Amintirile mele despre Părintele Sofronie Saharov

În perioada 30 septembrie – 2 octombrie s-a desfăşurat la Timişoara a V-a ediţie a evenimentului „Zilele Sfântului Siluan Athonitul”. Întâlnirea din acest an a fost dedicată părintelui Sofronie Saharov, la împlinirea a 20 de ani de la mutarea sa la Domnul şi 85 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Siluan. Conferenţiarii din acest an au fost pr. Cristian Galeriu (Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti), pr. Dionisie Ignat (duhovnicul Sf. Mănăstirii Sf. Ilie, Albac, judeţul Albă) şi Dimitra Daviti (Thessaloniki, Grecia).

Vă prezentăm în continuare prelegerea doamnei Dimitra Daviti, ucenică a Cuviosului Părinte Sofronie, prelegere ținută miercuri, 2 octombrie 2013, în aula Facultății de Medicină din Timișoara.

Mă aflu aici pentru a-l schiţa pe părintele Sofronie, aşa cum l-am cunoscut vreme de mulţi ani. L-am întâlnit atunci când era stareţ al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex din Anglia, la est de Londra. Eram o studentă care ajunsese la Londra cu multe vise, cu gândul de a contribui cu ceva pentru mai binele acestei lumi, lucru în zadar, căci lumea suferă tot mai mult şi se adânceşte în rău peste tot în jurul nostru. Însă viaţa noastră se schimbă atunci când întâlneşte un om, o paradigmă luminoasă a vieţii. Am întâlnit, aş zice, în mod neaşteptat, un om plin de lumină, care avea capacitatea de a-i lumina pe toţi cei pe care îi întâlnea, ne devenea călăuzitor în viaţă și ne arăta drumul pe care trebuia să-l alegem. Era în întregime lumină și ne lumina pe noi, cei ce eram tineri, în privința a ceea ce aveam de ales în viaţa noastră, în ce priveşte studiile, căsătoria, cariera profesională, în monahism, în toate domeniile vieţii pământeşti.

De unde venea acest mare om? Cine era acest călugăr? Unde s-a născut şi unde a crescut? De ce era plin de lumină? De ce era un om deosebit?

Părintele Sofronie s-a născut la Moscova din părinţi credincioşi la anul 1896. A fost al doilea copil, însă ultimul care a murit. Mi-a povestit odată despre particularitatea sa: îi plăcea să fie singur, să cugete, să se izoleze în mansarda casei. A învăţat multe despre Biserică, despre rugăciune, de la femeia care îi ajuta în casă. Copil fiind, se juca împreună cu ceilalţi copii, însă era cuminte (acestea le cunosc inclusiv din cele povestite de el însuşi). Acest copil care a trăit groaza primului război mondial şi tragismul revoluţiei din octombrie 1917, s-a aflat călător în viaţă. Însă pronia Marelui Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă în Europa, la şcoala de Belle Arte din Paris. În 1921, la vârsta de 25 ani, a plecat din binecuvântata Rusie, cărând cu sine odoarele sfinte şi cuvioase ale familiei sale. Cu toate greutăţile neînchipuite întâmpinate, a continuat, ajungând în oraşul luminilor, la Paris. Acolo şi-a evidenţiat talentul pictural, devenind unul dintre pictorii de succes, cu expoziţii. Cu toate acestea, sufletul tânărului Serghie nu se simţea împlinit şi bucuros, pentru că sufletul unui artist care după natura lui căuta desăvârşirea, nu putea fi umplut cu schiţe ce reprezintă perfecţiunea naturii umane. Artistul Serghie (acesta fiind numele de botez, iar botezul s-a săvârşit în Biserica Mântuitorului din Moscova) dorea desăvârşirea, absolutul și nu se putea mulţumi cu absolutul nativ, artistic.

Într-o seară, în timp ce urca spre casă după încheierea unei manifestări artistice, văzând viaţa ca pe ceva plin de plictiseală, se întreba cum ar putea reuși să creeze ceva nou, autentic? Ce lucru ar putea fi acesta? Ce ar trebui să facă, se întreba? Aceste gânduri însă, au fost ascultate ca rugăciuni şi au primit un răspuns de la Hristos în sufletul lui. Da, să mă fac monah. A rămas câteva clipe nemişcat, în deplină linişte. Răspunsul a fost acelaşi: da, să mă fac monah.., își zicea. Însă, unde? Cum? Când? Din nou a primit răspuns în inima lui: mă voi face călugăr în Sfântul Munte.

Acum trebuia să cunoască ce este aceea ce îşi doreşte… (iată cu câtă precizie chirugicală se succedau toate). Şi-a zis atunci, voi merge să studiez, să învăţ mai multe despre Biserica Ortodoxă, despre monahism. Şi iarăşi răspunsul venea ca o succesiune: da, voi merge să studiez la “Sfântul Serghie”, în Paris. Acolo a studiat vreme de un an, strălucit la început, după care au revenit întrebările. Ceva lipsea, învăţase destule, trebuia să fugă.

Astfel, tânărul Serghie lăsă Parisul şi plecă în Sfântul Munte. Lung drumul, cu destule dificultăţi, dar ajunge în comunitatea monastică a Athosului, stabilindu-se la Sfânta Mănăstire a Sfântului Panteleimon, nu doar pentru că era rus, dar şi pentru că monahii de acolo îi depăşeau duhovnicește pe greci. A mers la Mănăstirea rusească pentru că atmosfera era corespunzătoare sufletului lui (aceasta este concluzia mea, în urma multor discuţii cu el). Acolo, a iubit mănăstirea şi pe călugări. Era plin de gânduri, dar toate lucrurile erau sfinte pentru tânărul Serghie. Ajuns la ziua tunderii întru monah, și-a umplut sufletul cu simţiri sfinte, aşteptând ceasul. În biserica mare, stareţul îl aştepta pe novicele Serghie. Îl chemă şi îl încredinţă că în scurt timp toate se vor schimba, că va muri pentru lume. […] Într-adevăr, toate se schimbară la întrebarea: pentru ce ai venit frate, căzând înaintea Sfântului Altar şi a acestei sfinte adunări, pentru că răspunsul este: dorind viaţă postnicească, cinstite părinte.
– Doreşti să te învredniceşti Schimei Îngereşti şi să te aşezi în rândul monahilor?
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

Iată viaţa ascetică, tunderea întru călugăr, adică desăvârşirea omului pe pământ. Întrebările şi răspunsurile se înşiruie în vederea unei desăvârşite schimbări, a morții şi învierii. Cu înseşi mâinile sale dă foarfecele spre tundere monahicească… Binecuvântat este Dumnezeu…, rosteşte preotul rugăciunea, descoperind şi numele noului monah, fratele nostru Sofronie. Schimbându-se îmbrăcămintea, lumea se sfârşeşte: moarte desăvârşită întru toate. Nu mai exista acelaşi om, cu toate că are aceleaşi elemente constitutive cu Serghie, cel de mai înainte. A murit cel vechi şi s-a născut cel nou: ce fel de minune este o asemenea moarte?

Sofronie a început o viaţă nouă cu desăvârşită ascultare faţă de cele mărturisite la tundere în faţa tuturor. Nu s-a mai întors niciodată la aceleaşi ale vieţii de dinainte. Lupta lui, viaţa întreagă şi-a dedicat-o desăvârşirii omului care de curând murise faţă de cele petrecute mai înainte, bucurându-se de mediul ce-l oferea Sfântul Munte. Pentru noi, tânărul de atunci avea să devină Gheronda Sofronie.

Această lumină, Gheronda Sofronie, nu putea rămâne numai în Sfântul Munte. Despre aceşti sfinţi pe care i-am întâlnit mulţi dintre noi şi care ne-au schimbat viaţa, un gând îmi spune că Însuşi Dumnezeu i-a aruncat, cu mâna Lui, în mijlocul lumii şi le-a zis: “lumina mea care sunteţi voi, veţi lumina până la marginile Pământului”. Aceştia sunt sfinţii pe care i-am întâlnit şi ne-au schimbat viaţa.

Gheronda Sofronie a fost un om simplu, colocvial, mânca împreună cu noi, ședea de vorbă împreună cu noi, cu toţi, ne asculta pe fiecare şi ne sfătuia în parte, avea un mod impecabil de a ne răspunde la toate câte i le puneam în faţă. A fost amabil şi discret; atunci când îi erai aproape, te pătrundea o pace adâncă în suflet, deveneai alt om, deoarece toate câte te împovărau nu mai existau… Deveneai uşor, nu te simţeai străin lângă el, și nu găseai nici urmă de ascendență sau de tentativă de control în ochii lui pătrunzători. Vedeam şi simţeam un om transparent, pentru că el era în întregime lumină. Noi, însă, ne raportam la el ca la un om superior şi inabordabil duhovniceşte. El, însă, cu zâmbetul său te schimba, iar privirea plină de tandreţe şi dragoste devenea cea mai bună lecţie. De fiecare dată când mergeam la Mănăstire, simţeam că fusesem împreună cu el toată viaţa, că ne schimba perpetuu gândurile şi dispoziţia spre mai bine, spre desăvârşit. Ne puneam viaţa în mâinile lui cu toată încrederea, chiar dacă nu spunea multe.

Îl vedeam în curtea mănăstirii, la trapeză: oriunde, prezenţa lui schimba atmosfera. Într-adevăr, acest ascet a trăit în sfera lucrării Dumnezeiescului Har al Marelui Dumnezeu. Îl vedeam, trăiam alături de el, chiar dacă simţeam nematerialnica lui prezenţă în lumină. Acum îmi aduc aminte cum, prin transparența fiinţei lui, îţi îngăduia să vezi cealaltă parte a făpturii sale duhovniceşti, adică desăvârşirea. Astfel, îl simţeam pe Gheronda şi îl mărturiseam ori de câte ori ne întâlneam şi discutam între noi, cunoscuţi sau prieteni. Noi eram diferiţi şi din locuri diferite, toţi însă aveam aceleaşi concluzii despre Părintele nostru: era un sfânt şi ne apropiam de el cu evlavie.

© Mitropolia Banatului

Gheronda Sofronie a fost omul corespunzător pentru fiecare om. N-am auzit niciodată cuvânt de judecată sau dorinţa de a controla pe cineva. Atitudinea lui impunea o etică desăvârşită la toate nivelurile (fără această etică, sfânt nu poate deveni omul niciodată). Când te aflai cu Gheronda, nu simţeai diferenţa că eşti femeie sau bărbat, scopul lui era să trăieşti legătura desăvârşită cu Hristos şi Biserica. În Gheronda se împlinea cuvântul Sfântului Apostol Pavel, “nu mai exista nici bărbat nici femeie”. Toţi suntem fraţi şi toate ale mele sunt şi ale tale. O relaţia asemănătoare e posibilă numai în familie, în relaţia dintre soţi, şi nicăieri altundeva, pentru că altfel de legături ar fi păcat.

Gheronda a fost un exemplu de viaţă şi pentru Biserică. Nu putea fi altfel, pentru că acest mod de viaţă al Bisericii naşte sfinţi, precum şi pe Părintele despre care vorbim acum. Oarecând, un monah din Sfântul Munte care l-a cunoscut foarte bine pe Gheronda, mi-a spus următoarele: “Gheronda este desăvârşit în viaţa lui monahală pentru că este artist, este disciplinat să-și exploateze toată energia pentru a ajunge la desăvârşire. Lucrul acesta poate fi observat de oricine în lucrările lui, căci îndată ce le vede cineva, poate constata perfecţiunea. Linii perfecte, cu desăvârşită simetrie, impresionând nu doar prin perfecţiunea liniei şi culoarea delicată şi nobilă, ci prin faptul că oricine poate citi adevărul Evangheliei şi al Bisericii prin intermediul aghiografiei lui”.

La un moment dat, [spre bătrânețe,] a încercat să se retragă din ascultarea de egumen al comunităţii monahale. A rânduit să fie predate toate noului stareţ ales, părintele Kiril, s-a retras şi le-a predat pe toate, spunând : “puterile mele nu mă mai susţin. De aici înainte va fi alături de voi părintele Kiril”. Noi n-am înţeles prea multe din acestea, căci pentru noi, el reprezenta duhovnicul şi numai aşa îl vedeam. Acum ne e rușine de atitudinea noastră de atunci, pentru că am ajuns să îmțelegem cât l-am încărcat cu toate problemele noastre ce capăt nu aveau. Îl vedeam ca pe un tânăr, nu aveam deloc simţul omului trecut cu vârsta, care bineînţeles, avea probleme cu sănătatea, cu rezistenţa, etc. Ne crea impresia că nu are nici o nevoie ca om, mai ales la vârsta înaintată la care se afla. Acest lucru se datora şi lipsei noastre de experienţă, dar şi nobleţei ce-l caracteriza, tratând pe fiecare cu egalitate, simţindu-ne de aceeaşi vârstă cu el. Cum reuşea să fie desăvârşit chiar şi în lucrurile simple, de zi cu zi?

La un moment dat, am avut de realizat o lucrare la colegiu şi eram foarte stresată, devenind agitată. M-a privit cu blândeţe şi m-a întrebat ce se întâmplă. I-am povestit despre ce era vorba şi m-a întrebat dacă putem vedea împreună subiectul. Răspunzând afirmativ, am stat împreună la masă. După ce i-am spus cum vedeam eu subiectul, el a început să-mi dicteze ce să scriu. Lucrarea a primit calificativul “excepţional”, cu observaţiile că e foarte adâncă şi greu de înţeles. Gheronda a lucrat chiar și prin intermediul acestei lucrări, deoarece a fost citită de către toţi profesorii din colegiu.

Pe cât mă gândesc mai mult la omul desăvârşit care este Gheronda Sofronie, pe atât mă minunez şi mă simt mai plină de recunoştinţă. Mă gândesc cum Dumnezeu l-a trimis pe acest om al Său, atât de necesar, în lumea aceasta tragică și plină de cruci multe. Gheronda Sofronie şi-a asumat viaţa lui Hristos în pământul acesta. Cu toate că suntem creaţia lui Dumnezeu, noi, oamenii, ne-am umplut de nerecunoştinţă, obrăznicie şi îngâmfare. Suntem făcuţi să trăim în harul Marelui Dumnezeu. Cu toate acestea, faptele omului resping acest Mare dar. Fiecare îşi rânduiește viaţa după pofta inimii lui (întru egoism, necinste și nerecunoştinţă), neluând seama la măreţia propriei fiinţe, la originea sa nobilă. Acest om însă, Marele Sofronie, a depăşit universul cu haina sa trupească. L-am întâlnit, l-am cunoscut, l-am trăit prin lucrurile simple sau înalte, în cele de zi cu zi sau dumnezeieşti, în Sfânta Liturghie. Nu este nici o exagerare să vă spun că, la Sfânta Liturghie, Cerul cobora pe pământ, Tronul lui Dumnezeu pe Sfântul Jertfelnic. În rugăciuni era limpede, curat în veșminte, bine pieptănat, cu pletele albe aşezate pe spate. Nu îți dădea alte gânduri afară de cele dumnezeieşti. În uşile împărăteşti, la “Pace tuturor”, era întregime în lumină, era îmbrăcat cu un fulger de lumină. Vreau să vă mărturisesc că atunci când m-am întors în Grecia, m-am adaptat cu dificultate la slujbe. Comuniunea noastră cu Gheronda s-a săvârşit până la sfârşit, viaţa noastră fiind împletită cu viața părintelui. Am trăit virtutea lui, dar fără să ajungem la măreţia lui.

Cu toate că a trăit tragedia şi degradarea vieţii acesteia, nu și-a contestat niciodată Creatorul, ci a căutat totdeauna absolutul. Noi l-am cunoscut ca pe un om desăvârşit, liber de orice stricăciune sufletească: era un vultur, puternic în fața neputinţei trupului omenesc, mai ales din pricina bătrâneţii. A devenit un învingător al vieţii şi nu numai, a fost omul care a învins omul.

Astăzi, căutăm să vorbim despre un om care a fost, cu adevărat, în întregime lumină. Ne fascinează ori de câte ori de aducem aminte de el, ne întăreşte şi ne călăuzeşte. Bineînţeles, nu numai pe noi, ci şi generaţiile care vor veni. […]. Când a adormit, l-am anunțat pe părintele Mihail de la biserica Sfinţilor fără de arginţi din Serres, iar acesta mi-a răspuns că un preot sfânt s-a mutat la Domnul şi s-a dus spre cele înalte, a mers la mare înălţime, iar de atunci l-a pomenit împreună cu sfinţii…

Au trecut 20 de ani de când nu mai e cu noi şi există oameni care îl contestă, desigur cei care nu l-au cunoscut în viaţă, ci mai mult din cele citite în cărţile lui. Oamenii aceştia sunt în toate părţile Pământului.

Acum câţiva ani, am primit un telefon, cineva voia să vorbească cu mine, să-mi mulţumească pentru ceea ce am scris. Îmi spunea: îl cunosc pe Gheronda din cărţile lui, însă de când am citit cartea dumneavoastră, eu şi soţia mea, l-am cunoscut și mai bine, iar când vorbim despre el, parcă se înmiresmează casa. L-am întrebat câţi ani are şi cu ce se ocupă. Avea 47 ani şi lucra ca vânzător de peşte la piaţă.

Gheronda Sofronie a învins omul şi a devenit acum ajutor veşnic pentru noi toţi, aici şi oriunde există viaţă. Suntem recunoscători Proniei Marelui Dumnezeu care ni l-a dăruit pe sfântul Său. Sunt încredinţată că oriunde se vor afla oameni, pe toată suprafaţa Pământului, va exista şi recunoştinţa pentru toate facerile lui de bine. Gheronda Sofronie e părtaş acum Bisericii biruitoare, pentru că e omul care l-a învins pe om. Gheronda Sofronie, de la Mănăstirea Essex din Anglia, emigrant rus, nu a avut un loc pe pământ. Pământul întreg e locul lui, fraţii lui, oamenii, natura, casa lui… Amin.

Dimitra Daviti, Atena,
Septembrie 2013

Traducere de Arhim. Simeon Stana