Omul şi patria

Omul este un „animal social”, fiind dintotdeauna ipostasul domeniului social-cultural și, numai în acest sens, putem spune că este subiect.

Ca subiect, omul există prin contopirea a două vocații: vocația auto-confirmării și vocația auto-depășirii. Prin vocația auto-confirmării, omul se reprezintă pe sine ca individualitate firească, iar prin vocația auto-depășirii, el reprezintă societatea căreia îi aparține. Timpul său existențial se împarte în două: ca răspuns la chemarea firii sale individuale și ca răspuns la chemarea firii sale supraindividuale.

Chestiunea esențială o constituie răspunsul la „chemarea de a săvârși binele”. Binele, ca parametru de bază al „paradigmei”, se exprimă – în principiu și în general – ca ceva supraindividual, ca o izbândă a „Capului” metafizic al colectivului. Săvârșirea „binelui supraindividual” printr-un efort de auto-depășire, constituie acțiunea care reproduce colectivul ca subiect, ca patrie. În cele ce urmează, vom încerca să analizăm și să argumentăm această afirmație, insistând asupra aspectelor celor mai importante și mai interesante.

Trei tipuri de subiect individual

Ca subiecte, oamenii pot fi împărțiți în trei categorii sau tipuri. Primul tip este reprezentat de acei oameni care vor să trăiască numai pentru ei înșiși, de dragul plăcerii și al interesului personal. Acești oameni își consideră sarcinile lor sociale ca pe o corvoadă pe care niciodată nu și-ar fi asumat-o de bună voie, de nu i-ar teroriza „Capul” colectivului în virtutea autorității sale. Cu aceiași ochi văd și „Binele” supraindividual. Dacă pot să-l evite, atunci o fac. Tot ceea ce fac de dragul „Binelui supraindividual” este văzută drept o jertfă silnică sau, în cel mai bun caz, o jertfă ispășitoare.

Al doilea tip este reprezentat de oamenii care nu vor să trăiască numai pentru ei înșiși, ci și „pentru societate”. Acest tip de oameni își îndeplinesc fără să cârtească sarcinile sociale și consideră că e de datoria lor să facă tot ce le cere „Binele” supraindividual. Astfel, pe de o parte, încearcă să dea lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu și Cezarului cele ale Cezarului, iar pe de altă parte, să fie în regulă cu ei înșiși. Încearcă să săvârșească binele și să-și îndeplinească sarcinile sociale nu pentru că se tem să nu fie pedepsiți, ci pentru că „așa este corect”. Jertfele pe care le fac pentru „binele comun” le văd ca pe o datorie morală.

Al treilea tip de oameni este reprezentat de cei care pot spune, precum Sfântul Apostol Pavel: „Hristos este Cel ce trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Acești oameni au încetat să mai oscileze între cele două tendințe opuse și au ales să facă o schimbare radicală: au renunțat definitiv la iubirea de sine. Propria voință egoistă a fost înlocuită cu voia lui Hristos. În mod paradoxal, „voia lui Hristos nu le limitează voința proprie, de vreme ce se identifică cu ea. Dedicându-și tot timpul lui Dumnezeu, în realitate se dedică loruși, de vreme ce sunt ai Lui”. La fel de paradoxal este și faptul că timpul creștinului aparține în același timp întregii societăți, de vreme ce Hristos reprezintă întruparea prin jertfă de Sine a absolutului social, dedicându-Și tot timpul spre a lucra pentru ceilalți.

Numele celor trei tipuri de oameni prezentați sunt următoarele: Persoana privată (Cetățeanul), Patriotul și Creștinul. Vorbind despre aceste trei tipuri de oameni, nu zic, iubite cititor, că eu, tu sau alții ca noi, suntem întruparea „pură” a cutărui tip de om. În realitate, aparținem tuturor celor trei tipuri, într-o măsură sau alta.

Pesemne că s-ar potrivi aici cunoscutul exemplul al omului care trăiește concomitent în trei camere, pe care le cunoaște foarte bine, însă alege să-și petreacă majoritatea timpului într-o anumită cameră, mai puțin în a doua și aproape deloc în a treia. Într-un final, ajunge să trăiască permanent numai într-una din ele, păstrând o oarecare amintire a celorlalte două.

Să analizăm acum pe rând cele trei tipuri de subiect colectiv, care corespund celor trei tipuri de subiect individual.

a) Cetățeanul

Reproducerea colectivului pornind de la tipologia Cetățeanului ca individ se bazează exclusiv pe sentimentul de frică naturală și supranaturală. Se bazează pe interiorizarea fricii, lucru care duce la respectarea mecanică a Legii, ca pe o obișnuință, ca pe un obicei sau „cultură”. Sistemul de stat care îi corespunde Cetățeanului este cel despotic.

„Capul” său metafizic emblematic este Moloh, cel care îi „mănâncă copiii”. Cetățeanul își reproduce individualitatea naturală ca sclav al sistemului despotic și jertfitor al „Capului” său „molohic”. În general, toate ipostazele istorice cunoscute ale sistemului despotic – slugarnice și sclavagiste – urmează această deviză antropologică.

b) Patriotul

Patriotul știe că, prin „taxa” morală pe care o plătește Binelui supraindividual, investește în reproducerea colectivului ca subiect, ca Patrie. Sistemul de stat care i se potrivește este Polis-ul (cetatea) sau Națiunea: polis-ul pentru versiunea grecească a Patriotului, iar Națiunea pentru versiunea nouă. Reproducându-și Polis-ul sau Națiunea, Patriotul se reproduce pe sine ca „om liber”, ca locuitor al cetății. Din postura de cetățean, Patriotul se supune regimului de stat (regat, aristocrație, democrație), în funcție de gradul său de participare la autonomia colectivă, care are drept fundament independența Patriei.

Trebuie să precizăm faptul că atât Polis-ul, cât și Națiunea, sunt alcătuite din mai mulți Cetățeni decât Patrioți. Nu mă refer aici la „străini” („meteci” sau „sclavi”, care poate că nu erau nici măcar cetățeni în țările lor de origine), ci la sistemul de Cetățeni–Patrioți care sunt părtași la libertatea colectivă și care cuprinde două „pături”: prima este alcătuită din cetățeni care duc o viață privată, iar a doua din oameni care duc o viață socială.

„Capul” metafizic al Polis-ului și al Națiunii are, de asemenea, trăsături mixte, care se potrivesc ambelor tipuri de oameni. Prin trecerea la sistemul de stat al Patriotului, Moloh-ul de mai înainte este înlocuit cu dumnezeul blând al Polisului sau al Națiunii, care este văzut drept un erou sau un sfânt. Așadar, „Capul” metafizic capătă diverse ipostaze, în funcție de etapele ascensiunii Polisului sau Națiunii, culminând cu transformarea sa într-un Principiu supraindividual impersonal, cu o anumită jurisdicție regulamentară. Spre exemplu, Zeus „este scos la pensie”. Nu se mai ocupă de treburile politice ale oamenilor, ci este substituit de către principala sa trăsătură, care este Dreptatea, ca rațiune a tuturor [1]. Cu alte cuvinte, Rațiunea armonioasă devine Principiu regulamentar supraindividual impersonal.

Variantele moderne ale acestei Rațiuni – Principiu sunt: Fizica, Istoria, Progresul, apartenența la o anumită clasă socială, la o anumită națiune, etc.

c) Creștinul

Subiectul colectiv pe care îl reproduce Creștinul este comunitatea bisericească, care dintotdeauna a fost urâtă și respinsă de lume. Pare puțin cam ciudat ca să fie adevărat, un fel de oximoron, și totuși este adevărat. […]

Hristos Cel Răstignit, „Mielul cel jertfit”, Care era cu totul nevinovat, este Însuși Dumnezeul cel mai dinainte de veci. Acel Miel este jertfit neîncetat chiar de către robii și slujitorii Săi, în timp ce mulți paraziți „fideli” se cuibăresc sub cochilia istorică a Cuvântului Său. Însă, de vreme ce îl îndepărtează pe jertfitor de dumnezeii și jertfitorii de dinainte de El și îl face jertfitorul și slujitorul Său, Cuvântul lui Dumnezeu vine și luminează taina cea din veac ascunsă a Puterii, învățându-ne că cel cu adevărat puternic nu este cel care face uz de violență, de forță sau de mijloacele de constrângere, fiindcă „puterea mea se desăvârșește în înțelepciune” (II Cor. 12, 9).

Comunitatea bisericească este „Trupul lui Hristos”, întrucât creștinul, înlocuind iubirea de sine cu iubirea pentru Hristos, devine o „celulă” (un mădular) a „Trupului” lui Hristos și se hrănește în mod tainic din Trupul și Sângele Său. Desigur, comunitatea bisericească „nu este din lumea aceasta”, de aceea și este prigonită. Este un cu totul „alt sistem de stat”, care totuși supraviețuiește în complexul de sisteme ale omului căzut. De aceea și funcționează ca un medicament antiseptic („sarea pământului”) și ca un izvor care dă un alt sens vieții („lumina lumii”). În acest sens, comunitatea bisericească este nucleul și veriga de legătură între sistemul Cetățeanului și cel al Patriotului. Este ca în relația dintre trup și suflet, despre care citim în epistola protocreștină către Diognet. Trupul urăște sufletul, pentru că nu îl lasă să facă tot ce-i trece prin cap. În schimb, sufletul iubește trupul și îi poartă de grijă. Nu îl părăsește niciodată. Numai la moarte se desparte de el, însă fără voia sa.

Această relație specială (asemănătoare relației dintre trup și suflet) l-a făcut pe [anticul] elen – care pare să-și fi uitat numele – cetățeanul a trei patrii: al Cerului, al Lumii și al Polisului. Cu alte cuvinte, elenul este mai întâi creștin, apoi roman și după aceea ceea ce era și în antichitate și ceea ce va redeveni dacă va pierde celelalte două patrii anterioare, adică atenian, laconian, macedonian, etc. Însă această triplă cetățenie a elenului este uitată atunci când vine vorba de Bizanț. De aceea a și apărut acea confuzie incredibilă și acele dispute prostești referitoare la identitatea elenilor: suntem greci sau romani (romei)?

În această confuzie se pierde un lucru foarte de preț – credința izbăvitoare că elenul, chiar dacă își pierde apartenența la Polis sau la Lume, și-o poate redobândi sau reînnoi dacă reușește să devină „cetățean al Cerului”, să țină aprinsă „flacăra patriotismului” în fața acestui „alt sistem de stat” supra-mondializat.

Golul antropologic

Tipologia Cetățean – Patriot – Creștin nu trimite la diferențe „firești” sau „ontologice”, ci la deosebiri între subiecte. Desigur, între cele trei tipuri de patrie există o prăpastie uriașă. Pentru ca subiectul individual să poată trece dintr-un spațiu într-altul, nu e necesar să intervină restructurări cosmo-istorice. Posibilitatea ca omul să devină din Cetățean, Patriot și din Patriot, Creștin este absolut reală, dar este necesar ca omul să-și dorească din toată ființa sa acest lucru și să beneficieze de ajutorul tradiției.

a) „Tulburarea”

Oare ce îl deosebește pe Patriot de Cetățean?

În primul rând, conștientizarea faptului că jertfa nu rămâne nerăsplătită – condiție necesară pentru a se reproduce ca individualitate naturală. În al doilea rând, conștientizarea faptului că jertfa este o datorie morală. Atât pentru unul, cât și pentru celălalt, timpul „se împarte în două”. Diferența e că Patriotismul a convertit convoarda în obligație morală, într-un act voluntar. Este de ajuns un declic la nivelul conștiinței pentru ca Cetățeanul să devină Patriot. Este necesară o educație corect orientată pentru a scoate Patrioți din copiii Cetățeanului.

Desigur, Polisul și Națiunea nu se nasc printr-un declic al conștiinței pe care îl face „Capul” sistemului despotic. Pentru a se naște Atena, a fost nevoie ca Hefaistos să-i deschidă capul lui Zeus cu o secure. Cu alte cuvinte, e de ajuns să ne gândim că vechea civilizație grecească s-a născut din cea miceniană, iar Epoca Modernă, din Evul Mediu. Pentru aceasta însă, a fost nevoie de un mare tărăboi: războiul troian și nimicirea statelor miceniene. De asemenea, convertirea lumii grecești la creștinism a fost precedată de războiul peloponeasiac, de „supernova” elenistică și de cucerirea romană. Ba mai mult, a fost nevoie de o întreagă campanie de persecuții a creștinilor.

Un lucru e sigur: distrugerea în masă și convertirea antropologică merg împreună. De ce și cum se petrece acest lucru, e greu de răspuns [2]. În orice caz, la nivel individual, trecerea este de altă ordine și poate fi analizată în mod direct. Trebuie numai să ținem cont de faptul că atât Cetățeanul, cât și Patriotul suferă din cauza împărțirii timpului în două și că această „nefericire” a lor face cu totul nesigură relația dintre echilibrul individual și cel supraindividual. Cu alte cuvinte, acest tip de oameni se confruntă neîncetat cu pericolul de „prăbușire lăuntrică”.

Cetățeanul „se prăbușește”, adică încetează să-și mai îndeplinească obligațiile față de colectiv, atunci când elimină frica și n-o înlocuiește cu conștiința morală. Vorbim despre frica exterioară, dar și despre frica profundă, metafizică. Patriotul „se prăbușește” atunci când îl părăsește puterea morală, lucru normal la un moment dat, de vreme ce, conform lui C. S. Lewis, subiectul moral „este mereu nefericit pentru că sarcina cu care își încarcă dorințele și conștiința morală este destul de costisitoare. Drept urmare, nu-i mai rămân prea multe lucruri de care să se bucure. De aceea, fie se simte vinovat pentru că nu și-a îndeplinit sarcinile, fie se simte sărac pentru că și le-a îndeplinit”. Acest conflict lăuntric duce inevitabil la epuizarea resurselor patriotice, dacă nu în prima generație, atunci în a doua sau a treia, așa cum zice Platon[3]. „Căci firea umană este supusă tulburării” [4]. Nu sunt suficiente bunele intenții și eforturile personale pentru a ajunge la Virtute. Patima este „mai puternică decât voința” și face instabilitatea morală mai stabilă decât stabilitatea morală. Echilibrul lăuntric dintre individual și supraindividual din sufletul Cetățeanului și Patriotului nu trebuie „încuiat”.

Din prăbușirea Cetățeanului de dinainte de Polis și Națiune au rezultat și diversele tipuri de Patriot. Întrebările cum și de ce sunt foarte departe în urma noastră pentru a prezenta ceva mai mult decât un simplu interes enciclopedic. Așadar îl vom lăsa pe Cetățeanul sistemelor despotice de dinainte de Polis și Națiune și ne vom concentra atenția asupra Patriotului.

b) Parazitul „devorator de patrie”

Așadar, dacă se prăbușește Patriotul, ce se va întâmpla oare cu acesta? Va deveni Cetățean – poate că acesta ar fi cel mai rezonabil răspuns. Dar nu este însă vorba despre clasicul Cetățean, întrucât vechea frică subiectivizată nu mai revine. Cel mai probabil, în locul conștiinței morale sublimate se va sălășlui ideea sofistă potrivit căreia colectivul nu are ipostas și că binele nu este supraindividual; că supraindividualitatea binelui reprezintă „o invenție a bătrânilor și a regilor, a plutocraților și a susținătorilor lor, pentru a profita nestingheriți de simplitatea oamenilor de rând”. Pentru om, bun este numai ceea ce îi satisface dorința, iar persoana potrivită pentru a profita din asta este nimeni altul decât el însuși.

Însă această idee sofistică pur egoistă are multe consecințe nefaste. În primul rând, „îngheață” vocația de auto-depășire a omului și îi îngrădește elanul său de a-și atinge țelurile supraindividuale. Fostul Patriot nu mai contribuie la progresul sistemului patriei sale. Dimpotrivă, el descompune [sistemul], pentru că, pe de o parte, îl exploatează fără să contribuie cu nimic la bunăstarea sa, iar de cealaltă parte, prezența sa subminează sociabilitatea silită a con-cetățenilor și sociabilitatea morală a compatrioților săi. Putem realiza dimensiunea dezastrului provocat de această „boală”, dacă ne gândim că ea îi poate lovi pe cei care alcătuiesc elita unui stat, adică pe liderii spirituali și politici.

Așadar, dintr-un tip iubitor de patrie, Patriotul se transformă într-un parazit devorator de patrie. Nu este vorba despre un al patrulea tip de om, ci despre un non-tip. Tăierea coordonatei sociale a ipostasului său îl dezintegrează ca subiect. Introvertită, vocația de auto-depășire se transformă în auto-sugestie, condamnându-l astfel pe fostul Patriot la un proces de descompunere interioară și împingându-l în adâncul abisului, acolo unde domnește Golul absolut. Firește, această degradare treptată limitează într-o oarecare măsură dimensiunile primejdiei reprezentate de destrămarea individului, întrucât trezește așa-numitul „instinct de autoconservare” al colectivului. Nu lipsesc însă manifestările tiranice. În cadrul acestor manifestări, pentru a se „întregi cercul”, „Capul” colectiv, din autoritate impersonală cumsecade aflată în fruntea Polisului sau a Națiunii, se transformă într-un sistem mai ucigător de oameni decât versiunea sa „molohică” veche.

Desigur, acest fenomen este de neconceput, însă acest lucru nu-l împiedică să se întâmple. Este vorba de o lege antropologică. S-a întâmplat în cazul grecilor, în cazul romanilor, se întâmplă și în cazul societății contemporane. Durata coeziunii patriotice depinde de rezervele morale disponibile, iar acestea depind de capacitatea de jertfă în baza căreia se dezvoltă sistemul politic. Din păcate, arborele Patriotismului și, în general, al Civilizației răsare și rodește în „ogorul sângelui”. Desigur, acest lucru nu place nimănui, cu atât mai puțin epigonilor care, întrucât au totul de-a gata, își permit luxul de a se pretinde a fi „toleranți” și „liberali” față de slăbirea treptată sau de lipsa totală a conștiinței comune. Neștiind ce îi așteaptă sau care vor fi consecințele faptelor lor, se întreabă mai apoi de ce și cum „blestemata dihonie”, „acest demon rău al națiunii”, îi aruncă din nou în „ogorul sângelui” [5].

Prăbușirea conștiinței patriotice a zdrobit vechea civilizație greacă și, în general, poate fi considerată a fi cauza principală a decăderii grecilor. Figura sa emblematică este Sofistul, fiindcă acesta este cel care a idealizat boala antropologică și a promovat-o ca preambul al bunăstării. Fenomenul care îi corespunde în civilizația modernă se manifestă – începând cu a doua jumătate a secolului XX – sub forma „nihilismului postmodernist”, care deja a subminat patriotismul național într-o măsură îngrijorător de mare.

Cum să numim acest „non-tip”, acest cancer antropologic, acest parazit devorator de patrie, care se mănâncă chiar și pe sine? De obicei îl numim „nihilism național”, „nihilism statal” sau, mai simplu, „nihilism”. Și totuși cuvântul „nihilism” nu este suficient, pentru că îi lipsește dimensiunea auto-nihilismului. Poate că „devorator de patrie” sau „mâncător de sine” ar fi definiția mai potrivită.

Dacă în urma prăbușirii Cetățeanului pre-modernt s-a născut Patriotul, acest tip de individ cu viață scurtă, nu cumva în urma prăbușirii Patriotului va rezulta alt tip? Aceasta este principala întrebare antropologică cu care se confruntă civilizația antropocentrică în apogeul dezvoltării sale. Știm, desigur, că în cazul Greciei am avut apariția creștinului, care a mai prelungit cu o mie de ani viața sistemului grecesc al patriei și lumii. Însă dat fiind faptul că omul modern este „post-creștin”, răspunsul la întrebarea de mai sus pare să fie altul, cel puțin la prima vedere.

Cerința de bază

Așa cum a dovedit istoria vechii civilizații grecești, moartea cauzată de cancerul antropologic nu este destinul hărăzit Patriotului, întrucât acesta are posibilitatea de a deveni Creștin. Prin transformarea sa în creștin, subiectul „se salvează”, adică scapă de pericolul dezintegrării, care îl așteaptă inevitabil atunci când va ajunge la apogeu. În plus, câștigă ceea ce îi lipsea mai înainte: integritatea existențială.

Obstacolul

Pentru aceasta, însă, trebuie să depășească un obstacol „mic”, dar greu de trecut. Eu nu voi putea dobândi „noua identitate creștină”, noua voință cu forțele mele proprii, ci trebuie să vină Însuși Hristos să Se „sălășluiască” în mine, să-Și întindă „cortul” înlăuntrul meu. Însă Hristos nu vine dacă eu nu-L vreau din toată inima, dacă nu-L am mereu în minte, dacă nu-L chem neîncetat și cu insistența unui „cerșetor”, astfel încât, prin această „obrăznicie”, să-L conving să-mi ofere tot ce am nevoie. Hristos trebuie căutat în locurile cele mai incompatibile cu “demnitatea” ordinară: printre cei flămânzi și însetați, printre străini, printre cei goi și bolnavi, prin închisori. Îl vreau în viața mea ca unul care vreau să devin creștin. Îl vreau la mine acasă, dar nu pot să-I pun la dispoziție chiar toate camerele” ca El să mi le umple cu toți acei nevoiași… Oare nu se cuvine să păstrez ceva și pentru mine? Măcar un colțișor? Iată obstacolul de care pomeneam… Însă lucrurile nu se petrec așa cum le vreau și mi le imaginez eu. Uneori mai intervin eșecuri personale, crize, boli, etc., care, însă, mă fac mai chibzuit. Mă ambiționez și depășesc obstacolul. Cam așa se produce „schimbarea în bine”, cel puțin conform relatărilor celor care au trăit această schimbare. Eu nu fac altceva decât să relatez ce au trăit ei.

Calea

Cele trei tipuri de om – Cetățeanul, Patriotul și Creștinul – reprezintă o scară în trei trepte spre devenirea subiectului. „Golul” subiectiv oscilează neîncetat între cele trei trepte.

În Tradiția creștină se vorbește despre cele „trei categorii de creștini mântuiți”: „Robii Domnului”, „Lucrătorii lui Dumnezeu” (sau „tocmiții” Săi) și „Copiii lui Dumnezeu” (sau „Prietenii” Săi). În termenii ontologiei sociale a diferențierii, acestea se numesc astfel: „Colectivist”, „Individ” și „Persoană”, iar civilizațiile care le corespund „Colectivism”, „Individualism” și „Personalism”, în funcție de tipologia umană care are cele mai mari valențe dătătoare de sens. Locul de baștină al Cetățeanului este Cetatea, al Patriotului este Patria, iar al Creștinului este Cerul, cu mențiunea că ultimul este și locuitor al celor două sisteme pământești, chiar dacă acestea se dovedesc a fi falimentare. Cuvintele nu sunt identice cu obiectul semnificat, însă obiectele semnificate pot fi identice între ele. În esență, este vorba despre aceeași scară antropologică, privită din unghiuri diferite.

Însă, ce anume face din tipologia celor trei tipologii umane o scară? Este vorba despre faptul că, din clipa în care Creștinul a intrat în sistemul Cetățeanului și Patriotului, instalându-și acolo „sistemul patriei sale”, s-au construit punți peste prăspastia ce separa cele două sisteme pământești. Construirea punții ce leagă elementul dumnezeiesc de cel uman umple toate golurile pe care le inserase în societatea umană „războiul” dintre oameni.

Cu alte cuvinte, s-a deschis Calea care pornește de la prima treaptă, trece prin a doua și se revarsă în a treia. Este vorba despre Calea care unește diversele tipuri de sisteme ale lumii. Deschiderea Căii permite primelor două tipuri de om – Robului și Tocmitului – să studieze în clasa a treia a școlii „celor mântuiți” – adică a celor cărora nu le-a fost distrusă conștiința, ci a rămas intactă – sau măcar să se mântuiască, dacă nu vor reuși să promoveze în clasa a treia, a „celor desăvârșiți”. De aceea, creștin este considerat nu numai Creștinul propriu-zis, al treilea tip de om, ci și Robul și Tocmitul care au cunoscut Calea. Calea este accesibilă tocmai întrucât Capul colectiv al Robului creștin, al Lucrătorului creștin și al Prietenului creștin este unul și același pentru toate treptele scării – Hristos cel Răstignit. „Eu sunt Calea” zice Hristos, unind „în mod neamestecat și neîmpărțit”, înăuntrul și în afara Lui, Dumnezeirea și umanitatea, elementul individual și cel colectiv. El este Cel care a dărâmat „peretele cel despărțitor” și a insuflat subiectului pe care lumea îl renega „Duhul comuniunii”, care „suflă unde vrea”, în înteriorul și în afara oricărui sistem.

Pentru a-l elibera pe Rob și a-l integra în clasa Lucrătorilor, Hristos îi valorifică elementele pozitive, dându-le alt sens (frica de pedeapsă o transformă în frică de Dumnezeu, de iad). De asemenea, pentru a-l elibera pe Lucrător de „sclavia emancipată” [6] și a-l promova în clasa Fiilor, a Prietenilor și a Moștenitorilor Săi, în loc de plată îi oferă bucuria Raiului. Cu alte cuvinte, îi mântuiește, inițiindu-i într-un alt tip de război – cel nevăzut – împotriva „începătoriilor și forțelor spirituale”, care le mutilează conștiințele și îi împing spre întunericul neființei. Desigur, provocate, aceste forțe se vor dezlănțui împotriva lor, folosind cunoscutele lor unelte: prigoana, defăimarea, „răstignirea”. Ei trebuie să cunoască faptul că „nimeni nu poate sluji la doi domni: și lui Dumnezeu și lui mamona”. De aceea, numai ridicându-și crucea, vor învinge, adică se vor mântui. Acelea, „repezindu-se cu sete asupra lemnului crucii”, se înhamă singure la „carul triumfului” lui Hristos. De o parte avem „victimele”, însă integre și mântuite, iar de cealaltă parte avem fiarele „care scrâșnesc din dinți”, adevărate sperietori de ciori ce vor fi date întunericului uitării celei mai din afară, imediat ce Spectacolul lumesc va lua sfârșit. Iar sfârșitul este aproape…

Întrebări

Scara antropologică clasifică Tradițiile în trei categorii: tradiții teocratice, tradiții antropo-centriste și tradiția creștină, sau, dacă e să vorbim în termenii ontologiei diferențierii: tradiții colectiviste, individualiste și personaliste. Tradiția creștină este Calea („îngustă și plină de necazuri”) pe care o parcurg sistemele Robului și Lucrătorului, ale Cetățeanului și Patriotului, pentru a ajunge la acel „alt sistem de patrie” de dincolo de această lume. Acest tip de tradiție include acea mulțime de „poteci”, care, în ciuda (sau, mai degrabă, datorită) orientării lor aparent nestatornice, duc la Calea cea adevărată [7]. Având un caracter care anihilează orice tentativă de dezbinare, tradiția creștină este singura tradiție autentică, deși (sau, mai degrabă, pentru că), în trecerea sa prin diversele „pături” de colectivitate inter-umană, poate îmbrăca forme „colectiviste” și „individualiste”, cu riscul de a căpăta un aspect „respingător”.

Deși, teoretic, este destul de clară relaționarea treptelor antropologice prin intermediul Căii, totuși, în realitate, modul în care trebuie pusă în practică pare a fi un mister. Cum se face totuși că, în ciuda îndelungatelor rupturi, tradiția creștină continuă să se perpetue? Cum se face că în Rusia, în ciuda mutilării a trei generații de către sistemul ateist, tradiția creștină a recâștigat terenul pierdut și l-a sanctificat pe ultimul țar – victimă a bolșevismului, susținând necondiționat idealul patriotic? Oare cum va funcționa tradiția creștină într-o Europă ruptă în trei părți (ortodoxă, catolică și protestantă)? Și cum va rezista tendinței de subminare venită din partea sistemului parazitar nihilist, care suge sângele tuturor organismelor de stat?

Un posibil precedent istoric din care ne putem forma o idee ar putea fi acela al prăbușirii Bizanțului, atunci când abuzurile celor puternici scăpaseră de sub control, iar statul și elita bizantină, aflate într-o adâncă decădere, bine mascată însă sub aparența unui fundamentalism „renascentist”, dăduseră frâu liber nihilismului păgubaș, cel cu șapte suflete, care, orb ca întotdeauna, credea că… Papa va veni să „salveze” elenismul. Faptul că societatea ajunsese într-un punct mort, de unde a pornit „decăderea” bizantină, îl vedem în secolul al XIV-lea oglindindu-se în „spectacolul șocant” oferit de cavalerii lui Moriás [8].

În acel moment, Biserica a întrerupt orice legătură cu regimul parazit, mutându-și dinamismul eclesiastic de la structurile bazate pe forța umană la ascetul smerit, care, deși era mai sărac decât toți săracii, a ținut aprinsă de-a lungul secolelor făclia Luminii necreate. Prin mișcarea isihaștilor, tradiția creștină și-a asumat responsabilități uriașe la nivel ecumenic, mântuind neamurile Răsăritului Ortodox. De aceea nihilismul nutrește o ură oarbă împotriva acestei mișcări isihaste (pe care o și numește omfaloscopică), pur grecească.

În concluzie, putem spune următorul lucru: cheia ieșirii din criză o are tradiția creștină, care este chemată să dea glas acelei profeții enigmatice: „porțile iadului nu o vor birui”. Desigur, Creștinul este tipul de subiect uman care are toate ingredientele pentru a rezolva problema antropologică. Nu cumva însă n-a înțeles prea bine în ce constă problema? Zic asta pentru că problema nu constă în ce răspuns va da întrebărilor puse de sufletul grec, fiindcă deja a făcut acest lucru cu succes, în cadrul luptei sale milenare cu Proteu. Sistemul creat acum de noul Proteu este cu totul diferit: nu lasă nici măcar să „răsară” sufletul în om. Sufletul se usucă înainte ca omul să atingă vârsta adolencenței. Apoi, când sufletul descompus al omului ajuns la maturitate parcă dă semne de regenerare și este adăpat cu lacrimile durerii și ale pocăinței, îndată apare sistemul psihiatric și își întinde nemilos mrejele sale ucigătoare de suflet, de dragul „binelui” omului.

Cum să crească așadar în sufletul omului contemporan acea „sămânță cerească” pe care creștinul clasic a știut s-o cultive din belșug? În sufletul unui asemenea om nu biruiește puterea lui Hristos. Conform tradiției creștine, lumea nu a fost creată pentru a fi mâncată de parazitul sistemului ego-centrist, deși, dacă i s-ar oferi ocazia, acesta ar fi în stare să înghită întregul univers și să-l transforme într-o groapă de gunoi. Actuala „criză” crează condiții prielnice pentru nașterea unor creștini autentici, a unor creștini întru pocăință. Aceștia vor ști cum să valorifice atât obsesia omului modern pentru „particularitatea” sa, cât și dorința sa de a se afirma în spațiul public îndată ce criza îl va scoate din norul cu iluziile roz pe care i le-a creat dulcele dinte al vampirului antropologic. Ne referim, desigur, la trezirea noului om, deoarece defecțiunea pe care a suferit-o omul vechi pare a fi iremediabilă. La întrebarea „cum și unde se va petrece însă această trezire” scriitorul ridică din umeri, fiindcă nu știe răspunsul. Știe numai ceea ce vede, anume că Hristos, Cel care „nu are unde să-Și plece capul”, stă pe trotuar alături de cel flămând, de narcoman și de cel fără un acoperiș deasupra capului…

Note:

[1] Sp. Kyriazópoulos, Η πολιτική θρησκεία των Ελλήνων, editura Grigóris.

[2] Acest subiect este dezbătut în cele două cărți ale mele: Πέρα από το Άτομο (Dincolo de individ) și Αυτοείδωλον εγενόμην (Cum am devenit propriul meu idol), editura Armós.

[3] Vezi capitolul VIII al cărții Πολιτεία, precum și Νόμοι. Și Aristotel face referire la acest subiect, atunci când vorbește despre „devierile” regimurilor.

[4] Euripide, Ηλέκτρα, pp. 367-368.

[5] Pentru o analiză amănunțită a problemei, vezi Kosmatópoulos Aléxandros, Ο αγρός του αίματος (Țarina sângelui), editura Kédros.

[6] Este formularea lui Marx cu privire la libertatea modernă.

[7] Atrapós: „Deși urmează alte căi, numite poteci”.

[8] Elogiatorul anonim al împăratului Manuil descrie în termeni extrem de duri caracterul feudarhilor din Peloponez, din care cităm următorul fragment: „ […] Despre neamul grecilor se spune că erau atei, asemănători fiarelor sălbatice, nesupuși nici lui Dumnezeu, nici legilor firii, ci aflați sub stăpânirea lăcomiei și răpirii, ca unii cărora le place să verse sângele celor de un neam cu ei, bărbați făcători de rele, cinstitori ai necuviinței […]”. De cealaltă parte, împratul Ioánnis Kantakouzinós pare a fi ceva mai indulgent cu ei: „Nici facerea de rău, nici bunăstarea, nici timpul cel nemilos nu poate dispersa ura dintre ei, căci de o viață întreagă se războiesc unii cu alții, ca unii care au moștenit de la strămoșii lor anumite divergențe. Și, nerespectând legile lui Lykoúrgos, se supun numai lui Sólon Atenianul, care îi consideră necinstiți pe cetățenii care nu împărtășesc opiniile niciunei părți”. Războiul civil din Máni a luat sfârșit abia după revoluția grecească [K. Sáthas, Έλληνες στρατιώται εν τη Δύσει και αναγέννησις της ελληνικής τακτικής (Soldații greci din Apus și Renașterea tacticii grecești), Atena 1885].

Sursa: Πατριδεγωφάγος. Η νόσος της Πόλεως (Devoratorul de patrie. Boala Polisului), editura Armós, text publicat pentru prima oară în revista Theología, vol. 83, nr. 20, aprilie-iunie 2012.