Tesalonicul, oraşul monumentelor bizantine

Perioada cea mai glorioasă a oraşului Tesalonic a fost cea a Antichităţii târzii, într-un climat mai larg de schimbări sociale, de reorganizare la nivel politic şi de infuzie de noi idei religioase. Până în deceniul al treilea al celui de-al patrulea secol, când Constantinopolul a preluat conducerea, Tesalonicul a reprezentat cel mai mare oraş din Balcani.

În cea mai mare parte a oraşului, şesul modelase, între zona de coastă şi strada Kassándrou, un sistem urbanistic cu străzi perpendiculare întretăiate, care a supravieţuit până în primele decenii ale secolului nostru, cel puţin în ceea ce priveşte structura de bază. În contextul acestei reţele istorice, s-au conturat ansambluri arhitectonice extinse precum Vechea Piaţă din centrul oraşului, mai spre vest, Locul celor Sfinte iar în latura sud-vestică a aşezării, o mare clădire a themelor, care a fost descoperită recent şi care a fost identificată drept celebrul teatru – stadion pomenit în sursele bizantine.

Monumente celebre

Rotonda şi Apsida lui Galeriu

Începând de la finele veacului al treilea până pe la mijlocul veacului al cincilea, patru conducători înzestraţi, Galeriu Maximian, Constantin cel Mare, Teodosie I şi Teodosie II şi-au legat numele de opere celebre de edificare şi consolidare, precum complexul Palatelor din partea estică a oraşului, cu Hipodromul şi spaţiul sfânt al Rotondei în relaţie directă cu Apsida lui Galeriu (Kamára), un mare port în extremitatea vestică a oraşului, precum şi consolidarea zidurilor în zona sensibilă, de câmpie, a aşezării. Pe măsură ce noua credinţă s-a consolidat, prin intervenţia energică a ultimilor doi împăraţi, unele dintre monumentele păgâne, precum Rotonda şi Octogonul Palatului au fost transformate în spaţii de rugăciune şi închinare creştine, în vreme ce altele au fost distruse cu totul, aşa cum s-a întâmplat cu teatrul-stadion, cu scopul de a folosi materialele din care erau construite pentru înălţarea altor construcţii, în principal pentru ridicarea zidurilor din vestul oraşului.

Katholikónul Mănăstirii Latómou (Cuviosul David)

În partea nelocuită a Oraşului de Sus, se ridică o biserică relativ mică, katholikónul Mănăstirii Latómou (Cuviosul David), cu un plan în cruce şi elemente arhitectonice evidenţiate, în care unii cercetători caută punctul de plecare al bisericii în cruce greacă înscrisă, cu cupolă, specifică acestei perioade până la începutul secolului al zecelea.

Biserica Sfântului Dimitrie

Cu toate acestea, de la mijlocul veacului al cincilea până în primele decenii ale secolului al şaptelea d.H., a predominat tipul bazilicii cu acoperiş din lemn. Printre eşantioanele reprezentative din Tesalonic se numără Basilica cu trei abside numită Panaghia Achiropiítou [a icoanei Maicii Domnului cea nefăcută de mână omenească], care a fost construită în a doua jumătate a secolului al cincilea d.H. şi Biserica cu cinci abside şi transept a Sfântului Dimitrie, întemeiată în locul marii băi romane, în faze de construcție succesive, dintre care cea mai veche ar fi avut loc, conform tradiţiei, în secolul al patrulea d.H. iar, conform opiniei specialiştilor, în secolul al cincilea. Cu toate acestea, întregul site paleocreştin, care s-a păstrat până în zilele noastre, poartă pecetea arhitectonicii postiustiniene, după cum a reieşit în urma reparaţiilor ce au fost aduse monumentului în veacul al treilea al secolului al şaptelea d.H., în urma unor seisme catastrofale succesive.

Sfânta Sofia

Cele două monumente amintite mai sus nu sunt singulare în Tesalonic în ce priveşte stilul în care sunt construite. În locul în care a fost construită Sfânta Sofia, a existat înainte o basilică cu cinci abside, de dimensiuni deosebit de mari, în imediata vecinătate a unei băi publice, ocupând o parte a teatrului-stadion.

Sfânta Sofia din Tesalonic

O biserică paleocreştină de tip basilică, după opinia dominantă, a existat, de asemenea, şi în apropierea portului, acolo unde se află astăzi Biserica Sfântului Miná. Basilici de dimensiuni mai mici au fost descoperite, de asemenea, în afara zidurilor Tesalonicului. O biserică de cimitir, mai jos de strada 3 Septembrie şi o alta mult mai spre vest, în regiunea Toúmba.

Tesalonicul a fost numit foarte sugestiv “oraşul monumentelor bizantine” şi “muzeu al arhitectonicii ecclesiastice bizantine”. De-a lungul existenţei milenare a Imperiului Bizantin, Tesalonicul a dat multe opere reprezentative pentru prodigiozitatea sa în domeniul artei, asimilând în mod nemijlocit mesajele cultural ale capitalei alături de care a păşit, menţinând cu aceasta o relaţie dialectică.

Un exemplu reprezentativ al arhitectonicii capitalei îl constituie biserica cu cupolă şi peristil a Sfintei Sofia, operă arhitecturală ce exprimă noile tendinţe ce şi-au făcut apariţia la sfârşitul perioadei paleocreştine. Această biserică fost caracterizată drept una dintre foarte puţinele monumente ale perioadei iconomahe, din pricina decoraţiunilor neiconice ale mozaicurilor din anumite zone ale altarului, dar şi ale cupolei. Recent a fost propusă o datare anterioară epocii înălţării monumentului, înainte de secolul al şaptelea. De asemenea, a fost pusă în evidenţă şi o succesiune de faze ulterioare de construcţie, care au adus cu sine o modificare a formei exterioare a monumentului şi au avut drept rezultat crearea unei impresia de clădire extrem de greoaie.

Monument al perioadei iconomahe a fost socotită şi o altă biserică, descoperită în trecut, în timpul lucrărilor de ridicare a unor construcţii în apropierea Pieţii Hortiáti de altădată, pe baza decoraţiunilor neiconice care împodobeau zonele cele mai joase ale clădirii.

Continuitatea arhitectonicii eclesiastice a Tesalonicului şi în special trecerea de la prima perioadă bizantină la cea de mijloc poate fi observată şi în paraclisul Sfântului Eftimie, care se află lipit de colţul sud-estic al basilicii Sfântului Dimitrie. Este vorba despre o basilică de secol nouă sau zece, de mici dimensiuni, cunoscută mai ales pentru picturile sale murale datate la începutul secolului al XIV-lea.

Biserica Preasfintei Născătoare Halkéōn (Panaghía Halkéōn)

Odată cu trecerea în cel de-al doilea mileniu, epoca înălţării marilor biserici se încheiase. De altfel, în Tesalonic, cele patru mari biserici au continuat să funcţioneze, acoperind, astfel, nevoile de bază a numeroase comunităţi ortodoxe. Înflorirea monahismului în perioada bizantină medie şi târzie, cu deosebire în capitala macedoneană, care întreţinea legături vii cu Sfântul Munte, a deschis calea unor noi orizonturi artistice. Mici paraclise, în marea lor majoritate funerare, sunt anexate unor biserici deja existente. În paralel se construiesc biserici de sine stătătoare în interiorul cărora urma să fie înmormântaţi ctitorii lor. Un exemplu caracteristic pentru această tendinţă este, în Tesalonic, biserica Panaghía Halkéōn, întemeiată din iniţiativa unui demnitar bizantin, care ne este cunoscut din însemnarea epigrafică de pe grinda de deasupra intrării vestice, unde este menţionat drept protospătarul Hristóforos. Monumentul, precis datat (1028) deţine o poziţie de frunte în arta arhitecturală bizantină. Construit integral din cărămidă, după un plan exclusiv constantinopolitan, reuneşte trăsături ale şcolii din Constantinopol, dar şi elemente de structură moştenitedin tradiţia grecească continentală. Arcade suprapuse şi frontoane se îmbină într-un întreg armonios unic.

Biserica Preasfintei Născătoare Halkéōn

Ridicarea bisericii Preasfintei Născătoare Halkéōn în Tesalonic reprezintă începutul tuturor acelor procese care vor crea condițiile pentru dezvoltarea unei școli de arhitectură autonome în inima Macedoniei, care va influenţa la rândul ei evoluţia artei într-o zonă geografică foarte extinsă, dincolo de hotarele ei naturale, din Tesalia, până în zona Skopiá, într-o zonă care acoperă Epirul şi Tracia. Faza mediobizantină a Sfintei Sofia, în Tesalonic, biserica Schimbării la Faţă din Hortiátī, katholikónul Mănăstirii Înaintemergătorului în Sérres, Biserica Adormirii Maicii Domnului din Eaní, Kozánī, precum şi opere de mai mici dimensiuni din Tesalia sau mai mari dimensiuni din Sfântul Munte se constituie în martori de nedezminţit ai unei activităţi artistice fecunde.

Un scurt moment de ruptură în această evoluţie a şcolii de arhitectură din Tesalonic l-a constituit latinocraţia, în primele decenii ale secolului al treisprezecelea, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi în Constantinopol, unde ocupaţia a durat mult mai multă vreme. Centrul de greutate al activităţilor culturale din provinciile vestice ale Bizanţului s-a mutat şi mai spre vest, ceea ce a determinat conectarea şi mai strânsă a Tesalonicului cu Tesalia şi zonele nordice şi vestice ale Macedoniei şi în principal cu Epirul, unde se afla, de altfel, şi reşedinţa ierarhilor săi.

Tradiţia artistică

După mijlocul celui de-al treisprezecelea secol, datorită faptului că unitatea statului bizantin fusese restabilită, Tesalonicul a jucat un rol frunte în producerea operelor arhitecturale importante, dând naştere unei tradiţii artistice autonome şi având înrâurire asupra unor zone de creaţie îndepărtate. Relaţia Tesalonicului cu Constantinopolul, care între timp îşi recâştigă vechea strălucire, va cunoaşte o nouă fază, deosebit de fecundă, susţinută de alte fundamente artistice, fără tendinţe sterile de imitaţie, într-o atmosferă mai generală de circulaţie a valorilor culturale, care vor influenţa întreaga oecumene şi se vor distinge prin trăsături particulare specifice diferitelor zone în care au acţionat.

Biserica bizantină a Sfântului Prooroc Ilie din Tesalonic

În acest duh ecumenic, oraşul Tesalonicului avea să se remarce prin opere arhitectonice excepţionale precum Sfântul Pantelimon, Sfinţii Apostoli, Sfânta Ecaterina, Profetul Ilie precum şi alte biserici mai mici, katholikoane de mănăstiri în cea mai mare parte a lor, care prin dimensiunile dar şi prin dispoziţiile lor artistice pun în evidenţă ecourile şcolii de arhitectură care s-a dezvoltat în Tesalonic şi, în general, în Macedonia. O şcoală care şi-a pus pecetea pe arta din majoritatea ţărilor balcanice, pentru o perioadă de cel puţin două secole.

Sursa: Kathīmeriní, suplimentul Şapte zile. Dedicaţie: Tesalonicul bizantin, 25 decembrie 1992, p. 18-19.