Viaţa monahală – 10. Ce este paternitatea duhovnicească?
29 September 2013
Părintele duhovnicesc este antitipul[1] veşnicului şi marelui Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru al tuturor, Iisus Hristos. El este strălucirea însuşirii părinteşti a Aceluia. El este gata prin jertfire de sine să poarte de grijă, să mântuiască, să tămăduiască şi să readucă în ţarc oaia care s-a rătăcit, oaia cea „pierdută”.
Paternitatea duhovnicească este prelungire a prezenţei Domnului nostru pe pământ şi împreuna cu lisus adevereşte că nu va trece cu vederea moartea păcătosului. Paternitatea duhovnicească arata fără înconjur că propria ei „mâncare şi băutură”. datorie, sens şi ţintă este întoarcerea şi mântuirea fiecărui om care a căzut în păcat. Paternitatea duhovnicească, fără să „caute ale sale”, se află neîncetat pe altarul jertfirii de sine cu singura preocupare şi grijă „ca să nu piară nici unul dintre cei (socotiţi mici” (vezi Matei 18, 14) şi de aceea se face „tuturor toate, ca pe toţi (cei ce se primejduiesc) să îi mântuiască” (vezi 1 Corinteni 9, 22).
Pentru reuşita acestui scop înalt, pe părintele duhovnicesc trebuie să-l definească dragostea dezinteresată, blândeţea, îngăduinţa şi libertatea faţă de tot ce aparţine acestei lumi, astfel încât cu fapta de acum să-i provoace pe fiii săi duhovniceşti spre tăgăduirea de sine.
El se va împodobi pe sine cu înţelepciunea cuvenită, încât să nu audă niciodată de la cei ce vor cugeta potrivnic acel: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23). Totuşi, problema propriei lui libertăţi este considerată necesară pentru reuşita scopului slujirii sale.
Părintele duhovnicesc va fi „cel ce leagă pe cel tare şi-i jefuieşte lucrurile” (vezi Matei 12, 29). Trebuie să spună cu îndrăzneală împreună cu Pavel: „Nu ne sunt necunoscute gândurile şi vicleniile lui satana” (vezi 2 Corinteni 2, 11), astfel încât să poată tămădui orice rană, sau înşelare, sau nedumerire, sau împrejurare.
Atotputernicul har al Preasfântului Duh, care-l însoţeşte pe adevăratul părinte duhovnicesc, îi permite să fie încredinţat de faptul că „poate totul” (Filipeni 4, 13) cu ajutorul lui (al harului). Adevăratul pastor se nevoieşte în chip neobosit, astfel încât să nu se piardă nici unul dintre păstoriţii lui Hristos. El are cunoştinţa cuvintelor din Sfânta Scriptură: ..Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui ca gura Mea se va chema” (vezi Iacov 5, 20), şi: „Cel ce va deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, acela îşi va acoperi mulţime de păcate” (vezi Ieremia 15, 19).
Cel mai bogat dar pe care atotdragostea lui Iisus îl dăruieşte prin mijlocirea harului este cel al deosebirii nu doar a duhurilor, ci şi a lucrurilor. Cu cea mai ascuţită claritate el „toate le judecă (şi le deosebeşte), pe el însă nu-l judecă nimeni” (1 Corinteni 2, 15). în special în epoca noastră, care este caracterizată de confuzie, discernământul este mijlocul necesar şi măsura echilibrului. Acesta trage în sus, restaurează şi reface personalitatea omenească, pecare harababura dezorientării o zdrobeşte în chiţ, necruţător.
Aşa cum am menţionat, cei doi ochi luminaţi do Dumnezeu, care îl vor conduce fără de greşeală şi cu izbândă pe părintele duhovnicesc, sunt împreuna-pătimirea şi deosebirea (discernământul), fără care parcursul va fi neluminat şi primejdios. De câte ori nu ne-am minunat de adevăraţii eroi, sau mai degrabă mântuitori duhovnici, în care lumina darului deosebirii a împodobit cu putere întreaga lor întoarcere la Dumnezeu şi în general întreaga lor viaţă!
De exemplu, aceeaşi încălcare de lege, dacă este săvârşită de mai mulţi, se vede în mod diferit privita în lumina darului deosebirii. Tocmai aceasta este „sarea” care le sărează şi le conservă pe cele stricăcioaso.
De multe ori se întâmplă ca părinţii duhovniceşti să fie întrebaţi despre teme sau probleme grele duhovniceşti şi să răspundă fiecăruia în mod diferit. Aceasta se face potrivit cu persoana, cu tema. chiar şi cu împrejurarea, cu timpul şi cu locul. Acelaşi răspuns – fie ca poruncă, fie ca recomandare – nu i se potriveşte altei persoane, din pricina deosebirii caracterului, a lucrului şi a împrejurării. Prin urmare, niciodată nu se dă o rezolvare sau o decizie dacă nu s-a cercetat întocmai cum stau lucrurile.
De exemplu, patru oameni au mâncat înainte (ie ceasul rânduit, sau fără măsură. Primul a mâncat pentru că era foarte înfometat, altul pentru că a ascultat de un sfat medical şi urma un tratament, altul pentru că i-a plăcut mâncarea şi a fost biruit de poftă, iar altul pentru că îi place să risipească după bunul său plac. Acum, cum vom face aceeaşi judecată valabilă pentru toţi aceştia?
Aşadar, să ne unim toţi în rugăciune către Arhipăstorul şi Mântuitorul nostru, ca să dăruiască Bisericii părinţi duhovniceşti adevăraţi, lucru care va oferi societăţii noastre echilibrul şi învierea.
[1] Antitipul = copie întocmai cu originalul, asemenea cu originalul.
