Cultura homosexuală contemporană și provocarea adusă Bisericii Ortodoxe

Cultură homosexuală contemporană? Cum de putem vorbi despre așa ceva? Ce înțelegem prin asta? Asupra acestor chestiuni ne vom apleca pentru început, iar apoi vom cerceta și în ce constă provocarea adusă Bisericii Ortodoxe.

Sunt suficient de în vârstă – trecut bine de 60 de ani – încât să-mi pot aduce aminte destul de bine de vremea în care, în marea Britanie, bărbații care comiteau acte homosexuale erau considerați delicvenți și erau trimiși la închisoare. Homosexualitatea era considerată drept o chestiune tabu și nu se discuta despre ea în societate, cu siguranță nu în societatea civilizată, chiar dacă se știa că este ceva care există (nu precum Regina Victoria, care, zice legenda, a refuzat să semneze o hotărâre a parlamentului ce trecea în afara legii actele homosexuale dintre femei, pentru că ea refuza să creadă că așa ceva ar putea exista). Și totuși, în mai puțin de cincizeci de ani, ne găsim într-o situație în care homosexualitatea este considerată a fi o „alegere de viață” normală, în care profesorii pot fi cenzurați sever dacă învață altfel, în care terapeuții de cuplu trebuie să-i învețe pe unii bărbați cum să facă sex împreună și în care hotelurile trebuie să pună la dispoziția cuplurilor de bărbați camere cu pat dublu.

Este vrednic de menționat faptul că cuvântul homosexual este relativ nou. El a fost creat de un psihiatru german de la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a descrie oamenii care săvârșesc acte sexuale cu semeni de același sex cu ei. Homo este cuvântul grecesc pentru ‘identic’. În Anglia, cuvântul a început să fie utilizat în limbajul comun abia după cel dintâi război mondial, fiind folosit de autori precum George Bernard Shaw, sau Stella Gibbons în lucrarea umoristică Cold Comfort Farm (o satiră bucolic a lucrărilor autoarei Mary Webb). Înainte, cei care săvârșeau acte homosexuale erau denumiți pederaști. Acest cuvânt, iarăși, are rădăcini grecești (paidos: copil sau băiat și erastes: iubit). Într-adevăr, în vremurile dinainte nu era trasată nici o distincție între bărbații care săvârșeau acte sexuale cu băieți și cei care săvârșeau acte sexuale cu alți bărbați. Se considera că oricine ar fi făcut-o cu unii, ar fi făcut-o cu siguranță și cu ceilalți. Astăzi nu mai e așa. Astăzi se face o distincție clară între homosexual și noul cuvânt pedofil (acesta este încă un cuvânt cu rădăcini grecești, dar e confuz: filos nu este iubirea sexuală, ci frățească, un lucru întru totul diferit de ceea ce cuvântul pedofil descrie: coruperea și abuzarea sexuală a copiilor). Homosexualii contemporani, gays, ar fi oripilați la gândul că ar putea fi considerați, în general, pedofili.

Pentru a vedea un alt exemplu al modului în care s-au schimbat lucrurile, este suficient să ne uităm în urmă cu doar patruzeci de ani, într-o vreme în care oamenii care aveau înclinații homosexuale nu ar fi permis nimănui altcuiva decât celor mai apropiați prieteni să afle acest lucru. Era un secret, iar ei nu-și doreau consecințele „deconspirării”, expunerii preferințelor lor sexuale. Cu toate acestea, astăzi, homosexualii sunt destul de deschiși cu preferințele lor, iar cineva este considerat mult prea de modă veche dacă nu este gata să accepte faptul că, de exemplu, un membru al Parlamentului ar putea fi homosexual.

Și totuși, aceste lucruri nu privesc exclusiv homosexualitatea. Trăim într-o vreme în care a fost descrisă drept a „revoluției sexuale”, și într-adevăr, în culturile apusene, acest lucru cu greu ar putea fi negat, din două motive fundamentale. Cel dintâi este disponibilitatea contraceptivelor eficace, lucru care le permite femeilor să se angajeze în a avea relații sexuale fără teama de a rămâne însărcinate, iar al doilea motiv este faptul că, în multe țări, chiar de contraceptivele nu sunt disponibile, avortul este permis, iar femeile ori cuplurile pot apela în siguranță la ginecologi pentru a-și distruge copiii. Exact așa cum se prevedea în momentul în care aceste metode de control al nașterilor se aflau încă în discuție, rezultatul a fost crearea unei culturi a promiscuității ‘în siguranță’. Cuvântul ‘siguranță’ este între ghilimele pentru că, în vreme ce consecințele ar putea să fie sigure din punct de vedere fizic, ele s-ar putea să fi avut consecințe mentale și spirituale care să fie cu adevărat foarte periculoase. De exemplu, activitatea sexuală poate aduce puternice sentimente de vinovăție, dar, curios, acest sentiment de vinovăție, de cunoaștere a faptului că faci ceva greșit poate aduce un aflux de adrenalină care să fie satisfăcător în sine. Săvârșirea păcatului aduce dorința de a-l repeta!

În paralel cu această revoluție, în culturile apusene s-a mai petrecut încă una. Cuplurile se căsătoresc la o vârstă din ce în ce mai târzie, prelungind timpul în care oamenii tineri și activi sexual îl petrec înainte de a intra relații acceptabile cultural, fie căsătorie, fie concubinaj. Merită reamintit faptul că, în Evul Mediu, fetele se măritau frecvent la vârsta de 12 ani, iar în unele locuri, precum Țara Galilor, bărbații erau considerați maturi la vârsta de 14 ani. În vremurile vechi, perioada de tranziție de la copilăria asexuală și activitatea sexuală era, cu adevărat, foarte scurtă. [Regele Ioan al Angliei s-a căsătorit cu cea de-a doua sa soție, Isabella de Angouleme, pe când ea era de 12 ani, iar el de 33. Deși se spune că aveau relații sexual – curtierii se plângeau de faptul că se ridicau foarte târziu din pat dimineața – ea nu a rămas însărcinată până la vârsta de 18 ani. Oarecum la fel, despre Mahomed se spune că avea o soție de 10 ani; deși putem fi nesiguri de orice eveniment din viața lui Mahomed, în secolul al IX-lea, când a fost notat acest aspect din viața lui, faptul de a avea o soție atât de tânără nu era considerat ciudat.]

Chestiunea aflată în discuție aici este însă ideea că dacă poți avea relații sexuale în siguranță, atunci chiar trebuie să le ai. Într-adevăr, să nu faci asta este, într-un fel, ciudat și nefiresc. Ideea că o eventuală abținere de la sex ar fi un lucru natural și firesc și nu ar face rău nimănui este denunțată și combătută de cei care promovează revoluția sexuală.

Chestiunea orientării

În anii ’50 și ’60 au fost publicate patru rapoarte științifice asupra sexualității umane în urma cercetărilor efectuate în Statele Unite: Sexual Behavior in the Human Male (Comportamentul sexual al bărbatului) – 1948, Sexual Behavior in the Human Female, (Comportamentul sexual al femeii) – 1953, ale autorilor Dr. Alfred Kinsey, Wardell Pomeroy și alții, publicate de editura Saunders, precum și Human Sexual Response (Răspunsul sexual uman) – 1960 și Human Sexual Inadequacy (Deficiențele sexuale umane) – 1970, ale autorilor William H. Masters și Virginia E. Johnson. [Fragmente din rapoartele lui Kinsey cu privire la diversitatea orientărilor sexuale sunt folosite adesea pentru a susține estimarea comună de 10% corespunzătoare proporției homosexualității în populație. Totuși, aceste cifre nu sunt absolute, iar Kinsey însuși a evitat și a considerat greșită utilizarea termenilor homosexual și heterosexual pentru a descrie indivizi, considerând că sexualitatea este predispusă la schimbare în timp, iar comportamentul sexual poate fi înțeles atât drept contact fizic, cât și ca fenomen pur psihologic (dorință, atracție sexuală, fantezie). În loc de trei categorii (homosexual, bisexual și heterosexual), Scala Kinsey este un sistem ce cuprinde șapte categorii.

Aceste cărți nu doar că ne spun multe lucruri despre activitatea sexuală a bărbaților și femeilor, ci le și prezintă de o manieră pretins științifică și, prin urmare, „adevărată”. Ulterior, metodologia experimentelor din spatele acestor rapoarte a fost contestată și multe dintre afirmații sunt considerate eronate, dar multe din ideile principale au fost acceptate de populație, deși nu există un grad similar de acceptare în branșele disciplinelor sociologiei, psihologiei și ginecologiei, de unde și provin. Unul dintre cele mai importante concepte care acum este larg acceptat este acela al orientării, mai exact a faptului că sexualitatea unui bărbat sau a unei femei este condiționată de factori considerați adesea în afara controlului lor, factori care îi determină spre un anume mod particular de activitate sexuală: heterosexuală (activitate sexuală cu o persoană de sex opus), homosexuală ori bisexuală (adică activitate sexuală cu oricare sex, opus sau identic). Momentul exact în care această „orientare” va fi determinată depinde de la autor la autor. Unii sugerează că este [condiționată] genetic, determinată acasă [prin educație] sau determinată în urma unei alegeri sau ca rezultat al unui abuz.

Este important să remarcăm faptul că, în cadrul comunității științifice, acest concept al „orientării” nu este pe deplin înțeles, și nici pe deplin acceptat. S-a sugerat, de exemplu, faptul că „orientarea” se poate schimba pe parcursul vieții. Acest punct de vedere constituie și experiența mea pastorală. Cunosc cel puțin doi bărbați care se găseau în relații homosexual “stabile” de mulți ani, dar astăzi sunt căsătoriți, având soții mulțumite. Astfel, de exemplu, în Enciclopedia de Psihologie editată de Asociația Americană de Psihologie găsim următoarele:

Deși s-a efectuat multă cercetare pentru a examina posibilele influențe genetice, hormonale, de dezvoltare, sociale și culturale asupra orientării sexuale, nu s-au descoperit lucruri care să permită cercetătorilor să tragă concluzia că orientarea sexuală – heterosexualitatea, homosexualitatea ori bisexualitatea – ar fi determinată de vreun factor particular sau mai mulți. Deși mare parte din cercetare ar putea fi promițătoare în ceea ce privește facilitarea unei mai mari înțelegeri a dezvoltării orientării sexuale, ea nu permite  o concluzie bazată pe știință în momentul de față cu privire la cauza ori cauzele orientării sexuale, fie homosexuală, bisexuală ori heterosexuală (American Psychological Association, Encyclopedia of Psychology, editor: A.E. Kazdin, 2000, vol. 7, p. 260; vezi și The Corsini Encyclopedia of Psychology and Behavioral Sciences, editori: W.E. Craighead și C.B. Nemeroff, 2001, vol. 2, p. 683). […]

Acest lucru ar putea fi semnificativ, după cum vom vedea atunci când vom lua în considerare răspunsul pe care Biserica Ortodoxă îl dă acestor chestiuni, și asupra acestui răspuns ne vom concentra pe mai departe.

La început, trebuie să facem cunoscute câteva învățături ortodoxe de bază cu privire la umanitate și la sexualitate.

Mai întâi trebuie să spunem că, în viziunea noastră, oamenii au fost creați de Dumnezeu (după chipul și asemănarea Lui, cf. Facere 1, 26), fiind astfel ființe compozite, atât fizice, cât și spirituale, iar crearea oamenilor a fost „bună”, și lor li s-a dat puterea de a se reproduce și, astfel, de a participa la crearea de alte ființe umane (Facere 1, 28: creșteți și vă înmulțiți), iar această capacitate era și ea, la rândul ei, „bună” (Facere 1, 26-31). Să luăm aminte: învățătura că fiecare ființă umană ar fi creată, în mod individual, de Dumnezeu, nu este creștin-ortodoxă: omul este cunoscut de Dumnezeu încă de la zămislirea lui. Această învățătură din urmă este importantă pentru subiectul nostru, pentru că nimeni nu poate spune că „orientarea” i-a fost dată de Dumnezeu, scuzându-se, astfel. Chestiunea a fost abordată îndeosebi de Sfântul Ioan Damaschin (657-749), derivând dintr-o controversă a sa cu unii musulmani ce susțineau că toți am fost creați individual. Sfântul Ioan consideră această învățătură drept imorală, pentru că, dacă ar fi așa, atunci Dumnezeu ar binecuvânta cu darul nașterii de prunci o faptă păcătoasă precum violul. Sfântul susține că noi suntem împreună creatori cu Dumnezeu.

În al doilea rând, considerăm că oamenii sunt creați de două feluri complementare, bărbați și femei, iar intenția lui Dumnezeu este ca ei să funcționeze normal ca ființe sexuale, ce se înmulțesc, și ca păzitori ai creației Sale. Aici se poate aduce obiecția că un număr foarte mic de oameni se nasc purtând semnalmente sexuale incerte. Acest lucru constituie un subiect complex, dar care nu este vizat de prezentul articol; răspunsul la această obiecție se găsește în chestiunile dezbătute în paragraful anterior.

În al treilea rând, trebuie să menționăm faptul că, în urma Căderii, umanitatea este desfigurată și păcătoasă. Cu toții suntem păcătoși, cu toții săvârșim păcate, fără excepție. Existența unei elite de oameni speciali, predestinați să fie diferiți de restul oamenilor și să nu păcătuiască precum ceilalți nu constituie o învățătură creștin-ortodoxă. Singura excepție de la această regulă a fost Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a unit în persoana Sa omul perfect și Dumnezeul perfect, fiind fără păcat.

La final, trebuie să spunem că înțelegerea creștin-ortodoxă asupra sexualității este destul de simplă. Actul sexual poate avea loc între bărbatul și femeia uniți în taina căsătoriei, întru care sunt binecuvântați nu doar cu copii, ci și cu sprijinul și mângâierea celuilalt. Orice alte feluri de acte sexuale se înscriu în categoria desfrânării (fornication, în original, n. tr.), de la visul umed al unui adolescent și până la activitatea profesională a unei prostituate. Nu toate sunt socotite la fel, nici de aceeași măsură ori gravitate. Ceea ce este important în toată chestiunea are legătură cu primirea la Împărtășire: în ce circumstanțe va fi oprit cineva de la Împărtășire, și pentru cât timp ?

Din aceste principii putem trage câteva concluzii. Mai întâi, actele homosexuale vor fi incluse în categoria generală a desfrânării. Să luăm aminte, este vorba de acte. O persoană poate fi tentată de multe lucruri, dar până nu le săvârșește, nu păcătuiește și nu ar trebui condamnat. Un bărbat ar putea fi înclinat spre acte homosexuale la fel cum un altul este înclinat spre excesul de alcool sau de mânie, și niciunul dintre aceștia nu este păcătos până nu săvârșește fapta. Din punct de vedere teologic, Biserica nu acceptă faptul că cineva este „un homosexual”. Și aici se găsește întreaga provocare pentru Biserica Ortodoxă, deoarece cultura homosexuală de astăzi ar dori foarte mult să redefinească ființele umane nu drept bărbați și femei, ci prin calificativele, de exemplu, bărbat homosexual sau femeie heterosexuală. Această categorisire necreștină nu trebuie acceptată.

Totuși, actele homosexuale nu sunt incluse doar la categoria desfrânare. Ele sunt semnalate separat de Biserică, spre luare aminte, mai întâi, pe baza învățăturilor din Vechiul și Noul Testament. Cea dintâi menționare se găsește la Facere 18, 16 – 19, 29, distrugerea Sodomei și Gomorei. Acest fragment are o importanță deosebită, deoarece consideră păcatul ca fiind atât de neobișnuit și nefiresc, încât Dumnezeu (în chipul a trei îngeri), merge în orașul Sodoma pentru a vedea El Însuși dacă lucrurile sunt chiar așa. Și, într-adevăr, oamenii din Sodoma nu i-au lăsat nici cea mai că îndoială, pentru că, la sosirea îngerilor, „locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile, de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa și au chemat afară pe Lot şi au zis către el: «Unde sunt oamenii care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să-i cunoaştem!»” (Facere 19, 4-5; “să-i cunoaștem”, συγγενώμεθα în Septuaginta).

Legea, așa cum e dată în cartea leviticului, este clară. Sodomia este păcat (Levitic 18, 22: Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune, iar la Levitic 20, 13 este prevăzută pedeapsa cu moartea). În Noul Testament, învățături cu privire la această chestiune găsim la Sfântul Apostol Pavel, îndeosebi în cea dintâi scrisoare către corinteni: Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii (1 Corinteni 6, 9). În epoca Sfântului Apostol Pavel, Corintul era dominat de acropolă, unde se găsea templul uriaș al Afroditei, care găzduia peste 2000 de prostituate sacre. Este elocvent faptul că această învățătură le-a fost adresată corintenilor, pentru care licențiozitatea sexuală constituia realitatea de zi cu zi. Desigur, această licențiozitate sexuală nu se regăsea doar în Corint. În tot Imperiul Roman, până în vremea în care Biserica Ortodoxă a ajuns să fie predominantă, modul de viață homosexual constituia aproape o normalitate. Împăratul Adrian era faimos datorită iubitului său de sex masculin, la fel ca bizarul Împărat Heliogabalus (218-222), al cărui iubit se zice că a fost proclamat drept „Soț al Împăratului”. Trebuie reamintit faptul că moravurile creștine s-au impus printr-o distincție marcantă și opoziție față de normele zilei.

În continuare, găsim în epoca Noului Testament și alte învățături împotriva actelor homosexuale, de exemplu, în Epistola Sfântului Varnava (sfârșitul secolului I, începutul secolului al II-lea): nu vei desfrâna cu băieți tineri ori să devii precum cei ce fac asta (Early Christian Writings, Penguin. p. 206). În fapt, mai mulți Părinți ai Bisericii au condamnat homosexualitatea, mai ales Sfântul Ioan Hrisostom (în a doua jumătate a secolului al IV-lea).

Nu e surprinzător faptul că în canoanele Bisericii, chestiunea e clară. Pentru păcatul sodomiei, Canoanele 7 și 62 ale Sfântului Vasile cel Mare (secolul al IV-lea) prevăd o perioadă de pocăință de 15 ani, în vreme ce Sfântul Grigorie de Nyssa (tot secolul al IV-lea) prevedea 18 ani. Se pare că acești Părinți își derivă învățătura din Canonul 16 al Sinodului de la Ancyra (314 d.H.). Un sodomit era exclus de la hirotonire (Canonul 18 al Sfântului Ioan Postitorul (580 d.H.), la fel și băiatul care ar fi pătimit aceasta – Canonul 19). Probabil că Sfântul Ioan Postitorul explicitează  o chestiune acoperită de Canonul 17 al Sinodului de la Ancyra, canon care, în forma în care îl avem astăzi, pare destul de abscons. Nu este clar faptul dacă interzicerea hirotonirii victimei are de-a face cu vreo schimbare ontologică pătimită de aceasta – poate o schimbare a „orientării”? sau, mai degrabă, demonstrează înțelepciune Bisericii, a cărei experiență trecută și, vai, prezentă, indică faptul că un băiat care a fost abuzat poate ajunge să abuzeze pe alții, reprezentând un risc asupra integrității preoției, în particular, și Bisericii, în general.

Provocarea contemporană

în Apus, Biserica se confruntă cu o situație pe care nu a mai întâlnit-o de mai bine de 1500 de ani – o cultură care acceptă și poate chiar promovează actele homosexuale, o cultură care, fără prea multă căutare, mustește de sex, de la site-uri pornografice și agenții „matrimoniale” de aventuri extra-maritale pentru toate gusturile  și până la tot felul de trucuri de marketing ce caută să vândă un produs sau altul […].

Atunci când vine vorba de homosexualitate, există anumite atitudini: populația, în general, o acceptă ca pe o chestiune de gust: „eu nu vreau să fac așa ceva, dar dacă el sau ea vrea să o facă, nu treaba mea, mult succes”. Alții, mai ales cei din anumite biserici creștine, au o atitudine mai subtilă: „învățătura morală a Bisericii a fost stabilită acum multă vreme, iar noi, acum, înțelegem mult mai multe despre oameni; morala trebuie să țină pasul cu vremea”, sau chiar „dar ei au fost făcuți de Dumnezeu așa, deci este în regulă, este un lucru inevitabil”. Repulsia pe care mulți o au față de homosexualitate a fost, în mod diversionist, dirijată spre pedofili, care sunt considerați ca ceva distinct de homosexuali și lesbiene. Desigur, adesea chiar sunt [ceva distinct], dar poate că uneori nu sunt.

Cum răspunde Biserica ortodoxă la această situație? Aș vrea să fac o seamă de sugestii:

Mai întâi, trebuie să subliniem virtuțile dumnezeiești ale disciplinei de sine și a castității. Aceste virtuți sunt premisele fundamentale ale vieții creștine începând cu ziua Cincizecimii. Ele sunt motivul principal al postului – implică abținerea de la relații sexuale în aceeași măsură în care implică abținerea de la anumite mâncăruri și băuturi. Putem trăi fără sex, au demonstrat-o sute de mii de monahi de-a lungul vremii, dar Biserica a recunoscut dintotdeauna faptul că sexul este o patimă foarte puternică, mai mare chiar decât pofta de a mânca sau de a bea, dar care poate fi, totuși, ținută sub control. Fără îndoială, este darul lui Dumnezeu și o componentă a ceea ce este o ființă umană.

În al doilea rând, întreaga chestiune a „orientării” sexuale trebuie respinsă. În anumite circumstanțe, fiecare dintre noi poate ajunge să facă aproape orice! Ne schimbăm, ne putem schimba. Creștinul este cineva care se schimbă în bine, iar sfântul este cineva care schimbat mult.

În al treilea rând, Biserica trebuie să recupereze învățătura ei despre imaginație (fantasy în original). Unul dintre motivele pentru care Bisericiii i-au displăcut actorii a fost faptul că ei trăiau în imaginar. Dificultatea întâlnită astăzi constă în faptul că, prin internet, oricine poate avea acces la cele mai extraordinare lucruri –orice fel de depravare sexuală ce poate fi imaginată și mult mai mult decât și-a imaginat cineva în cele mai sălbatice vise. […]

În cele din urmă, Biserica a întâlnit și va întâlni întotdeauna oameni ce sunt atrași cu putere spre acte homosexuale și care le și săvârșesc. Ei au nevoie de ajutor și dragoste, de încurajare și asistență spre a-și schimba viețile astfel încât să ajungă la un echilibru propice. La fel cum avem toți nevoie, pentru că toți suntem păcătoși. Iarăși și iarăși, duhovnicii să-și aducă aminte de Canonul 112 al Sinodului Quinisext (692 d.H.): “Pentru că toată socoteala este între Dumnezeu și cel ce dă regula pastorală, pentru ca oaia cea pierdută să fie adusă înapoi și pentru ca ceea ce a fost vătămat de șarpe să fie vindecat: nici să nu-l coboare întru deznădejde, nici să slobozească căpăstrul spre pierzare sau disprețuire a vieții, ci, într-un fel sau în altul, fie cu asprime, fie cu binișorul, prin medicamente neamare, să se împotrivească acestei boli și să se străduiască spre vindecarea ulcerării, cercetând roadele pocăinței aceluia și cu înțelepciune rânduindu-l pe acela ce a fost chemat la o mai mare luminare” (The Nicene and Post-Nicene Fathers – Vol. XIV: The Seven Ecumenical Councils, p. 408).

La această mai mare luminare suntem chemați cu toții de către Biserica Ortodoxă, și așa cum toți am păcătuit, la fel, toți suntem înviați în Hristos, întru viața Sa, a Aceluia ce este Viața lui Dumnezeu Însuși, Lui fie Slava în veci, a tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt. Amin.