Schimbarea la Faţă a lui Iisus

Este dimineaţă. Iisus împreună cu Ucenicii Săi merg la Cezareea, dincolo de hotarele Galileii. Pe drum îi întreabă drept cine Îl iau oamenii, cine cred că este.

– Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, îi răspunde Petru. Alţii că eşti Ilie, iar alţii unul dintre Prooroci.

– Dar voi? întreabă Iisus din nou. Voi cine credeţi că sunt?

– Eşti Hristos! răspunde Petru fără şovăială.

Iisus îl laudă pe Petru pentru credinţa sa. Şi îl încredinţează că Dumnezeu i‑a deschis ochii ca să înţeleagă cine este cu adevărat Învăţătorul său, fără să aibă nici cea mai mică îndoială.

Şi atunci, pentru prima dată, le vorbeşte despre misiunea Sa în lume. Le spune despre ceea ce urmează să pătimească atunci când se vor întoarce în Ierusalim, despre Cruce şi despre moarte, dar şi despre Învierea Lui.

Petru se tulbură. Nu poate să-şi închipuie că Învăţătorul său va fi răstignit. Este atât de mare dragostea pe care o are pentru El! Foarte înfricoşat, Îl ia de‑o parte şi Îi spune:

– Fii milostiv Ţie Însuţi, Doamne, ca să nu Ţi se întâmple un asemenea rău.

Nu înţelesese încă sărmanul Petru că, dacă nu ar muri Iisus, oamenii nu s‑ar mai putea întoarce în Rai. Şi, desigur, nici el însuşi. Că Iisus prin moartea Sa avea să dăruiască nemurire tuturor oamenilor. Desigur, şi ţie şi mie.

Învăţătorul nu îl lasă să continue.

– Înapoia mea, satano! îi spune cu asprime.

Pentru că Petru, fără să vrea, prin cuvintele sale, căuta să schimbe planul lui Dumnezeu. Dar atunci şi poarta Raiului ar fi rămas închisă pentru totdeauna.

Prin aceste cuvinte le reaminteşte că nu a venit în lume ca să dăruiască oamenilor bunuri pământeşti, nici slavă şi fericire, ci a venit pentru mântuirea lor. A venit să se lupte cu moartea şi să o biruiască şi să deschidă calea spre viaţa veşnică.

Ucenicii Îl ascultă în tăcere. Cuvintele Lui le dau bucurie, dar şi întristare în acelaşi timp. Întristare pentru ceea ce va pătimi. Bucurie pentru ceea ce va aduce pătimirea Lui în viaţa lor şi în viaţa tuturor oamenilor.

Se înserase. Iisus îi ia pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi urcă pe muntele care se înălţa în spatele lor. Îi lasă lângă o stâncă şi se duce într‑un luminiş. Cade în genunchi şi începe să se roage. Ucenicii Săi îşi ţin ochii deschişi cu multă osteneală. Sunt obosiţi şi le este somn. Şi atunci, atunci Îl văd pe Iisus învăluit cu totul într‑o lumină alb‑trandafirie care nu semăna nici cu cea a soarelui, nici cu cea a lunii, nici cu cea a stelelor. De altfel, noaptea era fără lună şi înnorată şi nici o stea nu strălucea pe cer. Hainele Sale păreau mai albe decât zăpada. La dreapta şi la stânga Sa stăteau Moise şi Ilie şi vorbeau despre cele pe care Iisus trebuia să le pătimească la întoarcerea în Ierusalim.

Petru ascultă şi se gândeşte că trebuie să facă ceva pentru Învăţătorul lor. Nu trebuie să Îl lase să meargă ca o oaie la junghiere. Şi fără să stea pe gânduri, spune:

– Bine este nouă să fim aici sus, Doamne! Să facem trei colibe, câte una pentru fiecare dintre voi.

Nu apucă să termine de spus acestea, că un nor luminos îi învăluie pe toţi trei. Şi dinăuntrul său se aude un glas puternic ca un tunet.