Viața monahală este „eros”

Mănăstirea Chrysopigí (Izvorul Tămăduirii), care se află la intrarea în Chaniá, este neîndoielnic una dintre cele mai însemnate mănăstiri contemporane din Creta. În afară de lucrarea sa misionară polivalentă, mănăstirea realizează excepționale ediții în multe limbi, de pildă autobiografia clasică a lui Gheronda Porfirie, care s-a întocmit pe baza interviurilor luate de către maici. De asemenea, publică foarte frumoase cărți pentru copii, ilustrate de maici, care sunt iconare desăvârșite. Surorile mănăstirii au pictat sfânta biserică a Sfântului Andrei din Düsseldorf, catedrala ortodoxă a orașului, iar frescele au fost publicate într-un album.

Materic

”Era sâmbătă în zori când am ajuns”, relatează Stávros Theodorákis. ”Ploua, era aproape întuneric, iar maicile treceau pe lângă mine de parcă nici nu mă vedeau. Sau poate că treceau pe lângă mine tocmai pentru că mă vedeau. Pași grăbiți, capul aplecat. În biserică citeau la lumina lumânărilor. În scurt timp aveau să se împrăștie fiecare la slujirea ei. Unele la stupi, altele în livada cu mandarini, vreo 5-6 la pregătirea uleiului, două să hrănească păsările. Theofími și Theofóra urmau să plece cu un jeep mare la biserica Sfinților Petru și  Pavel din centrul orașului Chaniá. Cu o sacoșă mare plină cu pensule și culori. Stareța Theoxénia, în curtea mare a mănăstirii, rânduia viața obștii ca un general pe câmpul de luptă. Iscusită și prezentă peste tot, așa mi-au descris-o maicile. În anii ei de stăreție, mănăstirea s-a dezvoltat mult și ca întindere, și ca număr de nevoitoare, și ca faimă. Pelerinele venite stăteau la coadă ca să îi strângă mâna. În zece minute va veni să vă întâmpine, mi-a spus Maria, o începătoare, absolventa unui master în Politehnică.

– Pentru ce vă rugați când erați mică?

– Nu știu dacă puteți să înțelegeți, dar de când îmi aduc aminte de mine, am simțit bucuria afierosirii lui Hristos.

– Ați crescut într-un mediu de oameni credincioși?

-Nu, nu am crescut într-o asemenea familie. La 14 ani însă, am mers în insula Tinos și am fost cutremurată de viața Cuvioasei Pelaghía. Și atunci, pentru prima oară în viața mea, m-am gândit că așa aș dori și eu să trăiesc. Apoi, pe când era studentă, îi vedeam pe prietenii mei că încercau să iubească alți oameni, dar eu voiam să Îl iubesc mai mult pe Hristos.

– Cum ați ajuns la mănăstirea Hrysopigí?

– Eram foarte tinere și voiam să mergem la o mănăstire în ruine și să o reconstruim. Să pornim de la zero. Și așa am ajuns aici, la ruine. Era o îndrăzneală curioasă pentru epoca respectivă. Ruine și un monah… Da, aici a fost totdeauna o mănăstire de călugări. Nici măcar în vremea ocupației otomane mănăstirea nu și-a încetat viața. Odată cu ocupația germană însă a venit sfârșitul, pentru că ocupantul german a ales acest loc pentru propriile interese strategice și i-a alungat pe părinții mănăstirii.

– Și în câteva decenii ați reușit să organizați o mănăstire cu multe monahii și cu plantații biologice.

– În primul rând, nu noi am făcut asta, ci Maica Domnului.

– Și voi ați pus mâna.

– Da, așa este, dar a fost foarte puternică prezența Maicii Domnului Chrysopigí. Și, desigur, la această lucrare a participat și vrednica de pomenire Stareță Theosémni. Ea avea îndrăzneală, dragoste, era muncitoare. Ea a întărit mănăstirea Chrysopigí și le-a insuflat pe cele două surori care au urmat-o. Acum, cât privește plantațiile – și florile pe care le vedeți aici, le cultivăm biologic. Nu folosim nicăieri chimicale. Dar acest lucru nu s-a făcut în mod artificial, ci pentru că simțeam că așa trebuie să trăim la mănăstire.

– Da, dar cineva v-a învățat asta.

– Atunci când am început, nu existau metode biologice de cultivare a pământului. Alergam pe la sate, ca să găsim bătrâni, care să ne spună cum cultivau pământul. Și acum ogoarele le cultivă monahiile. Dintre care cele mai multe sunt intelectuale. Dar multe mănăstiri care înfloresc în Grecia au monahii tinere care muncesc și fac diferite slujiri.

– În vechime, familiile evlavioase le arătau copiilor drumul lui Dumnezeu, azi toate astea lipsesc. Prin urmare, dacă cineva are această chemare, va fi la vârsta când studiază, când caută… Cei mai mulți oameni însă au impresia că la mănăstiri se refugiază oamenii care au insuccese în viața lor personală.

– Acest lucru este cu totul greșit… Un om care a fost dezamăgit de viață nu poate sta în mănăstire nici 24 de ore. Poate să vină, ca să primească alinare, dar nu poate rămâne. Călugăria este grea. Trebuie să ai bucurie, optimism… O tânără trece printr-o încercare și poate spune: merg să stau la mănăstire 15 zile, iar eu îi spun: stai un week-end, pentru că știu că nu poate mai mult.

– Viața de mănăstire este bucurie?

– Mănăstirea este rai, este raiul pe pământ. E posibil să vi se pară artificial ceea ce spun, dar este purul adevăr.

– E posibil să fie rai, dar dacă nu ai un consort? Un alt om alături de tine?

– Pentru noi, acest consort este Hristos. L-am urmat cu râvnă erotică pe Hristos. Viața monahală este eros, dar nu poate fi înțeleasă dacă nu simți asta. Așa cum nici eu nu pot să înțeleg cum puteți să simțiți acest eros pentru un alt om. Ceea ce trăiesc eu nu vă pot reda în cuvinte. Singurul mod pentru a înțelegere este să vedeți bucuria și lucrarea maicilor.

– Da, altul este modul în care înțeleg oamenii dragostea și altul este cel al Bisericii.

– Ați văzut cât de efemere și de superficiale sunt astăzi relațiile dintre oameni. Dragostea însă presupune jertfă. Oamenii, în relațiile lor conjugale, erotice, nu iubesc jertfelnic, ci egoist. De aceea avem divorțurile, destrămările, singurătatea.

– Cine sunt tinerele care vin la mănăstire? Ce le preocupă?

– Sunt tinere care au această chemare. Însă această căutare existențială a lor trebuie pusă la încercare. Și este pusă la încercare afară, în lume, nu în mănăstire. Le spunem tinerelor fete care vor să intre în mănăstire: citește, trăiește cu bunăcuviință, muncește, vino la noi la liturghie.

– Aveți probleme cu familiile lor?

– În general nu avem probleme. Mai întâi, pentru că nu primim ca începătoare fete foarte tinere. Dacă vine o tânără, îi vom spune termină-ți studiile, acest lucru te va maturiza. Prin urmare, în acest răstimp și părinții înțeleg seriozitatea deciziei ei. Și, în cele din urmă, până și părinți care nu au nici o legătură cu biserica, atunci când îl văd pe copilul lor că are bucurie și echilibru, consimt la alegerea acestuia. Iau și ei această decizie și nu se mai împotrivesc. Da, avem mulți tați și mame care ajută mănăstirea. Oameni care altădată aveau alte visuri pentru copilul lor – există și această prejudecată că la mănăstire se pierd calitățile și calificările omului, dar apoi, părinții văd că copilul lor creează și se bucură.

– Ce le interziceți monahiilor?

– Nimic.

– Să râdă le interziceți?

– Nu este interzis să râdă, de altfel principiul formării duhovnicești este să nu interzici ceva anume. În mănăstire este valabil ceea ce este valabil și în pedagogie. Copii nu trebuie pedepsiți. Trebuie să îi învățăm să trăiască corect. Maicile mai tinere învață de la cele mai mari cum să se poarte, cum să trăiască împăcarea, unitatea în obște.

– Nu sunt însă rupte de lume? De realitatea internațională? Este interzis să citească ziare, cărți pentru care nu le-ați dat binecuvântare?…

– În primul rând, nu se interzice nimic, dar pur și simplu nu este de dorit. Monahiile au de făcut lucruri mai importante decât să citească ziare etc. Ca să fii însă informat, nu e nevoie să știi evenimentele în amănunt. Pururea-pomenita Stareță Theosémni era un excepțional analist politic fără să urmărească televizorul sau să citească ziarele.

– Este adevărat că Stareța are drept de viață și de moarte asupra monahiilor?

– Nu! Ce înseamnă asta, drept de viață și de moarte? Drept de viață și de moarte are numai Dumnezeu, domnule Theodorákis.

– Da, adică dreptul lui Dumnezeu prin intermediul Starețului sau al Stareței…

– Nu, aceasta este o greșeală. Există noțiunea de ascultare față de Stareț, a ascultării desăvârșite, dar Starețul este socotit un om în care monahii au încredere. Iar acest lucru este probat în fiecare zi în Biserică.

– Ce vreți să spuneți? Că, dacă luați decizii greșite, obștea se va împotrivi?

– Dacă nu meriți, obștea își retrage încrederea. Încrederea este aceea care conferă puterea absolută. Stareța ascultă, și anume ascultă cu atenție, apoi ia decizii. Aceasta este slujirea ei, să se afle permanent în comuniune desăvârșită cu întreaga obște.

«Moartea deschide o ușă și treci dincolo»

Sunt rezervată față de cei care cunosc foarte bine ce vrea Dumnezeu, pentru că observ că se potrivește foarte bine cu propriile lor dorințe, scria o feministă americancă. La fel de rezervat m-am apropiat și eu de mănăstirea de maici de la Chrysopigí, din Chaniá. La fel cum rezervat am fost și anul trecut când am intrat în Sfântul Munte.

De data aceasta însă am simțit o stinghereală aparte. Peste tot în jurul meu erau numai femei. Nu trebuia să mă apropii prea mult de ele, trebuia ca ele să aibă binecuvântarea Stareței pentru a-mi vorbi. Și, în plus, existau anumite uși pe care nu le deschideau deloc. Dintre cele 40 de monahii trebuie să fi văzut în cele din urmă doar 20. Celelalte au rămas niște umbre.

Plantații biologice, fresce, valorificarea pădurii, ajutorarea familiilor sărace:

– Ați fi putut foarte bine să fiți președinta unei organizații nonguvernamentale.

– Greșiți. Monahii – în toate secolele – așa trăiau. În secolele VI și VII, pe când nu existau hoteluri, călătorii și căruțașii erau găzduiți la casele de oaspeți ale mănăstirilor. Iar pe atunci mănăstirile aveau porțile deschise 24 de ore din 24. Rolul unei monahii este același, ca și în urmă cu 2000 de ani.

– Care este, adică?

– Să vestească oamenilor biruința asupra morții. Azi, oamenii se tem, sunt terorizați de moarte. Și ideea aceasta a incinerării morților pornește de la faptul că dorim să facem să dispară orice are legătură cu moartea. Omul dorește să aibă o viață efemeră, de aceea și are un mod de viață idolatru, pentru că nu dorește să se gândească la veșnicie.

-Și ați văzut deunăzi ce s-a întâmplat la Mégaro Mousikís când a venit vestitul psihanalist, Yalom?

– Da, s-au dus 4000 de oameni, dacă e posibil așa ceva!, ca să asculte un om care să le spună că sufletul este muritor! Exact opusul față de ceea ce le spunem în mănăstirea, anume că viața noastră este veșnică. Se deschide o ușă, spune Gheronda Porfirie, și treci dincolo. Când Stareța Theosémni a adormit întru Domnul, am avut simțământul că nu a plecat. Oamenii își aduceau pruncii și îi atingeau de trupul ei. Ați văzut vreodată prunci atinși de oameni morți? Eu una nu am mai văzut asta până la adormirea Stareței Theosémni.

– Bine, totdeauna există oameni care încearcă să se agațe de undeva.

– Dar oamenii ăștia simțeau că era o Sfântă vie. Și puneau pruncul pe trupul ei, ca să ia binecuvântare. Stareța adormită întru Domnul era vie! Poate părea ca un basm, dar respira. A trecut prin stricăciunea bolii cancerului și când trupul ei a ajuns în coșciug era ca tânără, și vie. Ca și cum nu ar fi trecut prin boală. Înțelegeți ce vă spun? Unii ne-au întrebat: îi machiați pe morți? Așa era de frumoasă, chipul ei strălucea.

– Unde vreți să ajungeți cu toate astea?

– Ce vreți să spuneți?

– Construiți, cultivați, produceți, le educați pe monahii. Care este scopul dumneavoastră?

– Scopul meu este să se facă voia lui Dumnezeu.