Gheron Iosíf Isihastul și renașterea athonită – partea a II-a

Desigur, la renașterea monahismului athonit a contribuit covârșitor și instalarea de noi obști monahale, care proveneau de la mănăstiri din afara Sfântului Munte. Aceste obști veneau invitate de aghioriți mai vechi, care vedeau cu durere cum li se golesc mănăstirile. Îndeobște, în aceste situații era nevoie să fie traversate și anumite obstacole formale, pentru a fi posibilă instalarea lor în mănăstirile athonite. Astfel, mănăstirea care invita o anume obște din afară, în înțelegere cu Sfânta Chinotită, evita până și anumite prevederi ale Chartei Statutare (articolul 112) cu privire la vârsta sau locul tunderii în monahism a părintelui duhovnicesc al obștii respective și permitea venirea și numirea lui ca egumen în Sfântul Munte. Însă asemenea probleme nu existau pentru obștile aghiorite care se mutau din schiturile anexe în mănăstiri, după cum era cazul obștilor fiilor duhovnicești ai lui Gheron Iosíf.

Gheron Iosíf şi părintele Arsenie

Primul împreună-nevoitor al lui Gheron Iosíf, Gheronda Arsenie, dimpreună cu părintele Haralambie și obștea lui s-au mutat în 1967 la Bourazéri, iar în cele din urmă, în septembrie 1979, ca obște alcătuită din 20 de oameni, s-a mutat la Sfânta Mănăstire Dionisiu, unde Papa-Haralambie a devenit egumen[12].

Papa-Efrem, acum proegumenul* Sfintei Mănăstiri Filotheou, s-a instalat cu obștea sa în 1967 la chilia Sfântului Artemie de la Schitul Prováta, iar în 1973, însoțit de obștea de 20 de membri, a preluat egumenia Sfintei Mănăstiri Filotheou, care din idioritmică a devenit chinovială. În 1979 un grup de 12 membri ai obștii deja lărgite a mănăstirii Filotheou s-a instalat la Sfânta Mănăstire Konstamonítou. În 1980, unul dintre fiii duhovnicești ai lui Papa-Efrem, acum deja răposatul Efrem cel tânăr, însoțit de o obște de 20 de monahi de la Filotheou, a preluat egumenia Sfintei Mănăstiri Xiropotamou, care de asemenea s-a transformat în mănăstire de obște, câtă vreme în 1981, un grup de 12 monahi filotheiți a populat Sfânta Mănăstire Karakalou. De altfel, proegumenul Sfintei Mănăstiri Filotheou a întemeiat, iar actualmente îndrumă destule mănăstiri de maici și călugări din Grecia, precum și 18 mănăstiri din Statele Unite și Canada, având ca centru mănăstirea Sfântului Antonie din Arizona, unde și viețuiește.

Gheron Iosíf Vatopedinul s-a instalat în 1975 la mănăstirea Cutlumuș, apoi în Cipru, de unde s-a întors în 1981 la Chilia Buneivestiri din Kapsála, urmând ulterior să preia și să populeze cu o obște alcătuită din 20 de membri Sfânta Mănăstire Vatoped, care avea de asemenea regim idioritmic și ajunsese la destrămare totală. În 1990, mănăstirea a căpătat regim de obște și l-a ales ca egumen pe Gheronda Efrem Vatopedinul, iar acum numără peste 100 de membri.

La sfârșitul lui 2001 o obște de opt monahi în frunte cu fostul egumen al Sfintei Mănăstiri Filotheou, Efrem cel tânăr, s-a instalat la Schitul vatopedin al Sfântului Andrei din Karyés, care s-a dezvoltat deja într-o obște de 20 de oameni.

Părintele Efrem Katunakiotul

Printre fiii duhovnicești ai lui Gheron Iosíf Isihastul se numără și o altă importantă figură a monahismului aghiorit mai recent, Papa-Efrem Katunakiotul[13]. Deși potrivit rânduielii monahale, Papa-Efrem avea ca Gheronda pe părintele Nichifor, pe care îl slujea cu o răbdare supraomenească, părinte și îndrumător al său duhovnicesc era de fapt Iosíf Isihastul. În afară de obștea puțin numeroasă pe care Papa-Efrem a alcătuit-o cu destulă întârziere la Katunákia și pe care a îndrumat-o în duhul isihastului său Ghéronda, sprijinea și insufla un mare număr de oameni, mulți dintre aceștia fiind călăuziți către monahism.

Un alt fiu duhovnicesc al lui Gheron Iosíf a fost pustnicul Gheórghios Vítrovici[14]. Acesta a petrecut șase luni cu Gheron Iosíf, fiind învățat rugăciunea neîncetată și în continuare s-a instalat la Vechiul Rusikon, vizitându-l însă în mod regulat pe Gheron Iosíf, iar la adormirea acestuia fiindu-i alături. Pustnicul acesta a promovat tradiția învățătorului său în monahismul sârb.

În fine, destui fii și nepoți duhovnicești ai lui Gheron Iosíf au întemeiat și îndrumă mănăstiri de maici și călugări în diferite regiuni ale Greciei și în străinătate. Se socotește că din rădăcina lui Gheron Iosíf Isihastul provin direct sau indirect mai bine de o mie de monahi și monahii[15].

Gheron Iosíf înconjurat de obştea sa: părintele Haralambie Dionisiatul, părintele Arsenie, părintele Iosif Vatopedinul, părintele Teofilact, părintele Efrem Filotheitul

Dimpreună cu creșterea numerică a monahismului, tradiția isihastă, prin nevoința Rugăciunii de-un-singur-gând a lui Iisus, care a fost revigorată de Gheron Iosíf, a pătruns nu doar în chinoviile pe care le-au alcătuit urmașii lui duhovnicești, dar și mai larg în monahismul ortodox din Grecia și din străinătate. La aceasta, precum și la întreaga recuperare a monahismului, au contribuit și alți Părinți însemnați ai acelei epoci, precum Gheronda Paisie Aghioritul și Gheronda Sofronie, ca să ne limităm doar la cei care au plecat din această viață.

Gheronda Paisie Aghioritul, la rândul lui, a sprijinit primul efort de revigorare a mănăstirilor aghiorite, care a avut loc în 1968 prin popularea Sfintei Mănăstiri Stavronikita. Este îndeobște cunoscut faptul că prezența lui insufla în mulți tineri duhul isihast și, astfel, a contribuit la popularea chiliilor și la crearea centrelor isihaste care există astăzi în Sfântul Munte. Credea cu tărie că ”din isihasm va veni renașterea Bisericii”[16]. De altfel, Starețul Sofronie, care prin cartea sa despre Sfântul Siluan Athonitul a motivat mulți tineri spre monahism, a oferit în epoca noastră, prin teologia sa, continuarea firească a tradiției isihaste a Sfinților Simeon Noul Theolog și Grigorie Palama.

În această perspectivă, înțelegem că tradiția isihastă constituie un element esențial al vieții chinoviale, câtă vreme, pe de altă parte, tradiția chinovială prin slujbele ei regulate a fost consacrată până la un anumit nivel și în viața isihastă. În sfârșit, duhul acesta a influențat și întreaga pliromă a Bisericii, lucru care se datorează de asemenea pionierilor recuperării monahismului.

Această evoluție a monahismului aghioritic, care a apărut într-o perioadă de intensă secularizare a vieții sociale, dar și de dezavuarea directă sau indirectă a monahismului anahoretic de către conducerea bisericească și de organizațiile creștine, are o însemnătate aparte, decisivă. Așadar, pe de o parte, prezintă valabilitatea perenă a tradiției isihaste în spațiul ortodox, și mai ales în Sfântul Munte, unde poate supraviețui și în cele mai dificile condiții, câtă vreme, pe de altă parte, prezintă riscurile pe care le implică ajustarea ei inevitabilă în epoca contemporană.

Pe baza acestor date se poate spune că recenta recuperare a monahismului Sfântului Munte a fost marcată de o nouă renaștere isihastă realizată de Gheron Iosíf Isihastul și de alți Bătrâni însemnați. Astfel, renașterea isihastă, de care este legată renașterea monahismului aghiorit, dispune de mai multe rădăcini și deschide perspective mai largi.

Pe de altă parte însă, consolidarea acestei renașteri se realizează într-o lume aflată într-o rapidă schimbare. Toți tinerii monahi au crescut în această lume. Desigur, nici unul nu s-a născut în Sfântul Munte, nici unul nu a cunoscut de mic ritmurile acestei vieți, iar viața isihastă este cu desăvârșire străină și contrară ritmurilor vieții contemporane, din care s-au hrănit tinerii monahi. De altfel, mulțimea pelerinilor și a vizitatorilor, lucrările de construcție de anvergură, numeroasele mijloace de transport, de comunicare, de întreținere și deservire a nevoilor crescânde ale mănăstirilor implică o prezență intensă a lumii, zgomot și ispite. Cum e posibil să nu se altereze renașterea isihastă? Cum e posibil ca ceea ce s-a zămislit și s-a născut în isihia pustiei să își păstreze identitatea în problematica contemporană?

În 1963, atunci când republica monahală a Sfântului Munte sărbătorea împlinirea primului mileniu de istorie, s-a spus că sărbătorirea aceasta constituia ”slujba de îngropare” sau chiar ”parastasul” monahismului Sfântului Munte. Știm însă că în Sfântul Munte lucrurile nu au evoluat după regulile rațiunii umane. Răspunsul la întrebarea care ne preocupă este foarte dificil de dat și mai degrabă negativ, pe baza rațiunii umane.

Însă Grădina Maicii Domnului nu depinde de rațiunea umană. Și convingerea aceasta este arma cea mai puternică în păstrarea identității Sfântului Munte. În același timp, inepuizabilele resurse duhovnicești ale acestuia, succesiunea neîntreruptă a părinților duhovnicești, bogăția și înțelepciunea tipicelor liturgice și a canoanelor sale de nevoință oferă în mod real contrapondere la presiunile pe care le primește.

Astfel, ascultarea, care reprezintă cea mai însemnată virtute monahală, participarea regulată la viața liturgică, aflată în centrul vieții duhovnicești și fidela ținere a regulilor tipiconale și de nevoință, care conferă perenitate tradiției monahale, pot păstra nealterată și astăzi această tradiția isihastă revigorată. Este de la sine înțeles, desigur, faptul că această menținere a tradiției nu trebuie înțeleasă ca repetare fotografică a trecutului, ci ca angajare vie și ca tradiție în interiorul permanentei deveniri istorice.

Partea întâi, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=34784