Diaconul Dionisie Firfirís (1912-1990)

O, cum viețuiesc fără de grijă! Cum îmi irosesc în vânt vremea vieții mele, neluând aminte la păcatele mele cele multe, nici la groaza morții cea înfricoșătoare și la judecata cea nemitarnică! O, cine mă va izbăvi din focul cel veșnic, dacă Tu, Unule Preabunule Dumnezeule, nu-mi vei fi milostiv?” (Octoih, Duminică seara la vecernie, glasul al optulea)

Nu se deosebește cu nimic acest tropar de mai sus de alte tropare de umilință, căci în toate se regăsește același duh de pocăință și de pomenire a morții. Însă, atunci când acest tropar a fost cântat de pururea pomenitul diacon Dionisie într-un ritm muzical nici lent, nici rapid, s-a asemănat unui irmos calofonic, dobândind o altă formă. Și nu a rezultat doar o simplă melodie psaltică alături de multe altele, expresia experienței duhovnicești a unui suflet curat, care a început să se înalțe “de la pământ la cer”.

Părintele Dionisie a fost un corifeu al stranei. De-a lungul anilor, a slujit întru bun chip și s-a dăruit pe sine “casei lui Dumnezeu”. Nu am exagera dacă l-am compara cu un pom crescut în Grădina Maicii Domnului, care de mic a fost udat, crescut și hrănit în tradiția aghioritică, dând mai apoi nenumărate roade.

Datele sale biografice sunt puține: s-a născut la Megáli Panaghiá din Halkidikí la anul 1912. Numele lui era Dimitrios Koúkos. La vârsta de aproape 8 ani, înainte să guste din plăcerile lumești, a fost adus în Muntele Athos.

Ajuns în Karyés, a început să lucreze împreună cu tatăl său la chilia Mănăstirii Vatopedului. În continuare se hotărăște să rămână pentru totdeauna la unchiul său, Bătrânul Harálambos Firfirís, psalt la chilia Profetului Ilie, unde a și rămas până la ultima sa suflare. Numele de Firfirís l-a primit prin moștenire de la cei mai în vârstă părinți ai chiliei.

Mic de vârstă și aproape analfabet, deoarece apucase să facă doar clasa întâi, dar plin de dorință și zel pentru muzică psaltică, el crește alături de unchiul său și începe să studieze tehnica psalticii pe măsura harismei primite. Îl însoțește pe unchiul său la strană și, atât de mult li se asemănau vociler, încât cu greu se deosebeau unul de altul.

Se dăruiește învățării și aprofundării muzicii. L-a ajutat mult și agerimea cu care era înzestrat din fire. Era genul de om care, cu orice s-ar fi ocupat, ar fi dat roade bune. Primul lui dascăl a fost părintele Hrisostom, autorul cărții «Culegere a celor mai frumoase bucăți muzicale», cuprinzând podobii în ritm lent. Tot cu acest părinte a studiat și buchile grecești.

Alți dascăli, în afara unchiului său, au fost: Constantin Prusaévs, părintele Gavriil Kareótis, iar dintre psalții epocii, menționăm pe Iosif și Hrisostom Aghiananiții (de la chilia Sfintei Ana), Daniil Katunakiotul, Sinesie de la Stavronika, Macarie Vouzýkas, Cosma Kareótis de la chilia lui Flaskás, iar dintre psalții mireni: Theódoros Gheorghiádis, profesor la Mănăstirea Sfântului Anastasie. Este posibil să fi studiat și cu vreun ucenic al lui Nicolae Smírnis, care a petrecut o vreme în Muntele Athos.

A început să asculte ce se cânta în jurul său și să ia aminte doar la ce era mai bun. Astfel, cu răbdare, și-a construit un stil și un caracter personal în psalmodie, ceea ce l-a evidențiat față de ceilalți psalți până la sfârșitul vieții sale. Era mulțumit să aibă 2-3 ajutoare care să-i semene la voce, fiindcă stilul aparte ce-l avea nu-i permitea să cânte cu oricine.

Ierodiaconul Ioasaf (+1993), ierodiaconul Dionisie Firfiris (+1990) și monahul Rafail

A urmat o lungă perioadă în care a slujit ca psalt la Biserica Protáton din Karyés. La început cânta cu unchiul său, iar mai apoi de unul singur. În vremea aceea, Biserica Protáton se afla în plină glorie. Mari psalți desfătau numerosul popor credincios, de la părinți până la mireni, cu psalmodiile lor simple, dar melodioase. O înrâurire deosebită au avut-o asupra lui cântările pe larg ale dascălilor tradiționali ce cântau la hramurile aghiorite și la privegheri.

Se povestește că, pe când urma să se cânte în Săptămâna Mare troparul Casianei, toți alergau la Protáton, închizându-și magazinele, ca să îl asculte. Întâia oară când l-a cântat, a produs o impresie atât de puternică, încât cei ce nu aveau loc în biserică urcau și la ferestre ca să-l vadă.

În anul 1955 au avut loc la Karyés festivități sărbătorești cu ocazia canonizării Sfântului Nicodim Aghioritul. Troparele slujbei Sfântului le-a compus părintele Gherasim Mikraghiannanitul (de la chilia Sfintei Ana), imnograful aghiorit, iar melodia a fost compusă de părintele Dionisie. Toți, chiar și părintele Gherasim, au admirat interpretarea troparelor și a slavelor. “O asemenea psalmodie nu am mai auzit”, ne încredința părintele Gherasim.

Odată, Mitropolitul Thessalonicului Ghenadie a vizitat Biserica Protáton. După Sfânta Liturghie, entuziasmat de performanța părintelui Dionisie, care era încă tânăr pe atunci, l-a felicitat cu mare bucurie.

Altă dată, cu ocazia primirii unor personalități politice, s-a ivit din nou ocazia ca psalmodia lui să acapareze întreaga atenție. Voiau să-l ia cu ei în Atena, să-l ducă la studii, să-l trimită la Conservator, să-l promoveze, dar nu l-au putut convinge pe smeritul părinte Dionisie, care nu se dădea dus din Grădina Maicii Domnului. “Aici m-am născut, aici voi muri”, a mai spus-o și în alte situații asemănătoare.

Cu ocazia sărbătoririi unui mileniu de viețuire athonită s-a întâmplat următorul lucru: l-au chemat la Sfânta Chinotită pentru a vedea ce anume urmează să cânte în cadrul festivităților sărbătorești. Părintele Dionisie a cerut câțiva părinți cu care se potrivea la psalmodie, ca să se pregătească. Cererea lui nu a fost acceptată și părintele Dionisie a hotărât să nu mai cânte deloc în cadrul acelor festivități. Și totuși, mergând să ia parte la slujbă, a fost chemat insistent să vină la strană, fiindcă psalții respectivi nu se descurcau la nivelul așteptărilor Sfintei Chinotite. A acceptat în cele din urmă să cânte, dar cu mare tristețe, fiindcă strălucirea aghioritică psaltică de altădată și-a stricat renumele datorită unor decizii nechibzuite.

Prezența lui la diferite hramuri la mănăstiri, pe la schituri și chilii, era regulată. Oriunde îl chemau, accepta imediat și mergea să cânte. Nu vroia să întristeze pe nici un frate sau să refuze să-i slujească, din moment ce putea face acest lucru.

Ierodiaconul Dionisie (+1990), imnograful Gherasim Aghiannanitul (+1991) și ierodiaconul Agathanghelos (+1974)

I-a spus odată unui doctor monah: “La fel cum voi, doctorii, aveți valijoara cu cele necesare pentru cei bolnavi, așa și noi avem un sac cu cărți de muzică și, îndată ce ne cheamă, alergăm să ajutăm”. Bineînțeles, de cele mai multe ori, acest lucru implica și multă osteneală, fie din pricina vremii, fie a lipsei mijloacelor de transport, mai ales în lunile de iarnă. Dar chiar și în anii bătrâneții, Bătrânul Dionisie mergea pe jos ca să ia parte la hramuri. În tinerețe obișnuia să se întoarcă desculț, cu pantofii în mână, ca să nu-i strice.

Următoarea întâmplare îi arată zelul care l-a însoțit până în ultimii ani de viață. Din pricina bolii de care suferea, a fost nevoit să meargă la Atena și, ca urmare, nu putea să cânte la hramul celor 40 de Mucenici de la Mănăstirea Xiropotamu, hram la care participa în fiecare an – lucru pentru care era foarte mâhnit. Plecând înspre Atena, a întâlnit la Dafni pe starețul Mănăstirii și i-a spus plângându-i-se: “Sfinte Starețe, de cinzeci și cinci de ani sunt nelipsit de la hram, dar anul acesta nu voi veni. Rugați-vă voi și pentru mine, rugați-i pe Sfinți și mai ales pe cel nou canonizat, pe Sfântul Agláios”. La scurtă vreme, a părăsit strana pământească și s-a urcat la strana cerească.

La hramuri se dă șansa comuniunii cu Sfinții, ale căror slujbe sunt psalmodiate cu evlavie, și a comuniunii cu frații din mănăstire, cu care se roagă și se bucură împreună.

Hram la Marea Lavră, 1980. Vrednicii de pomenire Lykourgos Anghelopoulos (+2014), ieromonahul Hrisostom, psaltul monah Spiridon Mikraghiannanitul și ierodiaconul Dionisie Firfiris

La toate aceste hramuri, prezența Părintelui Dionisie transmitea strălucire, crea o atmosferă de smerenie și rugăciune, transportându-l pe credincios în altă lume.

Atât troparele lente, cât și pe cele repezi, le cânta în felul lui propriu, plin de râvnă. Atunci când psalmodia se transfigura, cântarea ieșea din înlăuntrul lui, lua parte la ea în întregime.

Despre marele scriitor ortodox, Aléxandros Papadiamántis, s-a scris: “psalmodia, fără a fi învățat vreodată muzică, fără să știe să citească semnele muzicale și aproape fără să aibă voce. Și totuși, lua parte la obștea strănii, cântând cu tot sufletul lui, dădea culoare fiecărui cuvânt, fiecărei fraze, în funcție de melodie. Cânta cu toată ființa lui și prelua imediat starea psalmodierii și a frazei muzicale care se cânta. Cânta cu mâinile, pe care le lovea de strană, cânta cu picioarele, cu care ținea ritmul, bătând în podea… Peste tot altundeva Papadiamántis era jumătate, doar la strana lui dreaptă era întreg” (scrie Spirídon Melás)… Ce am putea spune, atunci, despre diaconul Dionisie, care era în întregime muzică ?

Adăugăm înregistrarea “Rodul pântecelui tău”, spre adeverire:

Continuare: Diaconul Dionisie Firfirís – partea a II-a