Libertatea sobornicească

«Fiara», cu a sa «înșelăciune», are un singur scop: dezbinarea și nimicirea creației și a sensului ei. Iar acest lucru îl realizează atât prin dezbinarea Bisericii – ca și comuniune sobornicească, cât și prin distrugerea omului – ca persoană.

Folosind diverse mijloace de înșelăciune, diavolul încearcă să pună stăpânire pe firea ființelor raționale, îngrădindu-le astfel libertatea. Fără lumina libertății, Dumnezeu, omul și întregul univers sunt cuprinse de întunericul infinit al necesității. În abisul iraționalului, primul lucru care lipsește este libertatea. Și va lipsi mereu acolo unde au fost suprimate «unirile» și «distincțiile» treimice, adică acolo unde domnește confuzia între «fire» și «persoană», fie că aceasta se referă la Dumnezeu sau la realitatea creată.

Înșelăciunea este «neipostatică» tocmai fiindcă distruge ipostasul, care este Adevărul sobornicesc. Acțiunea de distrugere se înfăptuiește fie prin confuzia și amestecarea arbitrară și, în cele din urmă, inexistentă ale celor două elemente (fire și persoană), care, în autenticitatea lor, sunt mereu unite, dar neamestecate, fie prin distrugerea arbitrară a unității lor. Consecința imediată a acestora este consacrarea «constrângerii reciproce» ca mod de existență a oamenilor. În acest caz, orice formă de comuniune nu se poate exprima altfel decât ca mod de constrângere. Pășind pe acest drum, omul ajunge inevitabil în punctul de a-și pierde libertatea. Este clar că anularea libertății se datorează, pe de o parte, lipsei oricărei forme de cunoaștere a adevărului ființelor și a adevăratei valori a omului, iar pe de altă parte, ruperii acelui fir care îi lega pe oameni între ei și pe oameni de întreaga realitate creată.

Dumnezeu-Omul a descoperit în Persoana Sa adevărul despre Sfânta Treime și, în același timp, a înfăptuit și împlinit adevărul creației. Această dublă revelație are un scop precis: Hristos a surpat prin ipostasul Său, în «cuptorul» teandric al Bisericii, «înșelăciunea neipostatică». Din momentul în care «Cuvântul trup S-a făcut», ni s-a descoperit faptul că rădăcina tuturor este lumina, libertatea și sfințenia. Rădăcina tuturor este comuniunea, iar sensul tuturor este tot comuniunea. Și asta pentru că taina cea mai adâncă a tuturor este Persoana.

Confom mărturiei sfântului Maxim Mărturisitorul, Hristos i-a unit în El pe toți și pe toate: a unit bărbatul și femeia prin nașterea Sa, lumea și Raiul prin viața Sa, pământul și cerul (creatul și necreatul) prin întruparea și înălțarea Sa la cer. A dăruit nestricăciune firii umane prin Învierea Sa și a arătat voinței umane drumul adevăratei libertăți, care constă în acceptarea voii lui Dumnezeu – întruchipată în cel mai profund mod posibil în Însăși Persoana Sa. Ca Persoană, Hristos îl cheamă neîncetat la libertate pe individul izolat, care se află în pericolul de a fi prins pe veci în mrejele «înșelăciunii celei neipostatice».

Omul nu este «condamnat să fie liber» (în spatele acestei afirmații a lui Sartre, se ascunde râsul hidos de pe chipul schimonosit al zeiței Necesitatății), ci, dintru început, este chemat la libertate, libertate care se împlinește numai în Adevăr: «veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 32). În spațiul ortodox, una este libertatea care, în mod paradoxal, izvorăște din ascultare. Cu adevărat, ascultarea este calea care duce la comuniune prin eliberarea din mrejele izolării egoiste și asumarea Adevărului universal.

Căutarea acestei libertăți în sfera iraționalului și acceptarea unei «libertăți necreate» care «pre-există existenței» (Berdiaev), dar și opusul, adică căutarea libertății în cadrul simplei deveniri istorice, înseamnă a-priori că libertatea a fost deja «îngropată». Fiindcă, în ambele cazuri, libertatea este ruptă de Persoană și de comuniunea Persoanelor, care este rădăcina și izvorul ei primordial.

Așadar taina libertății este și rămâne taina «perihorezei» Persoanelor Sfintei Treimi. Astfel, acceptarea tainei Sfintei Treimi ca mod de viață de către ființele raționale este echivalentă cu acceptarea libertății. Această libertate se înfăptuiește în chenoză, în unitate, în ascultare și iubire. Pe temelia smereniei și chenozei (golirii de sine) fiecărui om, Dumnezeu construiește măreția tuturor și a fiecăruia în parte. Coborând în «nimic», adică în punctul din care a fost creat dintru început, omul își întâlnește pentru prima oară fundamentul (prototipul) său luminos «cel în trei ipostasuri» și se unește cu el. Abia atunci se eliberează de sarcina cea grea a «poftei trupești» și a «trufiei vieții», care nu este «de la Tatăl, ci din lume» (I Ioan 2, 16-17). Acolo, în «nimic», cel nebotezat se întâlnește cu cel botezat și înrădăcinat în Sfânta Treime. Diferența constă în faptul că pentru primul, acel «nimic» devine «mormântul» său, de vreme ce lumea, dimpreună cu «poftele» ei, rămâne singura lui sursă de hrană și de libertate, în timp ce, pentru cel botezat, reprezintă și «mormânt» și «mamă» («apa cea mântuitoare ni s-a făcut nouă și mormânt și mamă» – Sfântul Chiril al Ierusalimului), de vreme ce «cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac» (I Ioan 2, 17), întrucât se adapă din izvorul vieții și libertății.

Această libertate îi readuce laolaltă pe copiii lui Dumnezeu, cei împrăștiați de păcat, și îi unește într-o unitate nedespărțită. Sobornicitatea constă tocmai în această adunare («Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare» – Ps. 81, 1), care se înfăptuiește în Biserică, care este Trupul lui Hristos. Dumnezeu-Omul este Cel care îl readuce pe om din pământul cel străin în sobornicitatea cea primordială. Îi oferă drept hrană Dumnezeirea Sa, «prin care se zdrobește puterea tiranului și sunt eliberați cei ce fuseseră legați în lanțurile sale» (Sfântul Grigorie de Nyssa).

Așadar, «înșelăciunea neipostatică» și mincinoasă, ca falsă libertate, este zdrobită de Adevăr, Cel care se descoperă ca Persoană și libertate sobornicească. Acest lucru însemnă că Theofánia (arătarea lui Dumnezeu) este în același timp și anthropofánia (arătarea omului), adică arătarea Adevărului sobornicesc, Cel în două firi, dar într-un singur ipostas.

***

Fragment din articolul «Η καθολικότητα της Ορθοδοξίας» (Sobornicitatea Ortodoxiei), publicat în volumul Μαρτυρία Ορθοδοξίας (Mărturia Ortodoxiei), editura Librăriei Estía, 1971.