Revendicând Artele. O perspectivă ortodoxă

“Există o orânduială nevăzută, iar lucrarea noastră de căpătâi este de a intra în simfonie cu aceasta” (William James, The Varieties Of Religious Experience: A Study In Human Nature, “Lecture III: The Reality of the Unseen”)

Încă de pe când eram la Facultatea de Arhitectură, aveam un vag sentiment de neîmplinire cu privire la cea mai mare parte a arhitecturii şi artei moderne. Acestea au în foarte mică măsură vreo coerenţă sau continuitate reală, ca să nu mai vorbim de armonie sau frumuseţe înnăscută. Arhitectura şi arta tradiţională sau clasică aveau puterea lor de seducție, dar au fost înlăturate ca fiind arhaice şi mai prejos de demnitatea industriei noastre moderne şi a acestei ere avansate tehnologic, a noilor invenţii şi tehnologii.

Cu timpul am învăţat să accept o bună parte din aceste lucruri, dar acel sentiment nelămurit de insatisfacţie nu m-a părăsit niciodată cu totul. Doar atunci când am ajuns la o profesiune matură de credinţă, pot spune că am început cu adevărat să mă confrunt efectiv cu această insatisfacţie. Principiile conturate în această lucrare sunt rezultatul cercetărilor şi descoperirilor întreprinse pe întinderea mai multor ani. Perspectiva și înțelegerea a ceea ce urmează a fi expus aici a fost una exclusiv biblică, ortodoxă, și din ea s-a născut și viziunea mea asupra lumii. Fiind arhitect vreme de mai bine de treizeci de ani, lucrurile-mi cele mai bine cunoscute țin de domeniul Artelor Plastice, iar articolul de față având această orientare.

De mai mult de un secol, artele sunt în faliment din punct de vedere filozofic și ideologic, iar artele sunt indicatorul mersului vremii. Până la sfârșitul veacului al XIX-lea, civilizația apuseană a funcționat potrivit viziunii creștine asupra lumii, având o percepție a realității bazată pe concepția creaționistă. Înainte de progresul științific al secolului XIX și, în particular, anterior teoriei evoluției lui Darwin, ideea îndeobște acceptată era cea a existenței unui Creator a toate. Acest lucru implica și credința că există valori morale absolute alături de un mod drept sau greșit de a trăi, de a săvârși cele ale vieții și cele ale artei, așa după cum exista și conștiința că există o ordine la baza tuturor lucrurilor. Omul nu născocește idealurile, valorile absolute sau orânduirile, ci le descoperă.

Bunul mers al civilizației depinde de această revelație și de asumarea ei. Această viziune stă la temelia creării tuturor operelor de artă, inclusiv ale celor din arhitectură, literatură, muzică și artă. In același fel, chiar și culturile necreștine ale lumii, atât cele antice cât și cele moderne, literate sau primitive, s-au inspirat în ceea ce privește forma și estetica din lumea naturală sau creată. Pentru cel puțin treizeci și cinci de secole, acest fapt a condus treptat la dobândirea unei conștiințe în edificarea unei orânduieli și armonii formale a vieții de zi cu zi. Odată cu această conștiință s-a ajuns și la o formidabilă varietate de formă și expresie. De la piramide până la Partenon, de la Pantheon la Opera de Paris, ca și alte opere de artă, exista o ordine subzistentă recunoscută.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, credința în existența Ziditorului a toate, ideea absolută de bine și de rău, precum și conștiința unei ordini primare au fost treptat abandonate. În ziua de astăzi, acestea au ajuns să nu mai fie puse în lucrare. În aceste condiții, prin apariția și ascensiunea artei moderne și cu concursul adepților acesteia, toate cele treizeci și cinci secole de înțelepciune și tradiție tehnică acumulată au fost discreditate și distruse. Ca urmare, cu toții am fost spoliați de moștenirea noastră de drept, iar potențialii artiști au fost împiedicați de la a-și realiza pe deplin vocația. Conceptele fundamentale ale acestei moșteniri nu au mai fost predate în școală începând cu mai mult de o sută de ani în urmă. Se face, însă, simțită o oarecare nemulțumire din partea multora care deplâng starea de lucruri actuală, și există o dorință de a redescoperi bogata noastră moștenire din trecut.

În ultimii douăzeci de ani au apărut ateliere private care oferă o educație artistică clasică, acestea fiind însă văzute de către școlile oficiale ca școli de pseudo-profesori sau „meșteșugari”. Atelierul Lack din Minneapolis constituie o legătură neîntreruptă cu tradiția clasică transmisă până astăzi de la maestru la ucenic. De aici au pornit multe alte astfel de ateliere. La sfârșitul anilor ’80, Thomas Gordon Smith a pus bazele unor studii tradiționale și clasice în cadrul Universității de Arhitectură Notre Dame. Ca produs al Universității Berkeley, găsindu-se el însuși la un moment dat pe buza prăpastiei moderniste, Smith a ajuns să se ridice împotriva mișcării moderniste și post-moderniste, afirmându-se ca și clasicist. Școala și absolvenții săi au fost catalogați de către comunitatea majoritară de arhitecți ca fundamentaliști periculoși care au îndrăznit să sfideze așezământul arhitecturii moderne.

În Anglia, arhitectul Quinlan Terry, care în anii ’50 a făcut ucenicie la unul din ultimii supraviețuitori ai clasicismului, coordonează o înfloritoare activitate arhitecturală în manieră tradițională. Ca trăitor creștin, Terry a scris un interesant tratat despre Templul lui Solomon și modul în care acest edificiu a prefigurat arhitectura clasică greacă.

Sunteți impresionați de arta, arhitectura, muzica și literatura modernă? Ceea ce simțiți sau percepeți nu este o nouă orânduire sau cine știe ce reprezentare cosmică a realității. Ceea ce vedeți este, de fapt, ruina sau forma cea mai joasă a unei culturi despărțite de Creator, o cultură ai cărei reprezentanți se luptă din răsputeri să refacă lumea după chipul lor, fără nici un fel de reținere și în mod nelimitat, încercând în același timp să îngroape amintirea oricărei moșteniri religioase. Dedesubtul acestor acțiuni se află disperarea și angoasa existențială că tot ceea ce există nu are vreun sens. Arta modernă tinde să întărească această disperare și teamă, trăgând cultura și mai în jos, într-o spirală regresivă.

Chemarea creștinului ortodox nu este de a transcende materia sau lumea secularizată, trăind în vreo închipuită desprindere mistică față de tot ceea ce înseamnă „profan”. Suntem chemați să transfigurăm materia cu ajutorul spiritului, prin toată viața și acțiunile noastre. Avem misiunea de a aduce în mijlocul nostru Împărăția lui Dumnezeu și să ajutăm la refacerea lumii după chipul cel dintâi al Ziditorului, iar nu după chipul nostru.

În lucrarea sa mult contestată (de către establishment-ul intelectual), The Closing of the American Mind, Alan Bloom dă o definiție profund ortodoxă a artei și civilizației: „Civilizația sau, ca să spunem același lucru, educația, este îmblânzirea sau domesticirea puterilor brute ale sufletului – nu suprimarea ori extirparea lor, fapt ce ar secătui sufletul de energie – ci convertirea acestora în artă” (Allan Bloom, The Closing of the American Mind, Simon and Schuster, Inc. New York, New York, 1987, pag. 71).

***

Diaconul James slujește împreună cu Părintele James Bernstein la biserica ortodoxă antiohiană a Sfântului Apostol Pavel, în Brier, Washington. Vreme de 38 de ani a fost arhitect principal și a proiectat mai multe biserici ortodoxe, printre care și cea a Mănăstirii Atotmilostivului Mântuitor din insula Vashon, Puget Sound, la doar 30 minute cu ferryboat-ul de Seattle, Washington.

Fotografiile prezintă lucrări arhitecturale ale Diaconului James din cadrul Mănăstirii Atotmilostivului Mântuitor, Vashon Island, Washington, Statele Unite.