Marele Vasile şi Grigorie de Nazianz. Din pricina activităţii sale de susţinere a ortodocşilor, împăratul Valens l-a persecutat, iar în 347 l-a exilat într-o regiune dunăreană.

La moartea împăratului, în 378, Eusebiu s-a întors din exil, continuându-şi lupta pentru susţinerea ortodoxiei. La aceasta a contribuit şi faptul că urmaş la tron al lui Valens a fost Teodosie cel Mare (379-395), apărător al ortodocşilor, care a luptat cu zel pentru repunerea în drepturi a Ortodoxiei. Cu susţinerea sa, ortodocşii au făcut tot posibilul pentru repunerea în drepturi a episcopilor care fuseseră persecutaţi şi alungaţi de către arieni pentru a-i înlocui cu episcopi arieni, în acele regiuni în care susţinătorii acestei erezii erau majoritari.

Această activitate a ortodocşilor, din pricină că beneficia şi de susţinerea împăratului, a fost întâmpinată de ereticii arieni cu atât de multă energie, încât uneori lucrurile evoluau spre confruntări cu ortodocşii şi, nu arareori, spre bătăi.

Eusebiu al Samosatei, printre alte activităţi de susţinere a credinţei, s-a consacrat în special hirotoniilor noilor episcopi ortodocşi. Din câte cunoaştem, el a fost cel care l-a hirotonit pe Acachie în Veria Siriei, actualul Alep; pe Theodot în oraşul Ierápole din Frigia (Asia Mică); pe Eusebiu la Halkída Siriei; pe Isídor în oraşul Kýros, aflat în nordul Siriei; pe Evloghie, la Antinó, oraş din Tebaida Egiptului, şi pe Prōtogheni, în cunoscutul oraş Edéssa din nordul Mesopotamiei.

După hirotonirea acestora, îşi propusese să-l hirotonească episcop pe Máras, care se distingea prin multele sale virtuţi, în micul oraş Dolíhi, din Siria, unde predomina erezia ariană. Răspândirea veştii printre locuitorii oraşului cu privire la hotărârea lui Eusebiu, a provocat o vie nemulţumire în rândurile ereticilor arieni. Aceasta nu l-a împiedicat, însă, pe Eusebiu să continue ducerea la bun sfârşit a datoriei pe care şi-o asumase.

După cum se obişnuia în acea epocă, creştinii ortodocşi au ieşit în afara oraşului pentru a-l întâmpina pe Eusebiu cu însufleţire şi a-l conduce către biserica unde urma să aibă loc ceremonia. Dar şi arienii trebuie că ieşiseră la drumul principal, aşteptând sosirea acestuia.

Probabil că Eusebiu abia apucase să păşească în Dolíhi, când o femeie, o ariană fanatică, care urcase pe acoperişul casei, a aruncat drept către Eusebiu o cărămidă care l-a lovit, spărgându-i capul. Eusebiu, conform textului care povesteşte această istorie, „foarte curând a plecat către viaţa cea de sus”, adică spre viaţa cerească. Înainte de a-şi da sufletul, a apucat să lege cu blestem pe toţi cei aflaţi de faţă, pentru a nu o pedepsi în nici un fel pe cea care-l lovise. Apoi, urmând atitudinea pe care a avut-o Domnul înaintea crucii, a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. L-a pomenit, de asemenea, şi pe Sfântul Ştefan, Întâiul Mucenic, care, în ciuda loviturilor cu pietre pe care le primise, a strigat înainte de a-şi da sufletul: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”

Biserica noastră îl cinsteşte pe acest mucenic al credinţei pe data de 22 iunie. În slujba zilei găsim următorul distih sinaxaric:

Cărămida, pre tine, Evsevie, mucenice al Domnului, te-a omorât
Ci îndată şi cununa pre capul tău s-a pogorât.

Acest distih e completat de următorul stih în metru eroico-elegiac:

Cărămida, în a douăzeci şi doua zi,
Capul lui Evsevie-l zdrobi.

(Ilias Α. Voulgarákis, Kathīmerinés istoríes Aghíōn kai amartōlón sto Byzántio [Istorii din viaţa de zi cu zi a Sfinţilor şi păcătoşilor din Bizanţ], Ed. Maístros, p. 43-46).