O preumblare în Athos, Sfântul Munte
30 October 2013
Pe când aveam 19 ani, am încercat pentru întâia oară să obţin permisul de intrare în Sfântul Munte. Sunt Anglican, credincios fervent, şi sunt de multă vreme interesat de monahism şi de spiritualitatea ortodoxă. Atunci, în 1987, cererea mea nu a fost acceptată şi aproape că m-am descurajat; am aşteptat mai mult de 25 de ani pentru a umple acest gol în cv-ul meu.
Săptămâna trecută, după ce, în sfârşit, am obţinut permisiunile necesare (fără dificultăţi – mulţumesc autorităţilor bisericeşti), am călătorit spre nord, singur, cu excepţia gărzii de corp, pentru a petrece trei nopţi în Athos. Eram determinat să-l vizitez ca pelerin, cu protocolul redus la minimum. După mine, pelerinul serios o ia la picior şi-şi măsoară experienţa spirituală în timp real, departe de maşină şi de ceas. Acum, că mai toţi călătoresc prin Athos cu automobile, am fost norocos că una dintre gărzile de corp a fost dispusă să tolereze un excentric englez şi să mă însoţească pe jos.
Cu această ocazie, împreună cu neobosita mea gardă de corp, am umblat mai mulţi kilometri, uneori în interior, alteori pe ţărm, alteori prin pădure. Frumuseţea naturală a Athosului este izbitoare. Nu numai lumina sclipind pe suprafaţa mării şi piscul impunător al însuşi Athosului, ci şi umbra pestriţă a pădurii de foioase şi golfurile dantelate şi intrândurile ţărmului. În acel loc, un romantic liric se simte foarte aproape de Sublim, oricare i-ar fi credinţa şi nădejdile.
Dar pentru mine, cel mai important aspect al experienţei de pe Athos nu este frumuseţea naturală a peisajului virgin, ci afundarea credinciosului în modelele şi cerinţele vieţii religioase. Am vizitat 5 mănăstiri de pe coasta de nord şi am stat în 3 dintre ele. Per ansamblu, ni s-a oferit ospitalitate, prietenie şi conversaţie, şi am fost încurajaţi pe tăcute să ne alăturăm obştii în rugăciune. În special pentru un ne-ortodox, în acest aspect se ascunde privilegiul îngăduinţei.
Mănăstirea Iviron
Iubesc Liturghia ortodoxă şi am luat parte la mai multe frumoase săvârşiri ale ei. Dar la Iviron, Stavronikita şi Xenofont, pentru cea dintâi oară, mi s-a părut că am acces la cele mai adânci adevăruri şi că îmi expun sufletul la cea mai profundă examinare. La Liturghia de la Iviron şi la vecernia de la Xenofont am fost stânjenit de lacrimile-mi de pe obraji. Dar, uitându-mă împrejur, am văzut că nu eram singurul. Cei mai mulţi dintre noi eram vizibil mişcaţi de frumoasa armonie dintre muzică, arhitectură şi artă, dar şi datorită densei imagerii verbale a Liturghiei şi a insistenţei ei asupra pocăinţei şi milostivirii.
A fost, nu doar o experienţă vrednică de a fi păstrată ca pe o comoară, ci una pe care sper să o mai repet în anii pe care-i voi mai avea aici, în Grecia.
17 Septembrie, 2013
