Nu suntem fără fraţi

Concepţia că suntem o „naţie unică”, fără rude, este în fapt greşită. Ascunde, în funcţie de cadrul în care este formulată sau de persoana care o emite, naţionalism, fobie, ignoranţă, lipsă de încredere în sine, izolaţionism, elitism. Denotă un orizont limitat.

Noi, grecii, avem cercul nostru de înrudiri, chiar dacă singurii noştri fraţi buni sunt ciprioţii, greci şi ei, cu rădăcini, desigur, străvechi.

Pentru noi, care suntem în acelaşi timp fii ai ideilor Revoluţiei Franceze, dar şi ai moştenirii ortodoxe a Imperiului nostru de Răsărit, fraţi ne sunt armenii, sârbii, românii, urmaşii slavilor de Răsărit, ruşii, ucrainenii şi bieloruşii, chiar şi bulgarii. Drept rude ale noastre îi vom considera şi pe locuitorii statului cu capitala la Skopje – un amestec încă nedefinit –, dacă îşi vor reveni într-o bună zi din rătăcirea lor autodistrugătoare pricinuită de neamuri străine.

Rude spirituale ne sunt europenii de obârşie latină îndrăgostiţi de elenism, devotaţi moştenirii romane: francezii, italienii, belgienii, spaniolii, portughezii, totodată însă merită un studiu special, în profunzime, şi filoelenismul spontan, adânc înrădăcinat al latinoamericanilor. Desigur, francezii, belgienii, italienii din nord, ca franci, au subminat imperiul medieval care ne-a ocrotit neamul, iar prezenţa lor a fost, veacuri în şir, supărătoare şi odioasă. Acestea însă au trecut, istoria este trecut care influenţează profund, dar nu prescrie viitorul.

Cercul rudelor noastre nu se opreşte însă aici: între italieni, cei din Napoli, din Basilicata, Calabria, Apulia, sicilienii sunt fraţii noştri de cruce.

Albanezii: vecini din cele mai străvechi timpuri, tovarăşi de luptă, receptivi (dar şi negativi) faţă de miruirea sacră a elenismului ecumenic. Aceşti iliri de sud, prozeliţi ai lui Zeus din Dodona, aliaţi ai lui Alexandru cel Mare, ai lui Pýrrhus, ai familiei Botsáris, ce sunt ei pentru noi? Sunt acele rude care îmbogăţesc perpetuu, îmbogăţindu-se la rândul lor, matca neamului grecilor.

Rude ne sunt şi îndepărtaţii creştini răsăriteni de pe înaltele podişuri etiopiene, fii ai Sfântului Frumentius şi ai reginei Candachia. Şi, desigur, creştinii ortodocşi din Orientul Apropiat, odraslele orfane ale Bizanţului, comunitatea Patriarhiilor Antiohiei şi Ierusalimului.

Toţi aceştia sunt rude ale noastre, de diferite grade, şi numai nişte greci cu orizont istoric şi cultural îngust sau victime ale rătăcirilor străine ar putea gândi contrariul.

Aici se închide, poate, cercul rudelor. Mai departe, se deschide cortegiul prietenilor şi al admiratorilor prieteni. Al prietenilor şi al admiratorilor, în primul rând, care nu ne sunt predeterminaţi, întrucât atitudinea şi conduita lor depind de forţa sau de slăbiciunea, de calitatea mesajului şi a exemplului nostru.

Astfel de prieteni şi admiratori sunt popoarele care îşi amintesc, printre elementele vitale ale moştenirii lor, de Iunan şi de Alexandru-Iskandar-Zulkarnain, din Libya până în Indii şi Tadjikistan. Primii între ei, perşii. Mai aproape de noi, copţii, cei mai autentici creştini monofiziţi egipteni, dezertorii care şi-au primit preţul amar al apostaziei lor de la călăreţii deşertului arab.

Ce se întâmplă cu ceilalţi? I-am pierdut. Diminuarea învăţământului clasic în Germania, în SUA şi în Marea Britanie a înăbuşit puternicele nuclee filoelene de odinioară. Cu aceste popoare, dincolo de conaţionalii noştri care trăiesc în mijlocul lor, întreţinem pur şi simplu relaţii diplomatice şi de business.