Pudelul negru

Ce lucru interesant şi important s-ar putea întâmpla la sfinţirea unui apartament sau a unei case? Totuşi, şi în timpul unei astfel de slujbe scurte oamenii stau, chiar dacă nu prea mult, înaintea Domnului Dumnezeu. Iar acest lucru e de ajuns ca pentru cei ce sunt încă departe de Biserică să se deschidă uneori, dintr-odată, nişte orizonturi pe deplin necunoscute, uimitoare.

În viaţa fiecărui om, o dată sau poate de mai multe ori, dar negreşit se întâmplă lucruri, pe care, oricât te-ai strădui, este cu neputinţă să le explici raţional. Totuşi, dacă-ţi doreşti foarte mult să te amăgeşti, poţi socoti asemenea cazuri nişte coincidenţe incredibile sau chiar o fantezie bolnăvicioasă. E adevărat, dacă o asemenea întâmplare extraordinară are şi alţi martori, lucrurile se complică. Însă şi atunci există şansa de a prezenta tot ceea ce se întâmplă, să zicem, ca pe o ficţiune colectivă.

Dar, oricât ne-am strădui să explicăm, să uităm şi să luăm în râs acea experienţă personală, misterioasă şi duhovnicească, niciodată nu vom putea să ne eliberăm definitiv memoria de realitatea diferită, străină nouă, care a năvălit în existenţa noastră de fiecare zi.

Iar apoi, dacă vom medita la cele întâmplate, sau ne vom preface că nu s-a întâmplat nimic, stă tot în puterea noastră. Numai că sufletul omenesc, după moartea noastră, despărţindu-se de trup şi înfăţişându-se înaintea Judecaţii, nu-i va putea reproşa nimănui pentru ignoranţa sa. Nu se va putea bosumfla ca un şcolar, zicând: „Asta noi nu am făcut! Nu ni s-a predat!”. Căci am făcut, ni s-a predat. Şi ni s-a explicat, fiecăruia pe înţelesul său, tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem.

Totuşi, pe lângă toată însemnătatea lor, întâmplările de acest fel sunt uneori pline de ironie şi chiar foarte amuzante.

În anii ’90, oricine voia îi ironiza pe oamenii nebisericeşti, care stăteau serioşi la slujbe în bisericile ortodoxe. Ei se închinau cu râvnă, ce-i drept, cam stângaci, făceau închinăciuni la întâmplare şi prea puţin înţelegeau din ceea ce se petrecea.

Şi mai mult le plăcea oamenilor să îi ia în râs pe cei ce invitau preoţii să le sfinţească apartamentele şi casele. „E la modă!”, spuneau batjocoritor la adresa lor umoriştii.

Dar eu, recunosc, întotdeauna mă bucuram când îi vedeam pe acei credincioşi, pe acele „sfeşnice”, cum îi numeau sarcastic oamenii glumeţi. Mă bucuram pentru ei, fiindcă, deşi erau stângaci, totuşi stăteau înaintea lui Dumnezeu cu multă osârdie şi smerenie. Iar aşa ceva nu rămâne niciodată fără răsplată. Chiar şi cei mai neştiutori rugători primesc negreşit de la Dumnezeu anumite daruri duhovniceşti, descoperite doar lor, pe care zeflemiştii nici în vis nu le pot vedea.

Aveam un cunoscut, un om bun, Oleg Alexandrovici Nikitin, un savant distins, specialist în energetică încă de pe vremea Uniunii Sovietice. În anii ’90 conducea o mare întreprindere, care se ocupa cu exploatarea şi reparaţia liniilor de transport de energie electrică, care se întindeau din îndepărtatul Orient până la Kaliningrad. Oleg Alexandrovici şi colegii lui erau nişte oameni extrem de interesanţi, dar viaţa bisericească, ca să nu spun mai mult, o înţelegeau puţin. Aşa erau aceşti savanţi clasici, sovietici, şi directorii industriali de modă veche. Totuşi, din când în când au început să treacă pe la biserică.

Şi la slujbe tovarăşii aceştia stăteau neclintiţi ca nişte stâlpi. Exact ca vestitele „sfeşnice”. Gâfâiau, le curgeau şiroaie de sudoare, însă nu capitulau, deşi să reziste un ceas şi jumătate la dumnezeiasca slujbă era pentru ei o adevărată nevoinţă.

Odată, Oleg Alexandrovici i-a anunţat pe prietenii şi cunoscuţii săi că îi invită pe toţi la noua sa locuinţă, o vilă micuţă din provincia Kalujka, pe care o construise în mai mulţi ani şi care era gata să-i primească pe oaspeţi. Iar pe mine m-a rugat să-i şi sfinţesc noua locuinţă. După sfinţire, au pus o masă de sărbătoare. Şi eu le-am adus în dar soţilor Nikitin un samovar şi dulceaţă de casă pentru ceai.

Trebuie să spun că pe atunci în mintea multor compatrioţi de-ai noştri domnea o adevărată confuzie religioasă: de la cel mai crunt ateism, până la credinţa în horoscopul din ziare şi în extratereştri. Fiica lui Oleg Alexandrovici, Elena, o fată foarte frumoasă, cultă, era foarte atrasă de magie. Nici nu era de mirare, după atâtea zeci de ani de ateism oficial. (Cu toate că şi înainte de revoluţie asemenea lucruri, trebuie să recunosc, se practicau la noi în Rusia din belşug).

Când am ajuns la vila lui Oleg Alexandrovici, primul care m-a întâmpinat a fost un pudel mic şi negru. Eu iubesc foarte mult câinii, dar acolo, spre mirarea mea, am dat de o făptură rea. Lătrând furios, pudelul s-a repezit la mine, a încercat să mă muşte de picior şi mi-a apucat încet dulama, astfel încât a trebuit chiar să-l împing binişor cu gheata. Gazdele erau foarte mirate de purtarea căţeluşului lor şi fiica lui Oleg Alexandrovici s-a grăbit să-l ia în braţe.

Eu mă uitam precaut, cu teamă, la căţeluşul care încerca mereu să sară din braţele Elenei, cu dinţii clănţănind spre mine. Şi am anunţat îndată că, atunci când vom face slujba de sfinţire, câinele va trebui să nu se afle în casă. Şi nu numai pentru că acel paznic mic şi rău nu îmi plăcea mie. Pur şi simplu, aşa prevedea pravila bisericească, pe care am şi comunicat-o gazdelor.

– Ciudată regulă, a spus Elena cu supărare.

Pudelul acela isteric era favoritul ei.

– Câinele este considerat un animal necurat, i-am explicat eu încruntat.

Elena s-a tulburat şi mai tare.

– Dar pisicile? Şi pisicile sunt animale necurate?

– Nu. Numai câinii. Câinii şi purceii.

Purceii au fost consideraţi făpturi necurate demult, în vremea Vechiului Testament, iar în zilele noastre ortodocşii îi mănâncă cu mare plăcere. Însă pudelul acela răzgâiat mă scosese din sărite.

– Purceii?! a exclamat Elena. Dar cum puteţi să faceţi comparaţie?

Şi a intervenit şi soţia lui Oleg Alexandrovici:

– Păi ce, acum, după sfinţirea făcută de dumneavoastră nu va mai trebui să ţinem câinele în casă? s-a interesat ea.

– A, nu! Dar există motive pentru care câinele este considerat de către Biserică un animal necurat. Nu noi am stabilit aceste reguli şi nu noi le vom le schimba. Însă acest lucru nu înseamnă deloc că trebuie să-l alungaţi din casă pe pudelul dumneavoastră. În orice caz, nu este îngăduit să săvârşim sfinţirea în prezenţa lui. Aşa că în timpul sfinţirii va trebui să îl închideţi bine undeva.

– Totuşi, puteţi explica măcar cât de cât de ce întocmai câinele e considerat necurat în Biserica dumneavoastră? a întrebat Elena, fără să se potolească. De ce se face discriminare? în celelalte doctrine ezoterice nu se întâlneşte aşa ceva. Astea sunt, pur şi simplu, nişte născociri întâmplătoare şi nefondate.

– Nimic nu este întâmplător, am răspuns eu. Iar în privinţa doctrinelor ezoterice… Elena, v-aţi gândit de ce acum, când sunteţi atrasă în mod deosebit de misticism, la dumneavoastră în casă se află tocmai un pudel negru?

– Şi ce este ciudat în asta?

– Păi, de pildă, Mefisto i s-a arătat odată lui Faust sub forma unui pudel negru.

– Iertaţi-mă, cine s-a arătat? Mefisto?

– Tocmai el. Însuşi diavolul acela din tragedia lui Goethe, din Faust. Goethe a transpus o veche legendă apuseană. Când Faust a hotărât să încheie pactul cu diavolul, Mefisto i-a apărut în vizită tocmai sub forma unui pudel negru.

– Şi dumneavoastră vorbiţi serios despre Mefisto? În vremea noastră?

– Pentru cei care sunt atraşi în mod nesăbuit şi se îndeletnicesc cu misticismul, Mefisto este actual şi în vremea noastră şi oricând. În realitate, acestea sunt nişte jocuri foarte primejdioase. Pe cei ce se încred uşor în el, Mefisto îi prinde bine în plasă. Astfel că nu întâmplător aţi adus în casă un pudel negru.

– Nu el a venit singur. Eu însămi l-am cumpărat dintr-un club de elită din Moscova.

– Cu siguranţă. Dar nu aţi cumpărat un terier sau un pudel alb, ci unul negru!

Oaspeţii s-au adunat în jur şi ascultau cu interes vădit discuţia noastră.

Elena a pufnit în râs.

– Părinte, glumiţi! Cum să stea Mefisto aici? Dumneavoastră sunteţi, pur şi simplu, un preot ortodox şi nu vă place că oamenii cercetează, pe căi diferite poate, necunoscute de dumneavoastră, tainele lumii spirituale. Iar acum vă legaţi de căţelul meu. Probabil, v-aţi speriat atât de tare când era cât pe ce să vă muşte, încât sunteţi gata să ne povestiţi despre diavoli, despre iad şi întuneric. Atitudinea dumneavoastră faţă de Mefisto mă pune pe gânduri.

Nu era uşor să discuţi cu fata lui Oleg. Dar atunci mi-a venit în ajutor însuşi Oleg Alexandrovici. El a luat sub braţ pudelul care scheuna şi l-a dus în magazie. Iar eu, având unele îndoieli, am început pregătirile pentru sfeştanie. Slavă Domnului că în casă nu erau niciun fel de imagini, tablouri sau simboluri ezoterice. Altfel ar fi trebuit, cum deja mi se mai întâmplase, să-i conving mult timp să le dea jos de pe pereţi.

La sfeştanie alături de gazde au fost prezenţi şi oaspeţii. Când slujba s-a terminat, toţi cei adunaţi au simţit că în casă s-a schimbat ceva. Aşa este întotdeauna după o asemenea sfeştanie. Eu şi Elena ne uitam mai puţin încruntaţi unul la altul. La sfârşit, am cântat tare cu toţii, chiar dacă nu prea frumos şi armonios, „La mulţi ani!” pentru Oleg Alexandrovici şi familia lui.

Unul dintre energeticieni, care locuia în vecinătate, m-a rugat să sfinţesc şi casa lui. Şi, desigur, nu l-am refuzat, însă Oleg Alexandrovici ne-a avertizat că trebuia să ne grăbim, căci era timpul să ne aşezăm la masa festivă.

Când am ieşit în grădină, am întâlnit un oaspete, care întârziase la inaugurarea noii locuinţe. Iar şoferul ducea cu greu în urma lui un cadou uriaş, învelit într-un cearşaf alb.

După patruzeci de minute, când am isprăvit încă o sfeştanie, m-am întors la Oleg Alexandrovici, gândindu-mă cu plăcere la masa festivă. Dar când am intrat în sufragerie am văzut un tablou ciudat: oaspeţii, speriaţi şi îngălbeniţi la faţă, stăteau în tăcere. Iar familia Nikitin – Oleg Alexandrovici, Galina Dimitrievna şi Elena – pur şi simplu erau total schimbaţi.

Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că de la lumânările aprinse la sfeştanie a luat foc ceva, a izbucnit un incendiu. M-am uitat neliniştit în toate părţile, căutând urmele focului şi, deodată, într-un colţ al camerei l-am văzut pe… Mefisto! Da, da, era, într-adevăr, Mefisto – o sculptură, lucrată artistic din fontă neagră, fiind cam de jumătatea staturii unui om. Mefisto era înfăţişat sub forma unui nobil spaniol, cu spadă şi cu un rânjet batjocoritor, ironic, pe buze. Iar lângă sculptură se afla pudelul negru. Se freca dezinteresat cu spatele de fonta aceea rece. Pe mine m-au trecut fiorii.

– Ce-i asta?! am şoptit eu îngrozit, amintindu-mi discuţia de dinainte.

Judecând după expresia celor prezenţi, nici ei nu uitaseră tema discuţiei noastre.

Se pare că oaspetele care întârziase şi se întâlnise cu mine pe drum – iar acesta era Leonid Vladimirovici Makarevici, şeful uriaşei „Uzini de maşini şi aparate electrice” din Moscova – adusese în dar pentru noua locuinţă acea sculptură scumpă. Tocmai pe ea, învelită în cearşaf, o ducea şoferul în spatele lui.

Şi când Leonid Vladimirovici a tras cu solemnitate cearşaful acela de pe minunatul lui cadou, musafirii, pur şi simplu, au încremenit. Uimirea şi groaza lor nu au făcut decât să sporească atunci când pudelul negru, care fusese eliberat între timp din închisoarea sa, s-a apropiat brusc de sculptură, a mirosit-o şi s-a aşezat chiar lângă ea. Şi a mai şi început să se gudure şi să-şi frece spatele de fontă, întocmai ca o pisică. Această imagine am văzut-o când am intrat eu în sufragerie. Doar Makarevici, total nedumerit, întreba pentru a nu ştiu câta oară:

– Dar explicaţi-mi odată, ce se întâmplă?!

Şi toţi, deodată, completându-ne unul pe altul, i-am adus la cunoştinţă lui Leonid Vladimirovici, care era uluit, acea întâmplare ciudată. La început a bănuit că i se joacă o farsă, însă până la urma a trebuit să ne creadă, prea eram sinceri şi tulburaţi. Iar purtarea câinelui era cu totul uimitoare.

Oleg Alexandrovici şi toată familia lui, scuzându-se faţă de Leonid Vladimirovici, m-au rugat să iau acea sculptură şi s-o duc oriunde voi vrea eu.

Makarevici a încercat să protesteze slab:

– Dar ascultaţi-mă, tovarăşi! Este doar o coincidenţă!

– Da, da, desigur, e o coincidenţă! a fost de acord cu el Oleg Alexandrovici şi, întorcându-se spre mine, m-a rugat iarăşi: Părinte Tihon, vă rog foarte mult, luaţi-o imediat de aici.

Makarevici a rămas uluit.

Astfel, am pus sculptura în portbagajul maşinii mele. Apoi, dintr-odată, starea tuturor s-a îmbunătăţit şi ne-am aşezat la masa sa.

Întorcându-mă acasă, nu ştiu cum, am uitat cu desăvârşire de sculptură şi am mai plimbat-o încă vreo două zile prin toată Moscova. În cele din urmă, mi-am adus aminte ce obiect se afla în portbagajul maşinii mele şi împreună cu un prieten, părintele Anastasie, seara târziu, l-am dus pe Mefisto cel turnat în fontă, tocmai pe cheiul lăuza şi l-am aruncat în râu.

Urâtă poveste, desigur. Şi ce coincidenţă stranie. Dar numai după această întâmplare Elena a renunţat la pasiunea ei pentru ştiinţele ezoterice. Iar Oleg Alexandrovici Nikitin a hotărât să meargă la biserică, deşi făcea acest lucru după un calendar al său, numai de el ştiut, şi apărea în biserică numai la sărbătorile icoanei Maicii Domnului din Kazan. Dar despre asta voi povesti ceva mai încolo.

Sursa: Arhimandrit Tihon Şevkunov, Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri, Editura Egumenița, Galaţi 2012, pp. 224-241.