Ghéronda Evdókimos Aghiopavlitul

Ghéron Evdókimos, după numele său din lume, Evánghelos Travlós, s-a născut în anul 1910 în Fanári, Kardítsa. La eliberarea din armată, le-a spus celor de acolo să treacă la destinație, pe foaia de drum, Dáfni: astfel, nu s-a întors în satul său, ci a plecat în Sfântul Munte, cu gândul să devină monah. Îşi pusese în gând să meargă la o anumită mănăstire, dar s-a oprit, pentru o seară, la Sfântul Pavel, i-a plăcut râduiala şi n-a mai plecat. A fost primit în obşte. Ştia carte, absolvise o şcoală de învăţământ mediu. Egumenul l-a luat pe lângă el ca să-l ajute la treburile mănăstirii, iar în 1935 a fost tuns în monahism.

Mama, surorile şi fratele lui nu au fost de acord ca el să devină monah. El, însă, după ce a fost tuns în monahism, nu a mai revenit niciodată în satul natal ca să-şi vadă rudele. În lume a ieşit abia după treizeci de ani, şi asta s-a întâmplat fiindcă a avut o hemoragie continuă la nas iar medicul s-a temut că o să moară.

Într-un an avusese loc un cutremur, iar părinţii dormeau afară, în livada din spate, pe bordurile de piatră. Ghéron Evdókimos nu a ieşit din chilia lui. Când l-au întrebat de ce nu se teme, a răspuns: Eu am venit aici ca să mă fac călugăr. Dacă vrea Maica Domnului să dărâme mănăstirea, la ce mai e de folos viaţa mea? El aprindea candelele în biserică şi, cât a ţinut cutremurul, nu a ieşit din mănăstire.

Cu metaniile şi cu postul nu s-a ocupat în mod special. S-a ocupat, însă, cu rugăciunea. Niciodată nu a dormit întins pe pat. Chilia lui era plină de lucruri nefolositoare. Singurul loc liber era un culoar de la uşă până la pat. Fie vară, fie iarnă, nu închidea niciodată fereastra chiliei. Dormea pe un scaun şi se învelea doar cu o pătură subţire. Când îl întrebau de ce nu face focul, el răspundea: Vedeţi voi ţurţuri de gheaţă? Eu nu văd, ca să am motiv să aprind focul. La fel răspundea şi atunci când îi spuneau să închidă fereastra.

Avea un deosebit simţ al umorului, dar nu judeca niciodată pe nimeni. Şi, chiar dacă cineva îl jignea cu vorbe dintre cele mai aspre, el stătea o clipă pe gânduri, fără să vorbească, apoi răspundea: Bine, ghéronda, mulţumesc!” şi apoi pleca. Era iubit de toată obştea, şi era foarte răbdător, amabil şi ascultător tuturor celor care îl rugau să îi ajute. Chiar dacă îl jigneai, iar mai apoi îi spuneai: Părinte Evdókime, el răspundea cu bună dispoziţie şi amabilitate Binecuvântaţi!, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

Odată, când se discutau oarece probleme ale mănăstirii, iar părintele Evdókimos şi-a spus şi el părerea, unul dintre părinţi, din lucrarea diavolului, i-a spus:

– Tu să taci, nu eşti stareţ!

– Binecuvântaţi, aveţi dreptate, a spus, şi a pus capul în pamânt.

În timpul iernii, după masa de seară se ducea imediat la biserică. Intra într-o strană, îşi trăgea camilafca pe frunte, „ascunzându-se” astfel, şi, cu ajutorul metaniilor, începea rugăciunea. L-a întrebat un călugăr:

– Părinte Evdókime, ce faci?

I-a răspuns:

– Îl războiesc. Vezi tunul? Şi arătă spre şiragul de metanii.

Atâţia ani la mănăstire, nimeni nu l-a văzut supărat vreodată. Nu judeca pe nimeni şi nu se plângea de nimic. Avea, deasemenea, şi o nobleţe naturală, firească. Când dorea ceva, doar spunea:

– Unde eşti, ghéronda? (Îi numea „ghéronda” pe toţi monahii, chiar şi pe cei mai tineri) Dacă mă iubeşti, adu-mi cutare lucru.

Purta şi rasa şi camilafca la ascultarea sa, la poartă. Avea ascultarea de portar şi dădea sfaturi duhovniceşti închinătorilor.

Au vrut să-l facă şi stareţ dar, el, pentru a evita acest lucru, s-a ascuns în locul unde se pregătea varul pentru trebuinţele mănăstirii. Trei zile l-au căutat. Egumenul l-a dojenit şi l-a rugat să se prezinte la Sinaxă, şi să spună „nu”, dacă nu doreşte. Când a mers şi i-au făcut propunerea de a deveni stareţ, a spus:

– Mulţumesc mult, Ghéronda! Maica Domnului să vă răsplătească pentru efortul vostru. Aveţi altceva să-mi spuneţi? Binecuvântaţi! a zis şi apoi a plecat.

L-a întrebat cineva, dacă nu cumva regretă că nu a devenit stareţ. Nu, a răspuns, mă bucur că semnătura mea nu se găseşte pe nicio hârtie.

Vorbea adesea cu Ghéron Iosif Isihastul, despre care spunea că este om sfânt şi de la care a învăţat rugăciunea. Nu o practica sistematic, precum alţii, ci mult mai simplu. Încerca doar să spună rugăciunea, cât de des putea.

El sfătuia astfel:”Fiul meu, să spui continuu rugăciunea, nu doar când îţi faci canonul. Atunci când oboseşti, să o psalmoziezi o vreme, apoi să o zici iar cu mintea. Şi când urci scările, să spui, la fiecare treaptă „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.

Când a îmbătrânit şi a început să fie îngrijit de un frate din mănăstire, primul lucru pe care acela l-a făcut a fost să îi golească chilia de lucrurile nefolositoare, să facă ordine şi să închidă fereastra. Când l-au adus înapoi în chilia lui, Ghéron Evdókimos a întrebat:

– Bine, părinte, dar când o să mă duceţi la chilia mea? Credea că l-au dus la o altă chilie. Zicea:

– De cincizeci de ani nu am mai stat întins pe un pat.

Îngrijise foarte mulţi bătrâni şi a strâns o plasă de ochelari pe care aceia îi purtaseră. Cel care acum îl îngrijea pe el îi spunea câteodată:

– Tu, Ghéronda, mă ai pe mine, sărmanul, ca să îţi dau un pahar de apă. Oare, pe mine va avea cine să mă îngrijească ? Iar Părintele Evdókimos îi răspundea:

– Nu fi îngrijorat, Ghéronda, Dumnezeu o să aibă grijă de tine aşa cum a avut grijă şi de mine. Eu am avut grijă de şapte părinţi în vârstă şi nu m-a lăsat Dumnezeu. Nici pe tine nu o să te lase.

Acest frate care l-a îngrijit a devenit schimonah mai târziu. L-a anunţat de aceasta pe Ghéronda Evdókimos, iar el l-a binecuvântat. I-a cerut un sfat iar el i-a zis:

– În fiecare zi să citeşti câte două capitole din Noul Testament. Două capitole. Să nu te laşi, să le citeşti! Să faci Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul şi „Doamne-Iisuse” cu metaniile. Să „lucrezi” rugăciunea până când vei ajunge s-o spui cu inima. Altfel, nu vei avea niciun progres duhovnicesc. Când vei spune rugăciunea „Doamne Iisuse”, vei auzi înăuntrul tău o voce: ”Ce doreşti?”. Atunci, tu să răspunzi: ”Miluieşte-mă!”

El ştia bine ce spune, pentru că trăia rugăciunea. Spunea, de asemenea: Atunci când eşti în mănăstire, niciun pas să nu faci fără rugăciune.

Era iubit de părinţi şi de stareţ şi, în ultimii lui ani de viaţă, toţi mergeau să-l cerceteze. Când se simţea obosit, învelit fiind cu o cergă groasă, îşi scotea capul şi spunea cu simplitate: Părintele Evdókimos ar dori puţină linişte, acum, dacă mă iubiţi… Şi se învelea din nou.

Era foarte ascultător către cel care îi avea de grijă. Pentru prima dată, după ce s-a călugărit, s-a lăsat spălat pe corp. Apoi a spus: De cinzeci de ani n-a mai vazut trupul meu apa.

Nu s-a plâns niciodată, nu şi-a arătat nemulţumirea şi nici nu a zis vreodată: Ah, sufăr, mă doare! Era mereu mulţumit şi dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Spunea: Slavă Ţie, Doamne! Noi suntem întregi. Să-i vezi pe unii din spitale, fără mâini, fără picioare…Noi, ce-avem?

Fratelui care îl îngrijea, Ghéron Evdókimos îi spunea:

– Maica Domnului să-ţi răsplătească osteneala ta. Slavă Ţie, Doamne! Suntem bine, suntem bine…

– Aici o ducem bine, Ghéronda, dar acolo ce vom face?

– Aici, bine, iar acolo, şi mai bine !

– Cum de eşti aşa sigur că ne vom mântui?

– Părinte, zicea ghéronda Evdókimos, cum să nu fiu sigur? Noi, pentru a ne mântui am venit aici, la mănăstire. De cincizeci de ani ne nevoim. Dacă o să întâmpin greutăţi, o să-l chem în ajutor pe apărătorul nostru, pe Sfântul Pavel, şi îi voi spune:”Sfinte, de jumătate de veac îţi slujesc. Mă vei lipsi acum de ajutorul tău ?” Era sigur că avea să fie ascultat.

Îi mai spunea monahului care îl îngrijea: Nu fi descurajat, ghéronda! Sfântul nostru n-o să ne lase fără ajutor. Înainte de a cădea la pat, din când în când mergea la spital. Odată, l-a vizitat egumenul şi l-a întrebat:

– Ce faci, eşti bine, îţi lipseşte ceva ?

– Nu, am de toate, slavă Domnului. Doar cele duhovniceşti îmi lipsesc aici.

Se spovedise şi se împărtăşea în fiecare zi, înainte de a pleca la Domnul.

În ultima zi, înainte de a trece la cele veşnice, înainte de slujbă, avea privirea unui om pregătit pentru cele de sus şi nu vorbea. L-a întrebat părintele care l-a îngrijit dacă vede ceva, iar el, glumind, i-a răspuns:

– Nu încă, mai târziu o să-ţi spun! îi zise, fără să-şi întoarcă faţa către el.

– Cum eşti? „Pleci”, cumva? l-a întrebat din nou.

– Nu, măi… Ți-aş fi spus…

– Vrei să chem ca să te împărtăşeşti acum?

– Nu, nu, să se termine Dumnezeiasca Liturghie mai întâi!

Pe la Doxologie fratele s-a dus să vadă cum mai este. Cu cât se apropia mai mult de chilia lui, avea o stare de pace care tot creştea în intensitate. S-a apropiat fără zgomot, şi, când a intrat în chilie, a văzut că Ghéronda Evdókimos se sfârşise. Sufletul său se înălţase la Domnul său Cel dorit, iar pe chipul său rămăsese un zâmbet larg. Era 16 martie 1987, Duminica a patra a Postului Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, şi Ghéronda Evdókimos era în al şaptezeci şi şaptelea an al vieţii sale pământeşti. După-amiază s-a săvărşit slujba de înmormântare.

Să avem parte de rugăciunile lui! Amin!