Diaconul Dionisie Firfirís – partea a II-a
17 September 2013
Ultimii zece ani din viața părintelui Dionisie pot fi considerați drept o adevărată minune, fiind un răstimp în care s-a dăruit muzicii psaltice atât la stranele aghiorite, cât și spre folosul duhovnicesc al credincioșilor. Această dăruire a lui a rămas o prețioasă moștenire pentru cei ce îi vor urma.
În anul 1979 s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să se opereze. Călugăr fiind, a cerut întâi să-și rezolve îndatoririle monahale. S-a întors în Muntele Athos, s-a pregătit prin spovedanie, Sfântul Maslu, Dumnezeiasca Împărtășanie și abia apoi s-a îndreptat spre Atena pentru operație. Operația a fost serioasă, a durat cinci ore și jumătate. Doctorii nu i-au mai dat mult timp de trăit: îi spuneau că în câteva luni va muri. Și totuși, a mai trăit zece ani.
Un cunoscut de-al său, episcop, aflând de la medici de situația lui, l-a văzut după cinci-șase ani cântând la un hram și s-a minunat de spusele medicilor, având în vedere că părintele Dionisie era de-a dreptul mistuit de înflăcărarea și pasiunea cu care cânta, iar nu de boala de care suferea.
Între timp, părintele Dionisie a devenit cunoscut unui număr tot mai mare de credincioși, îndeosebi prin prezența sa la diferite emisiuni radiofonice de muzică religioasă. În paralel, cu sprijinul unor psalți și cercetători în muzică, a înregistrat o serie de casete cuprinzând cântări din tradiția aghiorită, după stilul muzical vechi. Nu a apucat însă să definitiveze această serie, nu a mai apucat să înregistreze cântările Penticostarului și ale Dumnezeieștii Liturghii. Mai vroia să înregistreze și Obednița, pe care o cânta de o manieră personală deosebită.
Vocea lui s-a înregistrat chiar și în arhivele muzicale naționale, precum și în filme, acestea fiind protejate în condiții speciale. De-asemenea, a luat parte și la programul de cercetare al filologului și muzicianului Manólis K. Hatzigiakoumís, cu ajutorul căruia a susținut mai multe cursuri despre stilul muzical tradițional. Editarea tuturor acestora – o lucrare grea, ce costa foarte mulți bani la vremea acea (50 de milioane de drahme) – avea să facă foarte cunoscută contribuția muzicală a părintelui Dionisie.
Datorită implicării în aceste lucrări a fost afectat trupește, fiindcă toate acestea presupuneau responsabilități și tot felul dificultăți care se întâmpină îndeobște în astfel de activități artistice. De multe ori a leșinat din cauza oboselii și a multelor ore de înregistrare. Odată a leșinat și vroia să întrerupă cursul, însă a fost nevoit să continue să cânte stând așezat pe scaun.
Deși participa la asemenea evenimente și se bucura de apreciere din partea clericilor, a monahilor și mirenilor, nu cădea din smerenie. Dacă îl întrebai, răspundea: “nu am nici un drept să mă numesc protopsalt, sunt doar un psalt smerit, atâta timp cât pot să stau pe lângă preotul care slujește în Biserică. Noi, psalții Muntelui Athos, suntem angajați în tradiția Marii Biserici a Lui Hristos” – declara într-un interviu acordat domnului Likoúrgos Anghelópoulos în urmă cu mulți ani. Protopsaltul Likoúrgos Anghelópoulos a publicat câteva fragmente din acest interviu în necrologul părintelui Dionisie apărut în ziarul “Ekklisiastikí Alítheia” din data de 16.05.1990.
Niciodată nu a psalmodiat în lume, indiferent de cine și cât de mult l-ar fi rugat, numai dacă era vorba de vreo mănăstire. Evita orice apariție de unul singur în lume, în timp ce în Muntele Athos mergea peste tot să cânte.
Întâmplarea pe care o redăm mai jos întărește și mai mult cele spuse. Odată a fost chemat să psalmodieze la vecernia unui hram. Ajungând în biserică, a văzut că deja la strană stătea alt călugăr. Fără să ceară explicații sau să creeze probleme, s-a așezat lângă el, l-a ajutat la cântare, iar la sfârșit a plecat cu pace, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Mulți treceau pe la chilia lui să-l cunoască, să-l audă, să primească sfat. Cu toți se purta binevoitor și cuviincios. Mai ales în ultimii ani, după închiderea magazinului de care se îngrijea în Karyés, s-a ocupat doar de muzică, lăsând la o parte celelalte preocupări.
Diaconul Dionisie, pe vremea când lucra la magazinul din Karyés
Bineînțeles, nu lipsea niciodată de la ascultările de la chilie. Acolo, în curte, îl găseau adeseori vizitatorii, din care mulți erau arhierei, după cum s-a întâmplat și cu delegația patriarhală din luna octombrie a anului 1989. Atunci, le-a cântat “La râul Babilonului” și Obednița, în întregime. Muzica devenise pentru el o a doua natură, știa multe tropare pe de rost și foarte ușor compunea noi melodii.
Se bucura mult când vedea monahi tineri ce voiau să învețe muzica bizantină după vechea tradiție aghioritică. Îi ajuta cu orice ocazie și le dăruia tot ceea învățase, la rândul lui, de la vechii săi dascăli. Astfel, era firesc să existe din partea lui o împotrivire față de duhul psalticii moderne, deoarece simțea că nu se potrivește cu atmosfera aghioritică.
Părintele Dionisie slujea la strană cu seriozitate și cu simțul responsabilității. Citeai pe chipul lui blândețea, smerenia, noblețea. Prezența lui înrobea cu ușurință sufletele auditorului, imediat simțindu-se dulcea mireasmă ce o răspândea psalmodia lui.
Muzica îl hrănea, mai ales muzica bisericească austeră. Cunoștea totuși și anumite cântări populare cu un conținut cuviincios, pe care, atunci când îngăduia situația, le cânta spre înveselirea celor prezenți. Odată, a cântat un astfel de cântec popular despre viața de orfan, exprimând această durere pe care și el o cunoscuse în copilărie.
Era foarte atent la felul cum psalmodia. Interpreta cu acrivie toate bucățile muzicale. Chiar dacă cunoștea partiturile, întotdeauna le psalmodia din cărți. Bineînțeles, avea și caietul lui cu diverse însemnări și partituri, pe care îl lua cu el la hramuri, dar care până la urmă s-a pierdut. Marea sa măiestrie în arta psalmodierii i-a conferit supranumele de “Noul Cucuzel”.
Totuși, anii au trecut și trupul lui îmbătrânit, cât și boala de care suferea, au început să-l apese. Ca monah știa că “zilele anilor” i se apropiau de al optzecilea an de viață, adică de “osteneală și durere”. Astfel, după ce s-a eliberat de grijile magazinului din Karyés, și-a limitat și celelalte preocupări și s-a pregătit de sfârșitul vieții sale pământești. În această perioadă a compus și melosul pentru troparul ce l-am menționat la început, în care vorbește despre moarte și judecată, lucruri care-l preocupau de ceva timp pe părintele Dionisie.
La sfârșitul anului 1989, începutul lui 1990, boala sa a recidivat. Hramul Sfântului Nicolae, la care a cântat în mănăstirea noastră cu multă râvnă: ”În Mira locuind”, ”Îndreptător credinței“, ”Preasfinte Nicolae, grăbește…“ a constituit cântecul său de lebădă. După ce și-a luat rămas bun de la Sfântul Nicolae, a fost internat, la început în Kavála, iar apoi în Atena. Înainte de a fi operat, s-a dus încă o dată în Muntele Athos, deși era într-o situație gravă, ca să se pregătească de sfârșit cât mai bine cu putință: spovedanie la duhovnicul lui, Sfântul Maslu și Sfânta Împărtășanie. A avut grijă să încheie lucrurile lăsate nerezolvate cu frații din mănăstire și apoi a mers în Atena.
În Atena a aflat despre răspândirea cancerului în tot organismul, așa că a cerut cu insistență să se întoarcă în Muntele Athos, ca să-și dea ultima suflare în chilia lui, acolo unde a făcut răbdare vreme de 70 de ani. Cu toate că medicii și cunoscuții lui s-au opus acestei hotărâri, el s-a întors în Muntele Athos, cu singura nădejde la mila lui Dumnezeu și a Fecioarei Maria.
În chilie, trupul îi era chinuit de boala care îl măcina, dar totuși primea pe monahii și părinții care veneau să-l viziteze și să-și ia rămas bun de la el. Cu o zi înainte să trecă la Domnul nu a mai primit nici să fie hrănit, nici aparatul de oxigen la care era legat datorită problemelor de respirație, și nu a mai dorit nici vizite. A rămas singur, adunat întru sine. Odată cu rasăritul următoarei zi, liniștit și cu pace, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Era ajunul Buneivestiri, cu două zile înainte de Duminica Floriilor, iar părintele Dionisie s-a mutat la strana din ceruri, să psalmodieze Patimile lui Hristos și Sfintele Paști.
Slujba de prohodire a fost cântată la Biserica Protáton, unde a și slujit o mare perioadă de timp pururea pomenitul părinte Dionisie. La slujbă au luat parte mulți arhierei, preoți și călugări care au vrut să-i dea o ultimă sărutare iubitului lor părinte. A fost îngropat în grădina din chilia lui, adăugându-se la ceata cuvioșilor psalți aghioriți.
Părintele Dionisie continuă să ne învețe, iar noi, tinerii pasionați mai mult sau mai puțin de muzică psaltică, suntem datori să-i urmăm pașii.
Părintele Dionisie, chiar dacă nu a devenit cunoscut pentru harisme duhovnicești deosebite, a slujit ani la rând lui Dumnezeu și oamenilor ca “simplu psalt”.
Veșnică să-i fie pomenirea și să avem binecuvântarea lui! Amin.
