Politica anti-monahală a ţarului Petru cel Mare

Duhul reformator din timpul guvernării lui Petru cel Mare nu a lăsat neafectat niciun sector al Imperiului Ţarist, iar noul stat pe care el l-a impus – secularizat şi organizat după model european – a dat, în cele din urmă, în mod definitiv şi irevocabil, o lovitură vechii forme de guvernare, care era definită de o viziune conservatoare şi tradiţională asupra lumii, incluzând aici şi Biserica Ortodoxă Rusă.

După noile reforme ale lui Petru cel Mare, Moscova a încetat să mai fie capitala Imperiului, cedându-i acest loc oraşului Sankt Petersburg. Boierii şi vechea aristocraţie moscovită şi-au pierdut importanţa de odinioară. Armata a fost reorganizată după model suedez şi german, iar aparatul de stat, în întregime, a fost adaptat după cel vest-european [1].

Prin urmare, şi Biserica a început să fie considerată drept o instituţie a statului care, prin lucrarea ei de a învăţa poporul, era datoare de a forma buni cetăţeni, care să respecte legile morale, dar şi legile statului. Biserica nu mai era văzută, aşadar, ca un organism divino-uman cu atribuţii soteriologice, ci era considerată drept încă un organ al statului, angajat exclusiv de a conduce cetăţenii în avantajul şi după interesele statului.

În noua sa poziţie de organ al statului, Biserica nu a mai putut să-şi păstreze autonomia sau să deţină vreo funcţie importantă de conducere, aşa cum a fost în Bizanţ, la începuturile Imperiului. Din acest motiv, la scurt timp, Petru va desfiinţa Patriarhia, şi print decretul din 1721, va institui drept organ superior de conducere a Bisericii Ruse, Sfântul Sinod [2], având puteri limitate şi fiind controlat de către stat, ţarul devenind, astfel, un monarh absolut, în persoana căruia se va concentra toată puterea lumească şi spirituală.

Decretul lui Petru cel Mare cu privire la monahism

Acelaşi scop urmăreau şi decretele emise cu privire la monahism, şi exprimau, indiscutabil, aceeaşi viziune asupra lumii. Ţarul Petru considera că monahii sunt oameni nefolositori, trântori deprinşi cu lenea şi cu superstiţiile [3], care, profitând de pe urma muncii altora [4], s-au făcut duşmani ai lui Dumnezeu [5]. Prin urmare, aceste acţiuni reformatoare aveau drept scop înregimentarea chiar şi a monahilor în acţiuni în interesul statului.

Astfel, din 1701, începând cu Mănăstirea Prikaz, toate averile mănăstirilor – aici intrând toate veniturile mănăstirilor, precum şi pământurile acestora – au trecut în administrarea statului [6], iar clericii şi cei care locuiau în aşezămintele monahale au fost plasaţi sub jurisdicţia statului [7]. În continuare, prin decretul din 1723, se interzicerea tunderea în monahism a monahilor tineri, însă această măsură va fi abrogată la scurt timp, şi s-a îngăduit din nou tunderea în monahism a celor ce au împlinit 30 de ani și au slujit ca începători vreme de 8 ani [7]. Prin acelaşi decret din 1723, nu se mai permitea libera circulaţie şi ieşirea monahilor din mănăstire, impunându-se un regim chinovial foarte aspru. Monahilor li se mai interzicea să posede bunuri personale, precum şi dreptul de a lăsa testament, iar înfiinţarea de noi mănăstiri se permitea doar după obţinerea unei autorizaţii din partea „Sinodului” şi a ţarului. Micile mănăstiri, fie au fuzionat, fie au fost transformate în biserici de mir sau chiar în şcoli [9].

În sfârşit, prin decretul „Obliavenie” din 1724, mănăstirile erau considerate instituţii caritabile, destinate ajutorării statului în acţiunile sale sociale. Se stabilea ca mănăstirile, în limita posibilităţilor, să deschidă şi să întreţină spitale şi case de copii, şi din acea perioadă a devenit normă ca bolnavii, soldaţii răniţi, dar chiar şi criminalii cu probleme psihice să fie trimişi acolo pentru îngrijire. Văzut prin prisma gândirii utilitariste asupra societăţii, decretul amintit preciza că monahii simpli şi neştiutori de carte trebuia să se dedice muncilor agricole şi diferitelor meşteşuguri, iar monahiile, lucrului manual. În schimb, monahii care erau „destinaţi” să ocupe locuri înalte în ierarhia bisericească, erau datori de a avea grijă permanent de educaţia şi de viaţa lor duhovnicească. Această categorie specială de monahi trebuia, neapărat, să aibă în componenţă persoane cunoscute de către membrii guvernului, şi să provină exclusiv de la Mănăstirea Alexandru Nevski, care a fost înfiinţată exact în acest scop [10].

Măsurile amintite mai sus au provocat reacţii şi nemulţumiri în rândul monahilor, iar plângerile împotriva lui [11] l-au determinat pe ţarul Petru să ia şi alte măsuri, prin care le era interzis monahilor să deţină hârtie şi cerneală şi să le folosească în absenţa egumenului mănăstirii [12]. Cu toate acestea, în pofida reacţiilor negative, măsurile au fost aplicate, ceea ce a însemnat o mare lovitură pentru monahism. Mai mult de atât, aceleaşi măsuri, fără modificări, vor fi aplicate şi de urmaşii lui Petru, cu consecinţe dramatice asupra Bisericii: slăbirea cinului monahal şi reducerea la jumătate a numărului de monahi la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX , faţă de perioada anterioară [13].

Cauzele politicii anti-bisericești şi anti-monahale. Caracterul lui Petru cel Mare.

Cauzele politicii anti-bisericești şi anti-monahale lui Petru cel Mare, dar şi a creşterii divergenţelor pricinuite de impunerea viziunii asupra lumii şi a sistemului de valori a protipendadei moscovite, trebuie căutate, pe de-o parte, în caracterul ţarului – aşa cum s-a modelat acesta în mediul în care a crescut – iar, pe de altă parte, în condiţiile istorice care, la un moment dat, au favorizat europenizarea vechiului Imperiu Ţarist.

Petru cel Mare s-a născut la 16 mai 1672, fiind fiul ţarului Alexei Mihailovici (1645-1676), rezultat din ce-a de-a doua căsătorie a acestuia cu Natalia Kirillovna Nariskina. Imediat după moartea tatălui său, în 1776, Petru va fi martorul unui întreg şir de evenimente tragice care au precedat urcării sale pe tron. Mai întâi, au existat certuri din pricina ţarului Feodor Mihailovici (1676-1682), care nu s-a dovedit un bun conducător al Imperiului, iar după moartea acestuia a izbucnit un conflict sângeros între familia primei soţii a ţarului Alexei, Maria Miloslavki, şi familiacelei de-a doua soții, Natalia Nariskina, ambele familii revendicând tronul. Iniţial, neamul Nariskin s-a impus, având sprijinul boierilor şi al Bisericii, dar şi datorită sprijinului Patriarhului Ioachim (1676-1690). Astfel, Petru, încă minor, având tutela mamei sale, a preluat, în cele din urmă, conducerea Imperiului (1682).

La scurt timp, însă, familia Miloslavski, cu ajutorul corpului de armată format din streliţi (pedestraşi dintr-un corp special de infanterie din vechea Rusie, recrutat dintre orăşeni şi având de obicei funcţii poliţieneşti), au impus la conducere pe Ioan, sub tutela Sofiei (1682-1689), sora vitregă a lui Petru, din prima căsătorie a ţarului Alexei, înlăturându-i, astfel, pe Petru şi pe mama sa.

O revoltă izbucnită în 1689 a constituit pretextul unui nou conflict între cele două familii, iar de această dată câştig de cauză a avut Petru. Sofia a fost detronată şi trimisă la mănăstire, şi, cu sprijinul necondiţionat al aceluiaşi patriarh Ioachim, Petru a preluat din nou puterea, pe motiv că fratele precedentului ţar, Ioan, nu era capabil să conducă Imperiul, fiind retardat mintal [14].

Deşi, în final, Petru şi-a neutralizat adversarii politici, desfiinţând corpul de armată al streliţilor şi trimiţând-o pe Sofia la Mănăstirea Novodevici – impunându-se astfel, drept monarh absolut al ţării – istoricii au presupus că toate evenimentele de până la instaurarea tânărului ţar i-au marcat personalitatea pentru totdeauna.

Dintr-un anumit punct de vedere, el simţea aversiune faţă de societatea imperială moscovită tradiţională, identificându-o cu familia Miloslavski şi cu războiul politic dus împotriva lui, iar din alt punct de vedere, şi-a pierdut încrederea în conducătorii bisericeşti din pricina implicării lor în evenimentele de mai sus. Chiar şi Patriarhul Ioachim, care i-a fost alături încă de la început, îl va dezamăgi într-un final, atunci când va încercat să folosească în interes propriu nemulţumirea ţarului faţă de unele feţe bisericeşti ce uneltiseră împotriva lui în timpul evenimentelor din 1689[15].

Atitudinea Patriarhului Rus față de puterea seculară

Concomitent cu cele mai de sus, noul patriarh al Rusiei, Adrian (1690-1700) era mult diferit faţă de succesorul său, Ioachim, care se arătase foarte favorabil ţarului şi politicii acestuia. Adept al supremaţiei bisericeşti faţă de cea seculară a statului – deşi nu a demonstrat acest lucru, ci doar l-a susţinut teoretic – Patriarhul Adrian dorea să aibă toate beneficiile de care se bucurase Biserica Rusiei în trecut. Fiind un spirit antioccidental, el insista – în ciuda părerii ţarului – pentru un stat tradiţionalist format în jurul capitalei Moscova.

Petru, dimpotrivă, era hotărât să transforme Rusia într-un stat european modern şi să pună capăt hegemoniei Moscovei şi a tot ceea ce aceasta reprezentase până atunci.

Entuziasmat în urma contactelor pe care le-a avut cu Apusul şi influenţat de relaţiile pe care le avea cu lumea protestantă, ţarul a vrut să pună în practică în Rusia propria sa viziune reformatoare, fiind convins că, altfel, Rusia va rămâne mult în urma Europei civilizate [16]. Deasemenea, dorea să concentreze în persoana sa atât puterea politică, cât şi pe cea spirituală, luând sub conducere şi treburile bisericeşti, punând Biserica Rusă, în acest mod, sub controlul său deplin.

Diferenţa de caracter, dar şi de aspiraţii, dintre cei doi bărbaţi , dar şi conflictul inevitabil dintre ei, a fost prilejul ultim pentru ţar de a se îndepărta şi mai mult de modul tradiţional şi canonic de conducere a Bisericii Ortodoxe, urmând să introducă în Rusia, după moartea patriarhului, modelul protestant, aşa cum l-a cunoscut în urma contactelor pe care le-a avut cu Apusul.

După moartea patriarhului Adrian, Petru nu s-a grăbit şi, ulterior, nici nu a vrut să mai numească un succesor, ci, în cele din urmă, în anul 1721, a hotărât să înfiinţeze „Sfântul Sinod de Conducere” care era constituit dintr-un preşedinte (în persoana lui Ștefan Iavorski), doi vicepreşedinţi, patru consilieri, patru membri şi un ober-procuror care era reprezentantul ţarului în acest „sinod”. Ultimul dintre ei era „ochii şi urechile” ţarului şi controla în întregime treburile bisericeşti şi le administra după voinţa ţarului şi nici o hotărâre a „sinodului” nu era validă dacă nu avea şi semnătura lui Petru [18].

Această evoluţie a lucrurilor, începând cu secularizarea averilor Mănăstirii Prikaz – extinsă apoi la toate mănăstirile de pe întinsul Imperiului – precum şi decretele ce-au urmat, au slăbit foarte mult Biserica şi a lăsat-o expusă intervenţiilor statului, satisfăcând, astfel, dorinţa lui Petru de a avea controlul atât asupra aparatului de stat, cât şi asupra Bisericii. În final, aceste reforme au creeat un precedent istoric, un model ce a fost adoptat şi de celelalte ţări ortodoxe, cel mai la îndemână exemplu fiind Biserica Greciei şi organizarea ei sinodală, după proclamarea autocefaliei, în 1833 [19].

Sintetizând, putem spune că Petru cel Mare, dând dovadă de un caracter extrem de raţionalist şi practic, în contextul unor evenimente istorice deosebite, a renunţat la modelul tradiţional de conducere şi a îmbrăţişat modelul european-protestant, atât pentru Stat, cât şi pentru Biserică. Consecinţa acestei schimbări a fost noua lui politică bisericească şi, în special, atitudinea lui faţă de monahismul rusesc. Neînţelegând natura monahismului, Petru cel Mare a încercat să-l încadreze în forţele de producţie ale statului, ca să nu fie nevoit să-l desfiinţeze definitiv, negăsindu-i, de altfel, niciun motiv de existenţă. Deasemenea, recunoscându-i Bisericii doar dimensiunea ei morală şi socială, a transformat-o într-o instituţie de caritate, lipsind-o, astfel, de adevăratul ei scop, cel soteriologic.

Note:
1. Vernadskij G. V., Russkaja Istorija, edit. Agraf, Moskva 2001, p. 158-160.

2. Ioánnis Fidás., Istoria Bisericii Ruse, (988-1988), edit. Apostolikí Diakonía tis Ekklisías

tis Elládos, Atena, 1988, p. 301 (vezi şi: Fidás, Istoria Bisericească).

3. Massie R. K., Peter the Great. His life and world, edit. Ballantine Books, New York 1980, p. 809 (în continuare: Massie, Peter the Great).

4. «cuzdye trudy pojadajusih…» (Znamenskij P. V., Istorija Russkoj Cerkvi, ucebnoe

rukovodstvo, edit. Bibliotheque Slave de Paris/ Krutickoe Patriarsee Podvor e, Moskva 2000 9, p. 438 (în continuare: Znamenskij, Istorija Russkoj Cerkvi).

5. Massie, Peter the Great, p. 809.

6. Massie, Peter the Great, p. 809.

7. De amintit că, atât averea bisericească, cât şi cea mănăstirească, au constituit din cele mai vechi timpuri un subiect de dispută dintre Stat şi Biserică, iar Mănăstirea Prikaz a mai avut de suferit de pe urma deciziilor de confiscare a averilor şi în trecut, dar hotărârile au fost revocate în 1667 la intervenţia energică a Patriarhului Nicon. (Vezi. Ιorinsky M. T., Russia. A history and an interpretation in two volumes, edit. The Macmillan Company, vol. 1, New York 1960 (6) p. 410.

8. Znamenskij, Istorija Russkoj Cerkvi, p. 438-439.

9. Znamenskij, Istorija Russkoj Cerkvi, p. 438-439.

10. Znamenskij, Istorija Russkoj Cerkvi, p. 439.

11. În scurt timp, Petru va întruchipa imaginea ţarului-antihrist, în scrierile monahului Avraam. (Vezi Smolic Ι.Κ. Istorija Russkoj Cerkvi (1700-1917), cast’ pervaja Spaso-Preobrazenskij Valaamskij Monastyr’, Moskva 1996, p. 61 (în continuare: Smolic, Istorija Russkoj Cerkvi).

12. Znamenskij, Istorija Russkoj Cerkvi, p. 440.

13. Conform statisticilor din 1764 , la începutul secolului al XIX-lea, din 963 de mănăstiri au fost menţinute doar 452, iar din 12.444 de monahi, doar 5105. (Vezi Fidás, Ekklisiastikí Istoría, p. 314-315).

14. Visnjakov S.A., Istorija gosudarstva i kul’tury Rossii v kratkom izlozenii socioku’l turovedenie Rossii, ucebnoe posobie, edit. Flinta/Nauka, Moskva 2001, p. 34.

15. Patriarhul Ioachim nu a ezitat să implice numele lui Silvestru Medvedev în rândul adversarilor ţarului, cu scopul de a micşora prestigiul de care acesta se bucura în cercurile imperiale, şi, astfel, să evite posibilitatea pierderii tronului patriarhal. (Vezi Smolic, Istorija Russkoj Cerkvi, p. 59.

16. Cu toate acestea, cercetătorii susţin faptul că Petru a adoptat cultura europeană doar pentru o perioadă determinată, pentru a ajuta Statul, în contrast cu urmaşii lui, care au făcut un scop din a imita, cu naivitate şi superficialitate, tot ceea ce era european. În orice caz, Petru a fost primul ţar care a impus acest nou stil de viaţă, şi cel care a introdus atât în Stat, cât şi în Biserică, modelul protestant. (Vezi Vernadskij G. V., Nacertanie Russkoj Istorii Lan’, Sankt-Peterburg 2000, p. 232-235.

17. Smolic, Istorija Russkoj Cerkvi, p. 59-60

18. Fidás, Ekklisiastikí istoría, p. 301-304.

19. Papadopoúlos Hrisostómos, Istoría tis Ekklisías tis Elládos, vol. I , Atena, 1920, p. 71.