Ce-a fost mai întâi: Biserica sau Scriptura? – Partea a II-a

Evanghelia după cine?

Pe mai departe aveam să fiu surprins să descopăr că, în afara Evangheliilor canonului Noului Testament, în primul și în al doilea secol mai circulau multe alte „evanghelii”, incluzând Evanghelia după Evrei, Evanghelia după Egipteni, Evanghelia după Petru, ca să numesc doar câteva. Chiar și Noul Testament [final] vorbește despre existența unora dintre acestea. Evanghelia Sfântului Luca începe cu cuvintele „Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, am găsit şi eu cu cale să ţi le scriu pe rând” (Luca 1, 1, 3). În vremea în care scria Sfântul Luca, Matei și Marcu erau singurele Evanghelii canonice ce mai fuseseră scrise. Cu vremea, toate celelalte, cu excepția celor patru Evanghelii, au fost excluse din canonul  Noului Testament. În epoca primară a creștinismului a existat, la un moment dat, chiar o dispută în privința căreia dintre cele patru Evanghelii să fie folosită.

Cea mai mare parte a creștinilor din Asia Mică foloseau Evanghelia după Ioan, și mai puțin Evangheliile după Matei, Marcu și Luca. Pe baza descrierii Paștilor de la Ioan, cei mai mulți creștini din Asia Mică prăznuiau Paștile în altă zi decât cei din Roma. Romanii s-au împotrivit Evangheliei după Ioan și foloseau mai mult celelalte Evanghelii. Biserica Apuseană a ezitat multă vreme să folosească Evanghelia după Ioan tocmai pentru că ereticii gnostici o foloseau intens, alături de propriile lor „evanghelii secrete”.

O altă dispută a izbucnit asupra chestiunii dacă nu cumva nu ar trebui să existe mai multe Evanghelii, ci o singură Evanghelie, compozită. În secolul al doilea, Tațian, un ucenic de-al Sfântului Iustin Martirul, a publicat o singură evanghelie, compozită și „armonizată”, numită Diatessáron. Biserica siriacă a folosit această evanghelie compozită în secolul al doilea, al treilea și al patrulea după Hristos, și abia în secolul al cincilea a acceptat cele patru Evanghelii. De asemenea, pentru o bună perioadă de timp, a ignorat Epistolele lui Ioan, 2 Petru, precum și Apocalipsa. Pentru a complica și mai mult lucrurile, Biserica Egiptului, în secolul al doilea, includea în canonul Noului Testament al lui Clement al Alexandriei și „evangheliile” după Evrei, după Egipteni și după Matathia. În plus, ea considera de origine apostolică Epistola I a lui Clement (episcopul Romei), Epistola lui Barnaba, Propovăduirea lui Petru, Apocalipsa lui Petru, Didahia, Protoevanghelia lui Iacov, Faptele lui Ioan, Faptele lui Pavel, precum și Păstorul lui Hermas (carte pe care o ținea la mare evlavie, considerându-o extrem de inspirată). În secolul al doilea, Sfântul Irineu, episcopul martir al Lyonului din Galia, includea și Apocalipsa lui Petru în canonul său.

Alte cărți controversate

În secolele al doilea, al treilea și al patrulea, cartea mea favorită din Noul Testament, Epistola către Evrei, era exclusă din canonul Bisericii Apusene. În cele din urmă, mai ales datorită influenței Sfântului Augustin în cadrul unor Sinoade ce au avut loc în Africa de Nord,  la sfârșitul secolului al IV-lea Epistola către Evrei a fost acceptată în Apus. Pe de altă parte, Cartea Revelației, cunoscută și sub numele de Apocalipsa, scrisă de Sfântul Apostol Ioan, nu a fost acceptată în Biserica de Răsărit vreme de mai multe secole. Dintre autoritățile Bisericii răsăritene care au respins această carte, îi enumerăm pe Sfântul Dionisie al Alexandriei (secolul al III-lea), Eusebiu (secolul al III-lea), Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul al IV-lea), Sinodul de la Laodiceea (secolul al IV-lea), Sfântul Ioan Hrisostom (secolul al IV-lea), Teodor de Mopsuestia (secolul al IV-lea), și Teodoret (secolul al V-lea).

Mai mult, și versiunile siriace și armene ale Noului Testament au omis această carte. Multe manuscrise grecești scrise înainte de secolul al IX-lea nu conțin Apocalipsa, și ea nu este folosită nici astăzi în cultul liturgic al Bisericii de Răsărit. Sfântul Atanasie a susținut introducerea Apocalipsei, și probabil că datorită influenței lui, ea fost acceptată în canonul răsăritean al Noului Testament. Biserica primară, se pare, a făcut un compromis în ceea ce privește Epistola către Evrei și Apocalipsa. Răsăritul ar fi exclus Apocalipsa din canon, iar Apusul ar fi făcut la fel cu Epistola către Evrei, dar fiecare parte a ales să accepte cartea controversată a celuilalt. Interesant, dar părintele reformei protestante din secolul al XVI-lea, Martin Luther, susținea că ar trebui să existe un canon înăuntrul canonului, iar cărțile ar trebui clasificate, pentru că unele sunt mai „inspirate” decât celelalte. Luther considera Epistola către Evrei, Epistola lui Iacov și a lui Iuda, precum și Apocalipsa, ca fiind de rang secundar, și le-a plasat la sfârșitul traducerii lui a Noului Testament. Imaginați-vă, omul care ne-a dat dictonul Sola Scriptura, și-a asumat autoritatea de a edita Cuvântul scris al lui Dumnezeu!

Noul Testament se maturizează

Am fost extrem de interesat să găsesc cea mai veche listă legitimă a Noului Testament. Unii cred că cel mai vechi este Canonul Muratori, fiind datat ca aparținând sfârșitului secolului al doilea. Acest canon exclude Epistolele către Evrei, Epistola lui Iacov și cele două Epistole ale lui Petru, dar include Apocalipsa lui Petru și Înțelepciunea lui Solomon. Abia la anul 200 d. H., adică la 170 de ani după Moartea și Învierea Domnului, este folosit pentru prima oară termenul de „Noul Testament”, de către Tertulian. Origen, care a trăit în veacul al III-lea, fiind considerat cel dintâi teolog sistematic (și care a și comis erori [teologice] în mod sistematic), punea la îndoială autenticitatea Epistolei a doua a lui Petru și Epistolei a doua a lui Ioan. El ne spune, de asemenea, bazându-se pe lungile lui călătorii, că existau biserici care refuzau să folosească Epistola a doua către Timotei, deoarece această epistolă vorbește despre o istorie „secretă”, Cartea despre Iannes și Iambres, ce provine din tradiția orală evreiască (vezi 2 Timotei 3, 8).

Epistola lui Iuda a fost, de asemenea, considerată suspectă pentru că include un citat dintr-o carte apocrifă, Testamentul lui Moise, de asemenea provenind din tradiția orală evreiască (vezi Iuda 9). Am descoperit că, în secolul al IV-lea, Eusebiu, episcopul Cezareei și părintele istoriei bisericești, considera drept cărți controversate Epistola lui Iacov, Epistola lui Iuda, a doua Epistolă a lui Petru, precum și Epistola a doua și a treia a lui Ioan, respingând cu totul Apocalipsa. Codex Sinaiticus, cel mai vechi manuscris conținând scrierile complete ale Noului Testament, așa cum le avem astăzi, a fost descoperit la Mănăstirea Ortodoxă a Sfintei Ecaterina de pe Muntele Sinai. El este datat ca provenind din secolul al IV-lea și conține toate cărțile pe care le avem și noi în Noul Testament modern, dar include și Epistola lui Barnaba și Păstorul lui Herma.

În secolul al IV-lea, Împăratul Constantin cel Mare a fost frustrat de disputa dintre creștini cu privire la dumnezeirea lui Hristos. Și pentru că Noul Testament nu fusese încă definit clar, el a insistat asupra clarificării și închiderii canonului Noului Testament, tocmai pentru a rezolva conflictul și a realiza unitatea religioasă în Imperiul său divizat. Cu toate acestea, în secolul al V-lea, Codex Alexandrinus  continua să includă și Epistolele întâi și a doua ale lui Clement, indicând faptul că disputele asupra canonului nu se încheiaseră peste tot.

Cine a decis?

Odată cu trecerea vremii, Biserica a fost cea care a discernut care scrieri sunt apostolice și care nu. A fost o strădanie prelungită pe durata a mai multe secole. Ca parte a acestui proces de discernere, Biserica s-a întrunit în mai multe rânduri în mod sinodal. Aceste diverse Sinoade bisericești au abordat o mulțime de chestiuni, printre care și cea a canonului Scripturii. Trebuie remarcat faptul că scopul acestor sinoade era acela de a discerne și confirma ceea ce era deja general acceptat de către Biserică. Sinoadele nu au dezbătut canonul, ci mai degrabă au stabilit ce anume era considerat drept adevăr evident și practică în bisericile lui Dumnezeu. Sinoadele au căutat să proclame elementul comun din cadrul Bisericii și să reflecte unanimitatea de credință, practică și tradiție, așa cum existau deja în bisericile locale reprezentate [la sinod]. Astfel, sinoadele ne-au lăsat anumite înregistrări ale vocii Bisericii vorbind clar și la unison cu privire la ceea ce constituie Scriptura. Dintre multele sinoade care au avut loc în primele patru secole, două sunt extrem de importante în acest context:

1. Sinodul de la Laodiceea, întrunit în Asia Mică în anul 363 d. H. Acesta este cel dintâi sinod care enumeră limpede cărțile canonice ale actualului Vechi și Nou Testament, cu excepția Apocalipsei lui Ioan. Sinodul de la Laodiceea a decis ca numai cărțile canonice menționate trebuie citite în biserică [în mod liturgic]. Deciziile acestui sinod au fost acceptate în mai toată Biserica Răsăritului.

2. Al treilea Sinod de la Cartagina s-a întrunit în Africa de Nord la anul 397 d. H. Acest sinod, la care a participat și Sfântul Augustin, a emis o listă a cărților canonice, atât ale Vechiului, cât și ale Noului Testament. Cele 27 de cărți ale Noului Testament actual erau acceptate drept canonice. De asemenea, Sinodul a decis ca aceste cărți să fie citite în biserică, alcătuind dumnezeiasca Scriptură, iar celelalte să fie excluse. Acest Sinod a fost acceptat ca autoritate în mai tot Apusul.

Ce-a fost mai întâi: Biserica sau Scriptura? – Partea a III-a