Noul Mucenic Polýdoros

Sfântul Polýdoros a fost martirizat în Noul Efes în ziua de 3 septembrie a anului 1794.

Sfântul era originar din Nicosia Ciprului și se ocupa cu comerțul în Egipt. Acolo s-a întâmplat să cunoască pe un om din Zakinthos, necredincios, căruia i-a devenit secretar. Într-o zi, la o petrecere, s-a îmbătat și cu gândirea tulburată de starea de beție, s-a lepădat de Hristos și a trecut la Islam.

Când i-a trecut beția și și-a venit în fire, s-a căit și, precum Petru, a plâns cu amar. A plecat atunci din Egipt și a mers în Beirut, l-a găsit pe Mitropolit și și-a mărturisit cu inima zdrobită căderea. Episcopul l-a primit părintește, l-a sfătuit, l-a povățuit, i-a dat un canon și l-a trimis să petreacă Postul Mare într-o mănăstire din Liban, unde după Paște, va merge el însuși să-l ungă cu Sfântul Mir. Când s-a răspândit zvonul despre acest eveniment, pentru că Episcopul se primejduia făcând asta, Polýdoros a plecat din eparhia acestuia și a mers în Ptolemaida Palestinei, în zona numită atunci Ákri sau Ákra. S-a hotărât să mărturisească acolo, dar ascultând sfatul Episcopului Ptolemaidei, cum că trebuie să mărturisească în locul în care s-a și lepădat de credință, a luat corabia spre Egipt. Din cauza unei furtuni pe mare, corabia a ajuns în portul Haifa. Văzând atât de multe obstacole înaintea mărtirisirii sale, Polýdoros și-a schimbat destinația și a luat o corabie spre Chios, iar din Chios spre Smirna, fiind însetat să pătimească moarte pentru Hristos, dar totdeauna întâlnind piedici ce păreau să fie lucrări demonice, menite să-i taie entuziasmul și să renunțe la mărturisire și mântuire. În cele din urmă, Polýdoros s-a întors în insula Chios, unde s-a întâlnit cu Sfântul Macarie Notarás, fostul Episcop de Corint, care se liniștea atunci în Chios; devenind nedespărțit de acesta, se pregătea pentru mucenicie.

Întărit de acum așa cum trebuia, cu armele duhovnicești ale adevăratei pocăințe, cu post, rugăciune, priveghere, îngenuncheri, rugăciuni, dar în mod special cu Dumnezeiasca Împărtășanie, a ajuns la pătimirea desăvârșită. Și-a scris toate păcatele lui de la început și s-a spovedit limpede, iar după patruzeci de zile, nemairăbdând flacăra dorinței pentru mucenicie care se aprinsese în inima lui, a luat binecuvântare, a fost uns cu Sfântul și Marele Mir, s-a împărtășit și a pornit spre Noul Efes (Kusadasi) însoțit de o obște, pentru a-și îndeplini dorința arzătoare de a pătimi mucenicește. Ajuns în Noul Efes, s-a prezentat înaintea muftiului și i-a spus o pildă: ”Am cumpărat două pistoale, unul este bun, celălalt e stricat și nu îl vreau. Este legal să îl dau înapoi aceluia care m-a înșelat?” ”Este”, a răspuns muftiul. Îl roagă să îi dea în scris, iar acela i-a dat. Imediat s-a îndreptat spre judecător, i-a dat hârtia de la muftiu și i-a mărturisit istoria sa.

”Și cine este cel care te-a înșelat?”, îl întrebă judecătorul.

”Tu”, îi răspunse Sfântul.

”Eu, îi spuse judecătorul, nu te cunosc și nu te-am mai văzut vreodată”.

”În urmă cu zece ani, altcineva stătea în locul tău și acela m-a păcălit. M-a făcut să mă lepăd de credința mea și am devenit musulman. Dar am plecat și m-am dus în Francia, acolo m-am scufundat în păcat, pentru că mi-am lăsat credința mea. Acum am venit să îți dau pecetea pe care mi-ai dat-o și să mor creștin”.

”Dacă vrei să fii ghiaur, mergi, măi copile, unde dorești și trăiește cum vrei”, îi raspunse judecătorul.

”Nu, îi răspunse, vreau să fiu creștin, iar semnul pe care mi l-ai făcut ( era vorba de circumcizie) nu vreau să îl mai văd; de asta am venit, ca să ți-l dau înapoi.”

”Ești nebun?”, îi spuse judecătorul.

”Nu, sunt bine și știu ce spun.”

”Vino-ți în fire, pentru că din mâinile mele nu ieși viu”.

”M-am gândit la toate, îi răspunde Sfântul, și am nădejdea în Hristos că mă va ajuta și mă va pune în Rai. Și voi veți fi pedepsiți dacă nu vă întoarceți din întuneric și din învățătura greșită în care trăiți. Ceea ce credeți voi este de râs, sunteți oameni cărora le plac păcatele trupești, plini de răutate și în înșelare.”

Judecătorul a poruncit să fie închis, să îi fie puse picioarele în butuci, iar la gât, lanțuri. A doua zi, Sfântul Polýdoros a fost dus înaintea mai-marilor turci, iar acolo au început cu lingușiri și promisiuni de bani și măriri, dar și cu amenințări, încercând pe de altă parte, să-l descurajeze.

Văzând cât de statornic este mucenicul, au ordonat să fie dus înapoi în închisoare și să fie chinuit fără milă. Într-adevăr, o noapte întreagă l-au torturat: unul îi punea cărămizi înroșite în foc pe umeri, la subsuoară, și vas de fier arzător pe cap. În ziua următoare, Duminica, l-au scos din închisoare și, cu mare alai, l-au adus la judecător.

”Ți-ai schimbat părerea, l-a întrebat, sau ți-a venit sfârșitul?”

Acela le-a răspuns: ”Eu de Iisus al meu nu mă lepăd, creștin m-am născut și creștin vreau să mor!”

Judecătorul l-a condamnat la moarte prin spânzurare. L-au prins cu sălbăticiune, i-au legat mâinile la spate, i-au pus ștreangul la gât și l-au condus la locul de condamnare. De-a lungul traseului nu au încetat a-l supăra cu îndemnuri de a se întoarce la Islam. Sfântul Mucenic, cufundat în rugăciune, nu le dădea importanță. În cele din urmă, l-au dezbrăcat și l-au spânzurat, iar după trei zile i-au poruncit unui creștin să îl dea jos și așa a fost îngropat.

După moartea sa mucenicească, moaștele Sfântului Polýdoros au săvârșit multe minuni uimitoare.

***

După dezastrul din Asia Mică, protosinghelul Mitropoliei Efesului, Arhimandritul Kýrillos Psýllos, a reușit să salveze cinstitul cap al sfântului mucenic, care astăzi se află în Biserica Sfintei Ecaterina din cartierul Pláka, în Atena.

Două dintre multele minuni ale Sfântului

a) În Noul Efes trăia un creștin care se numea Nikolaos. Nefericitul a fost cuprins de demon, care vorbea prin gura lui și precum tânăra din Filippi, de multe ori a adeverit secretele acelora care mergeau la acesta. Într-o zi, bolnavul a cunoscut pe preot care avea o parte din sfintele moaște ale Sfântului Polýdoros, precum și o bucată din sfoara cu care a fost spânzurat Sfântul. Făcându-i-se milă de bolnav, părintele a luat Sfintele Moaște și s-a dus la casa acestuia. Când a ajuns la ușă și l-a văzut, cel posedat de demon a început să strige. ”Tu aici? Tu aici? Ce vrei să îmi faci? Ce vrei de la mine?” Preotul, fără a pierde timpul, a scos de la piept Sfintele Moaște și bucata de sfoară, și, minune!, bolnavul a scos un strigăt puternic, după care s-a liniștit. Demonul a plecat și omul s-a făcut bine.

Sfântul Polydoros în vizită în Cipru, în brațele Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom

b) În zilele acelea triste și întunecate când, din cauza păcatelor noastre, elenismul se dezrădăcina din leagănul Asiei Mici, un ieromonah, protosinghelul Sfintei Mitropolii din Efes, Kýrillos Psýllos, a plecat și el, dar a apucat să ia Sfântul cap al Mucenicului Polýdoros, salvândul de furia turcilor se îndrepta nu numai împotriva clericilor, ci și împotriva bisericilor și a tot ce era sfânt. Când descopereau preoți sau alte persoane care dețineau icoane, sfinte moaște sau altceva, îi omorau pe loc. Fapta protosinghelului a fost îndrăzneață: dacă ar fi fost descoperit, ar fi plătit imediat cu viața lui. Îmbrăcându-se în haine femeiești, precum o bătrână, a luat cu el prețioasa comoară, s-a închinat și a plecat. Un rând nesfârșit aștepta în față pentru control. Când a ajuns la paza turcească pentru cercetare, turcii erau înfuriați, căci deja descoperiseră pe alții ce se deghizaseră și își ieșiseră din fire. În acel moment, când necredincioșii înjurau, loveau și urlau ca niște fiare sălbatice, a venit și rândul lui Kýrillos, care se deghizase, să fie controlat. Fără a-și pierde cumpătul, a strâns la piept comoara, adică capul Sfântului și a șoptit: ”Sfinte Polýdore, salvează-mă!” Și a fost salvat. ”Piei de aici, femeie”, i-a strigat turcul și l-a împins în față. Imediat apoi, părintele Kýrillos era aruncat în barcă. Astfel s-a salvat și el și Sfântul Cap al Mucenicului. Ajungând în Atena, a așezat sfintele moaște în Biserica Sfânta Ecaterina, în Pláka, acolo unde se află și astăzi.

Zeci de credincioși trec pe acolo în fiecare zi pentru a se închina. Și mii de oameni, în fiecare an, pe 3 septembrie, în ziua prăznuirii lui, aleargă să-l cinstească pe mucenicul ce s-a lepădat de credință, dar apoi s-a pocăit, și vin să ceară harul lui. Un mare rău este căderea omului, foarte rău! Dar mare este taina pocăinței, foarte mare! Căderea omului distruge, înjosește, însă pocăința reabilitează, salvează, readucând omul în casa părintească și salvându-l, făcându-l ”concetățean cu Sfinții și apropiat al lui Dumnezeu”.