Moș Panaís Hadjiionás

Pe Moș Panaís l-am cunoscut pe când aveam 14 ani. Atunci mi-a povestit mama că el, împreună cu fratele său, Vasile, le citeau oamenilor Evanghelia și viețile sfinților. Renunțaseră să mai meargă la întâlnirile asociației «Dragostea Poporului» (Agápi tou laoú), ai cărei membri erau, alegând să rămână acasă pentru a citi Sfânta Scriptură și viața Sfântului Simeon al Tesalonicului, pe care o împrumutaseră de la un consătean.

Mai târziu, după ce a fost înființată prima librărie religioasă din Larnaca, de către organizația «Zoí», în curtea bisericii Sfântului Lazăr, le-am cumpărat de acolo o carte cu predicile din duminici și sărbători a lui Theotókis, precum și cartea «Destinația omului» de Evsévios Mathópoulos. Au sărit în sus de bucurie când au văzut ce le-am adus. Imediat au început să le citească cu mult zel și înflăcărare, vrând să afle cât mai multe lucruri pe care să le împărtășească și celorlalți. Pe lângă studiul comun, cei doi frați, Panaís și Vasile, se și rugau împreună. Seara, după cină, mergeau într-un capăt al satului, în locul numit «Panaghiá», şi stăteau în biserică, purtând discuții pe teme creștine și rugându-se împreună: făceau slujba Vecerniei și Pavecerniței, pe care o învățaseră pe dinafară. Am auzit că acolo, într-o zi, au fost vizitați de un tânăr necunoscut care a intrat în vorbă cu ei și pe care au ajuns să-l prețuiască atât de mult, încât, întorcându-se în sat, l-au invitat să rămână peste noapte la ei acasă. Acela însă le-a răspuns că venise în satul acela împreună cu mama sa și apoi s-a făcut nevăzut. Această întâmplare, care le-a adus aminte de întâlnirea dintre Hristos și cei doi ucenici, Ilie și Cleopa, în drumul spre Emaus, nu a făcut decât să-i înflăcăreze și mai mult.

La un moment dat, în satul lor au apărut câțiva reprezentanți ai ereziei protestante, care au început să înveţe lumea într-o sală special amenajată. În această sală se adunau mulți săteni, însetați de cuvântul lui Dumnezeu și dornici să audă învățătura acelora. Însă unii dintre ei, dându-și seama că acei învățători nu erau ortodocși, le-au interzis accesul în sală. Din acel moment, s-a creat o mare tulburare în popor, care căuta să audă o învățătură autentică despre Dumnezeu. Atunci, bătrânul Panaís, împreună cu fratele său, Vasile, au luat hotărârea ca, după Sfânta Liturghie din duminici, să adune inițial femeile din sat, cărora le citeau și tălmăceau din Scriptură. Încet-încet au început să vină și bărbați la aceste întâlniri, oameni însetați de cuvântul lui Dumnezeu și dornici de viață duhovnicească autentică. Întâlnirile acestea se prelungeau și pe drum, mai ales după săvârșirea Vecerniei și Sfintei Liturghii, când moș Panaís le vorbea oamenilor, tălmăcindu-le din Evanghelie și din învățăturile Sfinților Părinți. De altfel, în acea perioadă i-am cunoscut și eu, pe când învățau poporul chiar vis-a-vis de casa noastră. Auzindu-i cum vorbeau, mi-au atras imediat atenția. Mai târziu, au început să organizeze diverse întâlniri cu oamenii la ei acasă, duminica după-amiază pentru femei, iar seara pentru bărbați. Toți veneau cu mult zel să-i asculte, iar numărul ascultătorilor de toate vârstele creștea considerabil de la o zi la alta.

La un moment dat, și-au propus să înființeze o asociație religioasă, însă războiul din 1940 nu i-a lăsat, mai ales că obișnuitele locuri de adunare fuseseră ocupate de către armata engleză. Cu toate acestea, moș Panaís a început să frecventeze din nou întrunirile asociației «Dragostea Poporului», în interiorul căreia avea mulți cunoscuți. Sâmbăta seara mergea și le citea membrilor asociației predici din cartea lui Theotókis, iar lumea îl asculta cu multă dragoste. Cuvântul său avea inspirație dumnezeiască, ca de altfel întreaga sa prezență, care emana dragoste și virtute. Avea îndrăzneala ca, luând cu el Sfânta Scriptură în buzunarul din interiorul hainei sale, să meargă seara pe la cafenele, unde, prin intermediul vreunui cunoscut, se apropia de clienții obișnuiți ai cafenelei, cu care discuta pe teme religioase și cărora le citea din Sfânta Scriptură și le explica anumite pasaje. În felul acesta, aducea multe suflete în Biserică și, inclusiv, la mântuire.

În anul 1944, a fost înființată asociația religioasă «Proorocul Ilie» din inițiativa lui Panaís, care a fost numit și președintele acesteia. În curând, această asociație a dobândit mulți membri, reușind să adune destulă lume. În fiecare seară, timp de mai bine de o oră, le citea din Sfânta Scriptură și din cartea de predici a lui Theotókis, iar apoi le explica Sfânta Liturghie. Pentru poporul adunat, toate acestea reprezentau binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată peste ei. La un moment dat, s-a băgat paraclisier la o biserică. Astfel, având cheile bisericii pe mâna sa, nu omitea nici o Vecernie sau Utrenie. Deseori făcea și Paraclise, adunând multe suflete iubitoare de Dumnezeu. În fiecare sâmbătă și în ajunurile marilor praznice împărătești, făcea privegheri până la ora 4 dimineața, privegheri la care participau mulți credincioși evlavioși. Despre ce să vă vorbim mai întâi oare? Despre neoboseala sa? Despre faptul că se ruga în genunchi, cu lacrimi, ore întregi și îi pomenea pe toți: pe conducătorii politici, pe conducătorii diverselor instituții și spitale și pe simplii enoriași? Știa problemele și încercările tuturor și se ruga pentru toți cu multă dragoste. Lacrimile sale curgeau ca un șiroi pe marmura din fața icoanei Maicii Domnului. Timp de unsprezece ani, din 1963 și până în 1974, a citit în fiecare seară Vecernia și acea rugăciune din Molitfelnic referitoare la năvălirea celor de alt neam.

Se nevoia din greu cu asceza, cu postul (din momentul în care a pășit pe această cale, nu a mai mâncat niciodată carne), cu diverse treburi și cu statul în picioare în timpul slujbelor. În timpul privegherilor, dădea dovadă de un entuziasm și o răbdare deosebită, cântând neîncetat psalmi și citind rugăciuni. Când citea viețile sfinților, era extrem de mișcat de martiriul și de roadele ascezei acestora. Îi plăcea în mod deosebit să cânte psalmi și Paraclisul Maicii Domnului, pe care nu-l omitea niciodată, nici măcar atunci când avea de citit și rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtășanie.

Cei doi frați îl aveau ca duhovnic pe fericitul părinte Ciprian din Stavrovoúni, care le-a inspirat atât zelul ascetic și iubirea de feciorie, cât și devotamentul față de oameni. Bătrânul Panaís era un izvor de milă duhovnicească și trupească, răspunzând cu multă dragoste la nevoile oamenilor săraci, conform poruncii evanghelice: «Să nu știe stânga ta ce face dreapta». Nu de puține ori îl puteai vedea cum cutreiera ulițele și drumurile satului noaptea, când nu aveam încă stâlpi de lumină, grăbindu-se să ducă familiilor nevoiașe diverse alimente sau să le spună un cuvânt de mângâiere. De multe ori reușea să sfătuiască și să împace oameni care erau certați între ei. Mereu binevoitor, împăciuitor și pașnic, aplica cu multă dăruire principiul paulin: «cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?» (II Cor. 11, 29). Întreaga sa avere consta în smerenie, simplitate, neiubire de arginți. Niciodată nu accepta vreo răsplată pentru serviciile sale ca paraclisier. Dacă îi dădea cineva bani la vreun botez, alerga într-un suflet să-i pună în cutia milei din fața icoanei Maicii Domnului, de parcă îi ardeau mâinile. Făcea ascultare totală față de preoți, tăindu-și mereu voia proprie. Făcea tot ce îi porunceau aceștia, fără să cârtească câtuși de puțin, chiar dacă era vorba despre rânduieli de tipic.

Se ruga ore întregi în genunchi, atât în particular, în camera sa, cât și în biserică, în timpul slujbelor bisericești și avea dragoste neprefăcută pentru toți. A ajutat nenumărate suflete de bărbați și femei să dobândească pocăință și evlavie adevărată și, în general, a însuflețit întreg satul cu frumusețea slujbelor bisericești. Era mereu respectat ca un îndrumător duhovnicesc, ca o luminoasă lampă a virtuții. Casa sa devenise refugiu pentru un mare număr de oameni bolnavi și săraci. Cei care veneau în satul lor pentru a găsi ajutor – invalizi, orbi, săraci – trăgeau la el acasă. El însuși îi primea cu multă dragoste, iar aceștia plecau din casa sa întăriți atât din punct de vedere spiritual, cât și material. Sfatul său pentru cei tineri era să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul lor și niciodată nu pierdea ocazia de a-i învăța și a se ruga pentru toți. Le îndemna pe fetele tinere să învețe să cânte în biserici. Multe dintre acestea au devenit mai apoi călugărițe, amintindu-și că, într-adevăr, bătrânul Panaís a avut darul clar viziunii când le îndemna să învețe să cânte. Mereu le povățuia să-și taie propria voie și să fie smerite. Le spunea să fie ca mingea care merge acolo unde este șutată, făcând astfel referire și la ascultarea totală despre care se vorbește în Pateric.

De multe ori l-am rugat să mă însoțească în pelerinaj la Sfintele Locuri sau măcar în interiorul Greciei, dar niciodată nu a acceptat. De fiecare dată îmi dădea același răspuns: «Oriunde ne-am afla, putem să fim cu sufletul în Sfintele Locuri și să simțim Sfântul Mormânt al lui Hristos, Golgota, râul Iordan…». «Uite acum sunt acolo și le văd» îmi zicea uneori, iar fața îi strălucea de bucurie. Deși niciodată nu a îndemnat pe nimeni să meargă la mănăstire (nici nu știa altă mănăstire în afară de Stavrovoúni), totuși prin învățătura și prin însuși exemplul său ascetic, multe suflete au apucat calea monahismului, iar altele calea preoției, fapt care îl făcea nespus de bucuros. Zicea: «Noi nu suntem vrednici de această mare cinste – de a purta binecuvântata rasă».

Când era tânăr, fusese îndemnat să se facă preot în satul său, însă nu a primit: canoanele Bisericii impuneau ca preoții din comunități să fie căsătoriţi, iar el voia să rămână celibatar, la fel şi fratele său. Cei doi frați au vrut să ducă o viață simplă și ascetică în lume, trăind în taină bucuriile duhovnicești, pentru a putea ajuta astfel sufletele nevoiașe să găsească mângâiere și bucuria mântuirii. Și, într-adevăr, au ajutat multă lume atât din satul lor (înainte de invazia turcească), cât și din Larnaca, unde se refugiaseră după invazia turcească. Sfințenia vieții lor și învățăturile lor i-au convins pe mulți să devină preoți sau monahi, atât în Sfântul Munte, cât și pe teritoriul Greciei.

Mărturii despre sfințenia lui moș Panaís pot da mulți din cei care l-au cunoscut, care au auzit învățăturile sale sau care au fost instruiți în «școala» sa din Ágioi Anárgyroi (Sfinții Doctori fără de arginți) din Larnaca. Datorită sfințeniei vieții sale, a devenit un adevărat înger în trup. Le vorbea oamenilor chiar și prin tăcerea sa sau numai din priviri, inspirându-le din belșug comoara iubirii dumnezeiești. Nu mă îndoiesc de sfințenia sa sau de faptul că, după plecarea sa din această lume deșartă, se va ruga cu îndrăznire lui Dumnezeu pentru întreaga lume, așa cum s-a rugat și pe pământ.

Sursa: Arhim. Gavriil, egumenul Mănăstirii Sfântul Barnaba, «Πότε εγνώρισα το γέρο Παναήν Ιωνά και τι γνώρισα από τη ζωή του», revista Orthódoxi Martyría , editura Asociației Cipriote a Tradiției Ortodoxe «Prietenii Sfântului Munte», nr. 100, Nicosia 2013.