Taina Bisericii și cultele de mistere

Termenul „mystírion” este, în mod clar, un terminus technicus religios, iar etimologic provine de la verbul mýein (μύειν, a închide ochii şi gura) şi nu de la verbul myeĩn (μυεῖν, a închina, a consacra),[1] şi, în antichitatea clasică se referea (în general, la plural) la ceremonii religioase cu învăţături secrete cu conţinut religios dar şi politic, însoţite de activităţi şi practici neobişnuite. Cu toate că îşi au originea în ritualuri săvârşite în cadrul tribal de către popoarele primitive, misterele, ca fenomen religios organizat, îşi fac apariţia, în special în spaţiul elen (mistere dionisiace, eleusine, orfice ş.a.), pentru a ajunge la apogeul lor – desigur, după interferenţa cu diferite religii orientale – în perioada romană. Şi, fiindcă şi Creştinismul s-a format în plină perioadă de dezvoltare a religiilor de mistere (cultelor de mistere), datorită asemănărilor dintre ele, s-a emis teoria (în principal, de către şcoala istorico-religioasă) interdependenţei lor, şi, mai mult decât atât, a dependenţei Creştinismului de mistere.

În literatura biblică veche, medie şi nou-testamentară, dar şi în cea post-biblică timpurie, termenul „mystírion” nu a fost asociat niciodată cu ceremoniile cultice sau cu formulele liturgice ale poporului lui Dumnezeu (Israel în Vechiul Testament, Biserica în Noul Testament). Termenul apare pentru prima dată în literatura elenistică (Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastul, Daniel, Macabei), unde, de cele mai multe ori, se referă în termeni negativi la mişcările naţional-religioase (vezi Înţelepciunea lui Solomon, 14, 23: „mistere ascunse… [cu] sacrificarea de prunci”), sau sugerează idolatria.[2] În Cartea Profetului Daniil, pentru prima dată, termenul „mystírion” dobândeşte o semnificaţie foarte importantă pentru evoluţia lui ulterioară, cea eshatologică.[3]

Singura utilizare a termenului în Evanghelii corespunde tradiţiei sinoptice (Matei, Marcu, Luca), în binecunoscuta interpretare a parabolelor. Aici, însă, “taina (to mystírio) Împărăţiei lui Dumnezeu (a cerurilor)” (Marcu, 4, 11), la fel ca şi în corpusul paulin, este pusă în legătură cu predica (kérygma), iar nu cu ceremoniile, precum în cazul diferitelor religii de mistere, și de aceea, de cele mai multe ori, „mystírion” este legat de termenul descoperire (apokálypsi).[5] În general, în Noul Testament, termenul mystírion (taină, mister) nu este asociat nicăieri cu învăţături secrete, şi nici nu întâlnim cunoscutele avertizări ale cultelor de mistere privind desacralizarea misterului.

În epistolele Sfântului Apostol Pavel există destule indicii că în anumite cercuri din Biserica Primară erau folosite reprezentări ale religiilor de mistere elenistice pentru a fi explicată importanţa Cinei Domnului, adică a Euharistiei, având ca rezultat credinţa că misterul conferă un caracter “superior” mântuirii. Apostolul Pavel încearcă să îndrepte această percepţie greşită, în temeiul criteriilor ecleziologice, a învăţăturii despre darurile duhovniceşti şi a Bisericii ca “trup al Lui Hristos”.

Conform concepţiei sacramentale a religiilor de mistere, omul, prin intermediul misterului, capătă o putere de viaţă care nu se pierde niciodată, de vreme ce în timpul ceremoniilor-spectacole de mistere (un fel de piese de teatru), şi, în general, în spaţiul acesta al religiilor sincretice, în perioada protocreştină era larg răspândită ideea că, prin intermediul iniţierii, cineva poate să urmeze destinul unei zeităţi, şi astfel, participând la “moartea” şi “învierea” ei, dobândeşte “mântuire veşnică”[6]. Mai târziu, gnosticii, influenţaţi de cultele de mistere, şi urmând concepţiei mistico-sacramentale, săvârşeau botezul chiar şi celor morţi, în încercarea de a pune în lucrare, cu totul nepotrivit, Taina Botezului chiar şi după moartea cuiva.

Apostolul Pavel combate această practică magică a Botezului în Epistola către Romani (Romani 6, 3-11). Şi, chiar dacă, pe de o parte, interpretează teologic această practică, ca participare la moartea lui Hristos prin răstignire, totuşi, insistă asupra urmărilor pe care aceasta trebuie s-o aibă în viaţa morală a credinciosului. De aceea, îi îndeamnă pe cei de curând botezaţi: “Să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), “ca să nu mai fiţi robi păcatului”(Romani 6, 6).[7]

Caracteristic discursului paulin, dar şi, în general, nou-testamentar, în definirea termenului “mystírion” (mister, taină) este fragmentul din Epistola către Efeseni 3, 3-12. Acolo este exprimat cât se poate de clar faptul că misiunea lui Pavel către neamuri este “iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca începătoriile şi stăpâniile din ceruri să cunoască acum înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, prin Biserică”(Ef. 3, 9-10). Aşadar, conform apostolului neamurilor, “taina” este planul “ascuns”al lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor. Prin urmare, Biserica este caracterizată drept taină (mister), în interiorul căreia se lucrează taina mântuirii. Şi, fiindcă Biserica nu este nici ansamblul concepţiilor vreunui sistem religios, adică vreo ideologie (fie şi drept-slăvitoare), nici vreun cult de mistere, ci arătarea în adunare a Împărăţiei Lui Dumnezeu, mister poate fi socotită Dumnezeiasca Euharistie.

Până în secolul al IV-lea d. H., termenul “mister”şi derivaţii lui nu erau asociaţi în nici un mod cu ceea ce mai târziu s-a impus cu denumirea de mistere.[8]

(Fragmente din prelegerea la al VI-lea Congres Liturgic Panelenic al Membrilor Sfintelor Mitropolii, cu tema: Cult      Creştin şi Idolatrie)

[1] “Sunt numite mistere de aceia care închid gura şi acest lucru nu ştie nimeni să-l explice. Myín înseamnă a închide gura.” (Scholii la Aristofan, p. 456)

 [2] G. Bornkamm, “mystírion, myéo” în Theological Dictionary of the New Testament, vol. IV, p. 813.

[3] Ibidem, p. 814.

[4] Vezi Dicţionarul Noului Testament al lui W. Bauer.

[5] Vezi G. Bornkamm, „mystírion, myéo”, p. 821.

[6] Vezi şi capitolul al X-lea din Epistola întâi către Corinteni, despre care Sávvas Agourídis, comentându-l (Apostolul Pavel, Prima Epistolă către Corinteni, 1982, p. 161), spune: „Nici misterele nu constituie o garanţie pentru cele viitoare” şi, de asemenea, „creştinismul este incompatibil cu idolatria”.

[7] Ε. Lohse, Compendiu de teologie, p. 155.

[8] Vezi G. Bornkamm, “mystírion, myéo”, p. 823.