Grecia la sfârșitul celui dintâi război mondial

Războaiele Balcanice (1912-1913) au dus la dublarea teritoriilor și a populației statului grec, au întărit credința grecilor în puterea nebiruită a armatelor elene și au făcut să răsară în conștiința națională Marea Idee, propulsată de perechea Venizélos (primul-ministru) – Konstantínos (regele). La iconostasul sfinților săi, Elenismul liber dar încă neizbăvit, a adăugat litografiile împodobite cu frunze de dafin ale primului ministru și regelui său.

Primul Război Mondial a provocat explozia și conflictul dintre Venizélos și Konstantínos. Rând pe rând, fiecare dintre ei a fost când «înger», când «demon» pentru poporul său, dezbinând astfel întreaga națiune. Totuși, grecii au făcut parte din tabăra învingătorilor, punându-și mari speranțe în drepturile care li se cuveneau în urma prăbușirii Imperiului Otoman și având mari așteptări din partea aliaților lor.

Eleftherios Venizelos

În 1915, primul ministru, Venizélos, având în vedere configurația forțelor majore pe plan mondial, afirma că interesele majore ale statului și viitorul Elenismului neizbăvit îi dicta Greciei să iasă imediat la război de partea Antantei (Triple-Entente), care era alcătuită din Anglia, Franța și Rusia și căreia i se alăturase și Serbia, Muntenegru și România, luptând împotriva Triplei Alianțe, alcătuită din Germania, Austro-Ungaria și Italia, căreia i se alăturase ulterior și Imperiul Otoman și Bulgaria.

De cealaltă parte, regele Konstantínos, a cărui soție, regina Sofia era sora împăratului german (kaiserului) Wilhelm, credea că interesele naționale ale statului îi dictau Greciei să rămână neutră. De altfel, ca unul care studiase la Academia Militară din Berlin, credea în forța nebiruită a armatei germane și considera că e de datoria sa ca rege să conducă politica externă și de apărare a țării.

Regele Konstantinos

Întrucât nu era de acord cu politica externă a lui Konstantínos, Venizélos și-a dat demisia pe 20 februarie 1915, fiind succedat de diverși reprezentanți guvernamentali, până la alegerile din 31 mai 1915, pe care le câștigă tot el și, astfel, este reales în funcția de prim-ministru. Câteva luni mai târziu, însă, regele dizolvă Parlamentul și provoacă alegeri guvernamentale, creând o criză constituțională deschisă. Ruptura dintre cei doi oameni politici și susținătorii lor devine tot mai acută, fapt care duce la dezbinarea întregii națiuni.

În acest punct trebuie să menționăm două poziții ale lui Elefthérios Venizélos extrem de importante, însă date uitării, referitoare la privilegiile regelui și la stat. Pe 5 septembrie 1910, adresându-se poporului atenian, care, adunat în număr mare în Plateía Syntágmatos (Piața Constituției), cerea formarea unei Adunări Constituante, care să limiteze atribuțiile regelui, Venizélos declara: «Regimul constituțional îl numește pe rege factorul esențial în păzirea statului de la orice abatere. Aflat în vârful piramidei politice și sociale, nelăsându-se influențat de interesele schimbătoare ale vremii, ci racordând interesele Casei Regale la idealurile mărețe ale statului, acesta are în mâinile sale o mare putere de a face bine și de a evita răul».

Nouăzeci de ani mai târziu, profesorii și istoricii au evaluat în felul următor aceste poziții ale lui Venizélos [1]: «Prin aceasta, Venizélos îl soma pe conducătorul statului să-și asume anumite responsabilități în cadrul statului, în contrast cu opinia lui Hariláos Trikoúpis, conform căreia regele nu se putea amesteca în politică, ci trebuia să se supună majorității parlamentare și să evite să comită anumite neajunsuri. Venizélos, promovând rolul important și funcția regelui în cadrul statului, crea un precedent, care mai târziu ar fi provocat mari probleme de stat […]. Consecințele acestui demers pentru stat erau nefaste, întrucât colaborarea dintre un conducător de stat investit cu importante funcții și un prim-ministru puternic nu putea decât să aibă rezultatul din 1916».

Pe 22 aprilie 1917, cu doar o lună înainte de detronarea și îndepărtarea lui Konstantínos, Venizélos într-o epistolă trimisă către Áthos Romános, ambasadorul Greciei la Paris, scria [2]: «Dacă Rusia acceptă regimul democratic, atunci pentru noi nu reprezintă nici un pericol acceptarea formei democratice a statului. Cred că cea mai bună soluție pentru interesele noastre ar fi menținerea regimului actual, care presupune alegerea unui rege din rândul regilor Casei Regale a Angliei. Dacă însă acest lucru nu e cu putință, atunci nu cred că ne rămâne altă soluție decât Democrația».

Este evident faptul că Venizélos, considerând deja luată decizia Franței de a-l detrona – cu ajutorul armatei și flotei franceze – pe Konstantínos, dorea să lege interesele Angliei de cele ale Greciei. Pe atunci Franța, care era democrație, dorea să impună principiile democratice și în Grecia, în timp ce Rusia, care era în război, se afla sub dominația Guvernului Kerensky.

În 1915, armatele engleze și franceze ocupă insula Límnos și orașul Tesalonic, unde sunt debarcați în jur de 250.000 de soldați. Imediat, Guvernul grec își retrage al V-lea Corp de Armată, cu excepția unei divizii din Karampornoú. Partidul Liberal nu participă la alegerile din 6 decembrie 1915, drept pentru care votează numai 280.000 de cetățeni, în condițiile în care, la alegerile din luna mai a aceluiași an, votaseră 714.000. Imediat, armatele anglo-franceze ocupă Kérkyra. Pe 13 mai 1916, guvernul regal cedează fortăreața Roúpel din Macedonia bulgară unui pluton de germani, care mai târziu ia prizonier întregul Corp IV al armatei grecești care staționa în Kavála. Soldații greci sunt duși în Germania în lagărul Gerlitz, în timp ce Kavála este invadată de bulgari.

Generalul francez Sarrail supune unui adevărat asediu orașul Tesalonic, unde au loc trei mișcări de protest împotriva lui Konstantínos, organizate de Comisia de Apărare Națională «venizelică» (a lui Venizélos). Pe 16 august 1916, sub directa protecție a armatelor franceze, Comisia proclamă Mișcarea de Apărare Națională, la care participă și Venizélos, care, pe 26 septembrie 1916, ajunge din Creta la Atena și formează un Guvern provizoriu, format din 3 bărbați (triumvirat): primul ministru, Elefthérios Venizélos, vestitul comandant al flotei Pávlos Kountouriótis și generalul Panaghiótis Dagklís. La această mișcare, care controla Makedonía de Vest și cea mai mare parte a Makedoniei Centrale, aderă și insulele din Marea Egee. Însă acest Guvern provizoriu nu va fi recunoscut până la urmă de către aliații săi de jure, ci numai de facto.

Grecia era acum scindată în două state grecești beligerante: «statul Atenei» și «statul Tesalonicului». Pe 21 octombrie, Nikólaos Plastíras, care pe atunci era căpitan al Apărării, atacă orașul Kateríni și, după o serie de ciocniri «elino-grecești» dure, soldate cu mulți morți, anexează Piería la «statul Tesalonicului», care între timp formează divizii de Apărare Națională și le trimite pe Frontul Macedonian. În luna noiembrie a aceluiași an, o flotă franceză poposește în Fáliro, bombardează palatele regale din Atena și debarchează detașamente de marină. Imediat grecii deschid focul asupra acestora. Din schimbul de focuri rezultat, cad 194 morți din tabăra aliaților și 82 din tabăra grecească. Urmează un adevărat pogrom împotriva venizeliștilor, soldat cu cel puțin 32 de morți.

În anul următor, armata și flota franceză supun unei izolări complete «statul Atenei», aduc detașamente de marină în Pireu și în capitală, ocupă istmul Corint în primăvara anului 1917, iar pe 29 mai îl detronează pe Konstantínos, care în aceeași zi fuge în străinătate cu familia, refuzând să abdice. Acceptă totuși să fie succedat de către al doilea său fiu, Aléxandros, care urcă pe tron chiar în ziua următoare. Într-o epistolă de-a sa către prim-ministrul Aléxandros Zaímis, care a fost publicată ulterior în Ziarul Guvernului, acesta proclamă: «Convins fiind de intențiile bune ale Puterilor, voi colabora cu ele cu toată sinceritatea».

Pe 7 iunie 1917, Venizélos poposește în Pireu la bordul vasului de război francez Jurien de la Graviere, unde rămâne șase zile. Apoi, pe 13 iunie, depune jurământul în calitate de prim-ministru, în fața regelui Aléxandros. «Statul atenian» era cucerit, Grecia redevine un stat unitar, însă armata și poporul sunt în continuare dezbinate în două grupări care se urăsc una pe alta: «venizeliștii» (susținătorii lui Venizélos) și «constantinii» (susținătorii lui Konstantínos). Prețul plătit pentru această dezbinare va fi foarte scump și se va vedea la sfârșitul campaniei micrasiatice.

Venizeliștii curăță statul de «impuritățile regești». Iată ce spun cifrele [3]: treizeci de politicieni iluștri, ofițeri și alți demnitari de stat sunt exilați în Ajaccio (Corsica), orașul natal al lui Napoleon. Printre ei se afla și patriotul Ion Dragoúnis, parlamentarul Florínis, generalul Victor Doúsmanis și colonelul Ioánnis Metaxás. Aceștia patru, dimpreună cu comandantul suprem Hasan Tahsin Pașa, semnaseră pe 26 octombrie 1912 actul de predare a Tesalonicului către greci.

Alți treizeci de politicieni sunt izolați la domiciliu și puși sub pază. Printre ei se aflau doi foști prim-miniștri și șase foști miniștri. Sunt caterisiți Arhiepiscopul Atenei și mitropoliții membri ai Sinodului care îl declaraseră anatema pe Venizélos. Este concediat președintele Areopagului, dimpreună cu 570 de judecători. De asemenea, sunt concediați 6.500 de funcționari publici. Sunt trecuți în rezervă 1.600 de ofițeri, iar alți 700 sunt puși în disponibilitate. Astfel, 40% din personalul permanent al armatei era îndepărtat. Ba mai mult decât atât: sunt trecuți în rezervă 300 de ofițeri ai flotei militare. Este practic distrusă Jandarmeria Regală prin disponibilizarea a 3000 de ofițeri, subofițeri și jandarmi. Sarcinile acesteia sunt preluate de către Jandarmeria cretană.

După înfrângerea electorală a lui Venizélos din 1920, sunt repuși în funcție majoritatea ofițerilor care fuseseră îndepărtați de acesta. În ciuda acestui fapt, se semnalează grave probleme de disciplină, de experiență și chiar de calitate militară. Aceștia provoacă o serie de tulburări în prima linie a frontului, tulburări care macină întreaga armată, intrând în conflict cu ofițerii venizeliști rămași, adică cu frații lor de arme.

Pe întreaga durată a Campaniei micrasiatice, numai unul din patru ofițeri erau absolvenți ai unei Școli Militare. Aproximativ 80% din ofițeri proveneau din rândul subofițerilor, care, de regulă, își câștigaseră în mod cinstit galoanele, așa cum era cazul colonelilor venizeliști Nikólaos Plastíras, Gheórghios Kondýlis, ș.a.

În anul 1914, populația Greciei era de 4.732.936 de locuitori. Vechea Grecie număra 2.631.952 de locuitori (conform recensământului din 1907), iar Noile Țări 2.101.014 (conform recensământului din 1913). Dintre locuitorii Noilor Țări, 135.000 de musulmani au părăsit de bună voie Makedonía până în anul 1918, înainte de schimbul de populație, când au plecat și ceilalți musulmani.

Cu ocazia războaielor și prigonirilor dintre 1912-1918, sute de mii de greci s-au refugiat sau au fost alungați în Makedonía, Thráki, Romylía și pe țărmul de Vest al Asiei Mici. În anul 1918, s-au întors aproximativ 140.000 de refugiați în Makedonía și 131.000 în Thráki. Astfel că, înainte să înceapă Campania Micrasiatică, Grecia se confrunta deja cu o mare problemă – mulțimea de refugiați. E de ajuns să precizăm faptul că, în 1915, pe listele celor care aveau nevoie de îngrijire medicală erau înscriși deja 117.484 de refugiați.

În cadrul campaniilor militare din 1912-1918 au fost cheltuite sume uriașe, bani care în mare parte au fost împrumutați din străinătate. În plus, Grecia era obligată să facă noi împrumuturi pentru a acoperi cheltuielile extrem de mari pe care le implica politica de apărare a țărilor eliberate, pe care le revendicau bulgarii (în Makedonía), otomanii (în insulele din Marea Egee), italienii și albanezii (în Ípiros). Între 1914-1918, s-a socotit că totalul cheltuielilor de război se ridica la suma (astronomică pentru acea vreme) de 1.982.896.650 de drahme, echivalentul a 79.315.866 de lire sterline. Din această sumă, circa 1.115.000.000 drahme proveneau din împrumuturi, în timp ce restul de bani fusese plătit din impozitul costisitor la care fuseseră supuse clasele sociale mai slabe, din rândul cărora erau recrutați și cei mai mulți soldați. Aceștia din urmă, abia în 1923 au fost lăsați să meargă la vetrele lor, desigur cei care supraviețuiseră războiului și care nu erau invalizi.

Clasele cele mai bogate strânseseră o avere de pe urma războaielor și, cu toate acestea, refuzau cu încăpățânare să pună umărul pentru a ridica greutatea financiară imensă a țării. Datoria publică a Greciei creștea tot mai mult și, odată cu ea, creștea și deficitul public. În ultimii patru ani, prețurile crescuseră de patru ori.

Iată ce spune referitor la acestea cercetătorul istoric Gheórghios Leontarídis, profesor de Istorie la Universitatea din Atena și la Universitățile americane din Georgia, Mississippi și Memphis: «În concluzie, putem spune că Grecia a ieșit din război extrem de îndatorată. Moneda sa se afla în pragul prăbușirii, structura economică de bază a țării necesita schimbări radicale, sistemul fiscal era extrem de învechit și apăsa mai ales pe umerii celor care nu erau în stare să-l ridice, multe regiuni fuseseră distruse, problema refugiaților era foarte acută și, mai presus de toate, forțele politice erau divizate, fapt care urma să aibă consecințe nefaste. Nu se întrezărea nici un nor de speranță la orizont, în afară de satisfacerea pretențiilor teritoriale la masa viitoarelor negocieri».

Această realitate deprimantă a constituit preambulul Campaniei micrasiatice.

Note:

[1] Thános Verémis – Giánnis Koliópoulos, Ελλάς, η σύγχρονη συνέχεια (Hellas, continuarea contemporană), editura Kastaniótis, p. 541.

[2] Arhiva Ministerului de Externe și Istoria Poporului Grec, vol. XV, pp. 43-47.

[3] Istoria Poporului Grec, pp. 47-50.