Prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe în Rusia Sovietică – Prima parte

În întreaga istorie a Bisericii nu au existat niciodată persecuţii realizate la o scară aşa de mare şi într-un mod atât de diversificat, aşa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, în secolul al XX-lea. Persecuţiile au avut loc pe întreg teritoriul vastului spaţiu rusesc, au vizat toate clasele sociale ale societăţii ruse, au afectat oameni de toate vârstele, de la copii mici până la bătrâni. Unii cercetători consideră că numărul celor care au suferit persecuţii, epurări, au fost discriminaţi, şi-au pierdut locul de muncă ori chiar viaţa, pe durata acestor 70 de ani (1917-1987), se ridică la o sută de milioane [1]. În studiul de faţă vom face o scurtă prezentare a celei mai sângeroase perioade a persecuţiilor, cea cuprinsă între anii 1918-1940.

La 23 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM) al guvernului bolşevic, a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Prin acest decret i se restrângea Bisericii, în mod drastic, domeniul de activitate. Din acel moment, ea pierdea dreptul de persoană juridică. Nu mai avea, deasemenea, nicio posibilitate de a se întreţine din punct de vedere economic. La 8 mai 1918, acelaşi soviet a desemnat un comitet permanent care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba de Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Principalul său scop era acela de a duce la îndeplinire hotărârile cu privire la separarea Statului de Biserică, dar şi de neutralizare a elementelor contra-revoluţionare ale organizaţiilor religioase. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, membru în guvernul bolşevic, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine. Deşi, la început, bolşevicii au precizat că scopul lor este separarea Bisericii de Stat, totuşi, pe parcurs, s-a dovedit că adevăratul scop era dispariţia oricărei forme de viaţă şi de activitate religioasă în ţară.

Deasemenea, începând cu luna ianuarie a anului 1918, la Patriarhia Moscovei au început să sosească, aproape zilnic, rapoarte din diferite eparhii ori de la arhierei, cu privire la furturi, devastări şi rechiziţii ale averilor bisericilor, mănăstirilor şi Şcolilor Teologice.

În acest sens, un bun exemplu este relatarea despre rechiziţionarea averilor Mănăstirii „Maica Domnului Îndrumătoarea” de lângă oraşul Ufim, de către Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM): Mănăstirea a fost dărâmată iar biserica, jefuită. Oamenii trimişi de către Soviet au distrus pereţii bisericii şi au spart geamurile. Icoanele au fost făcute bucăţi sau…acoperite cu fecale. Unul dintre cei care au participat la această profanare a luat acasă Sfânta Masă ca să o folosească drept masă în bucătărie… [2].

La începutul lui 1918, ,,roşii” (soldaţii comunişti şi revoluţionarii) au cucerit oraşul Kiev, iar în Mănăstirea ,,Marea Lavră” s-a instalat un contingent militar. În timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, soldaţi înarmaţi, purtând căştile şi fumând, au intrat în biserici şi i-au batjocorit pe monahi. La 25 ianuarie, în acelaşi an, oameni înarmaţi au percheziţionat locuinţa mitropolitului Kievului, Vladimir Bogoyavlenski. În aceeaşi seară, au năvălit în casă cinci comunişti beţi, l-au scos afară pe mitropolit, l-au urcat într-o maşină şi l-au executat la aproximativ un kilometru depărtare de mănăstire. Trupul i-a fost găsit a doua zi, într-o baltă de sânge. Asasinii îi furaseră crucea şi engolpionul, pe care le purta la gât mereu. Trupul său a fost adus la mănăstire iar mai apoi îngropat în peşteră, acolo unde se găseau osemintele monahilor de la Lavra Pecerska. Astfel, mitropolitul Kievului, Vladimir, este primul neomartir al perioadei comuniste.

În vara lui 1918, războiul civil se extinsese până în Siberia, Munţii Urali, Povolzhie şi Rusia de nord. Pentru impunerea guvernului Sovietelor, comuniştii au săvârşit fapte de cruzime inimaginabile. În noaptea de 16/29 iunie 1918, în Siberia, la râul Tura, oameni inarmaţi l-au înecat pe episcopul de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. În 1918 organizase o procesiune religioasă în eparhia sa, ceea ce a constituit un pretext pentru ,,roşii” de a-l aresta. Atunci, acesta, pentru a-şi întări turma încredinţată lui de Dumnezeu, a scris următoarele: Iubiţii mei în Domnul, Hristos să vă dăruiască linişte sufletescă şi să vă umple de Harul Său! Vă rog, din toată inima, să nu vă întristaţi din pricina întemniţării mele. Aceasta este ,,lecţia” mea duhovnicească. Slavă Lui Dumnezeu, Cel care îmi dăruieşte atâtea binefaceri şi încercări, mie, care am nevoie de asceză în viaţa mea duhovnicească… [3].

Episcopul Ermoghen, împreună cu alţi arestaţi, au fost transferaţi la Tyumen, unde i-au îmbarcat pe un vapor. Comisarul sovietic responsabil cu această operaţiune, temându-se că vor fi ajunşi de ,,albi” (susţinătorii puterii ţariste), a dat ordin ca arestaţii să fie înecaţi. Ermoghen s-a rugat fierbinte, până când i-au legat mâinile la spate. I-au trecut, apoi, un ştreang în jurul gâtului, iar la celălalt capăt au legat o piatră imensă, apoi l-au aruncat în râul Tura. În acelaşi mod a suferit moarte mucenicească şi preotul Petru Karelin, al cărui trup a fost găsit de către săteni pe malul aceluiaşi râu, în ziua de 3/16 iulie şi imediat, acolo s-a strâns  mulţime de oameni. Mai târziu, osemintele sale au fost aşezate în biserica Sfintei Sofia, unde se mai aflau şi moaştele Sfântului Ioan din Tobolski.

La 7 iunie 1918 a fost ucis, de către bolşevici, arhiepiscopul de Perm, Andronic Nikolski: «Pe tot parcursul interogatoriului, arhiepiscopul a refuzat să răspundă întrebărilor celor care îl interogau. Într-un târziu, a scos icoana Maicii Domnului, pe care o adusese cu el, a învelit-o într-o basma mov, a pus-o in faţa lui, pe birou, iar apoi le-a spus comisarilor: Este evident că între noi şi voi nu poate să existe pace, noi suntem duşmanii voştri şi nu este posibilă nici o reconciliere între noi în această privinţă. Dacă nu eram arhipăstor şi aş fi putut eu să hotărăsc în privinţa voastră, aş fi dat ordin să fiţi spânzuraţi pe loc şi aş fi luat tot păcatul asupra mea. Mai mult nu avem ce discuta. Mai apoi, a despăturit basmaua, a luat icoana, a strâns-o la piept şi a început să se roage. Nu a spus niciun cuvânt în plus»[4].

La 4/17 iulie 1918, la Ekaterinburg, în subsolul locuinţei unui inginer, Ypatiev, bolşevicii au comis o crimă înfiorătoare. L-au asasinat atunci pe ţarul Nicolae al II-lea Romanov, împreună cu întreaga familie: ţarina Alexandra, ţaraveiciul Alexei şi fiicele, Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia. Sfinţii mucenici ai familiei imperiale, precum şi mulţi alţi neomartiri şi mărturisitori ruşi, dovedesc, prin moartea lor, că ei sunt adevăraţii învingători, de vreme ce au suferit o ,,înfrângere” trecătoare în faţa răului care stăpâneşte această lume. În pofida suferinţei pe care a îndurat-o, ţarul, cu inima plină de lumina lui Hristos şi sfânta iertare, a spus următoarele cuvinte, redate de marea ducesă Olga Nikolaevna, într-o scrisoare de-a ei: Tatăl meu a dorit să transmiteţi tuturor acelora care i-au rămas credincioşi, ca şi aceia, la rândul lor, să spună celor pe care îi cunosc şi au încredere în ei, să nu caute să-l răzbune, ci să-şi amintească, doar, că acest rău care există acum în lume, va avea forţă şi mai mare, că nu răul poate să învingă răul, ci numai dragostea [5].

La 5/18 lulie, în acelaşi an, la 10 kilometri depărtare de oraşul Alapayevk, comuniştii au executat pe marea ducesă Elisabeta Fyodorovna, împreună cu monahia Varvara, pe marele duce Serghei Mihailovici, pe prinţii Igor Konstantinovici, Konstantin Konstantinovici cel Tânăr, Ioan Konstantinovici şi pe contele Vladimir Pavlovici Paley. Soldaţii l-au împuşcat pe Marele Duce Serghei, iar pe ceilalţi i-au aruncat într-un puţ al unei mine de fier părăsite, au aruncat grenade de mână iar mai apoi i-au acoperit, de vii, cu pietre, pământ şi gunoaie. Marea Ducesă Elisabeta era, de origine, din familia Hessen-Darnschtadskaya, soră a ţarinei Alexandra Feodorovna, soţia lui Serghei Alexandrovici, cel de-al cincilea fiu al ţarului Alexandru al II-lea. Se născuse într-un mediu protestant, dar Ortodoxia i-a oferit răspunsuri la întrebările ei existenţiale şi s-a botezat. Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese asasinat în 1905, tot de comuniştii, în urma exploziei unei bombe capcană. După moartea lui, Marea Ducesă, văduvă de-acum, s-a dedicate în întregime vieţii duhovniceşti şi operelor de caritate. Ea a ctitorit mănăstirea Mafro-Mariinskaiya din Moscova. Ancheta desfăşurată la locul martiriului de către generalul armatei ţariste, Kolceak, a scos la ivală faptul că Elisabeta a mai trăit câteva ceasuri după ce fuseseră bătuţi de soldaţi şi aruncaţi în puţul minei. Se spune că, aşa grav rănită cum era, încerca totuşi să-l bandajeze pe prinţul Ioan. Cât timp a durat martiriul lor, sătenii din apropiere au auzit cântându-se imnuri bisericeşti la vechea mină părăsită, devenită loc de martiraj [6].

La 5 septembrie 1918, prin hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului (SOVNARKOM), începe perioada cunoscută în istoria Rusiei Sovietice drept ,,teroarea roşie”. Conform acestei hotărâri, autorităţile politice locale aveau dreptul de a aresta persoane care nu aveau simpatii bolşevice – numite şi ,,elemente străine ale clasei (comuniste)” – şi de a le executa, pentru a descuraja astfel pe toţi cei care aveau alte convingeri politice. Hotărârea aceasta a fost pretextul pentru începerea unei campanii masive de epurări, îndreptată, îndeosebi, împotriva clerului şi a monahilor Bisericii Ortodoxe Ruse.

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=35442
Partea a treia, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=35447
Partea a patra, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=35654

[1] Емельянов, Н.Е. Оценка статистики гонений на Русскую Православную Церковь (1917-1952 годы). Электронный ресурс: http:// kuz1. pstbi. ccas.ru/cgibin /code.exe/nmstat4.html?/ans

[2] Цит. по: Кашеваров А. Н. Православная Российская Церковь и советское государство. Москва, 2005, 138.

[3] Дамаскин (Орловский), иером. Мученики, исповедники и подвижники благочестия Русской Православной Церкви XX столетия. Тверь, 1996. Кн. 2, с. 172.

[4] Ibidem, 109–110.

[5] Цит. по: Православие и современность. Электронный ресурс: http://www.eparhia-saratov.ru/ index.php?option=com_content&task=view&id=3413&Itemid=263.

[6] Цыпин Владислав, прот. История Русской Церкви 1917–1997. Москва, 1997, 57.