Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, cel întrarmat cu armele lui Dumnezeu
26 October 2013
Sfântul Dimitrie, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, sunt cei doi viteji ai creștinătății. Aceștia doi sunt jos pe pământ, iar Arhanghelii Mihail și Gavriil, sus în cer. În vechime ei erau zugrăviţi fără arme, însă în ultimele secole au fost înfățișați înarmați cu spade și sulițe și îmbrăcați cu cămăși de fier. Pe un umăr au coiful atârnat, pe celălalt scutul, la mijloc sunt încinși cu centură, de care este prinsă teaca sabiei și tolba în care poartă arcul și săgețile. În ultimele secole, după căderea Cetății celei mari, Constantinopolul, acești doi Sfinți și adesea, și alți Sfinți militari, au început să fie zugrăviți călare pe cai, pe un cal alb Sfântul Gheorghe, iar Sfântul Dimitrie pe unul roșcat, cel dintâi având la picioare o fiară, iar cel de-al doilea, pe luptătorul Lie. Armele acestea pe care le poartă Sfinții închipuie însă armele duhovnicești, precum cele despre care vorbește Apostolul Pavel:
”Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare. Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:11-17). Iar eroismul și dârzenia acestor războinici care L-au mărturisit pe Hristos ca niște miei fără de răutate, se referă la cele duhovnicești, nu la vitejiile de pe câmpul de luptă.
Sfântul Dimitrie păzește întreaga lume, după cum spune troparul lui, dar mai cu seamă Tesalonicul, pe care de multe ori l-a scăpat din primejdii și care dăinuie și înflorește până în ziua de azi. Sfântul Dimitrie este un alt Alexandru cel Mare, a cărui putere și bărbăție însă nu au pierit odată cu moartea, așa cum s-a întâmplat cu Alexandru, ci trăiește și se vădește în veac celor care îl roagă cu inimă fierbinte. Orașul său natal s-a aflat adesea în primejdii și grele încercări și neîncetat îl cheamă în ajutor. Și anul acesta, după atâtea generații care au alergat cu lacrimi la el, ca să își afle scăparea, din nou vor alerga creștinii aflați în necazuri și suferințe la biserica lui și vor plânge și vor cânta iarăși troparul, care zice:
”Păzește, prealăudate, cetatea ceea ce te mărește pre tine de năvălirile cele protivnice; ca cel ce ai îndrăzneală către Hristos, Cel ce te-a preamărit pre tine”.
Sfântul Dimitrie, Marele Mucenic și Izvorâtorul de Mir, s-a născut la Tesalonic la anul 260 d.Hr. Părinții lui erau oameni din înalta societate, iar Dimitrie, bucurându-se de slava cea stricăcioasă pe care o avea de la neamul său, era însă împodobit și cu harisme nestricăcioase, anume cu bunăcuviință, bunătate, smerenie, dreptate și cu toată noblețea sufletească. Toate acestea erau ca niște pietre scumpe care străluceau pe cununa pe care o purta, iar această cunună era credința în Hristos. În vremea aceea, la Roma împărățea Dioclețian, care avea ca ighemon pentru părțile Macedoniei și cele de Răsărit pe generalul cu inimă aspră și crudă, pe nume Maximian, o fiară cu chip de om, precum erau toți acești conducători militari, care pe atunci stăpâneau lumea cu sabia – Dioclețian, Maxențiu, Maximian, Galeriu, Liciniu, tari la cerbice, sălbatici, luptători puternici, guri spurcate, cu gâtlejuri scurte și groase ca niște butoaie, fără milă și cumpliți.
Maximian l-a numit pe Dimitrie arhonte al Tesalonicului, iar când s-a întors dintr-un război, i-a adunat pe ofițeri la Tesalonic, ca să aducă jertfă idolilor. Atunci Dimitrie a mărturisit că este creștin și că nu recunoaște ca dumnezei niște pietre cioplite. Maximian a turbat de mânie și a dat poruncă să îl lege și să îl închidă într-o baie publică. Cât timp a stat închis acolo însă, lumea alerga cu jale și îl asculta pe Dimitrie care învăța despre credința în Hristos. Un tânăr, pe nume Nestor, venea și el zilnic și asculta învățătura. În acele zile, pe stadion se luptau mulți viteji, iar Maximian se veselea de aceste priveliști, având la mare cinste un bătăuș pe nume Lie, un om cu suflet de fiară și cu mare putere în mâini, idolatru și blasfemiator, adus dintr-un neam barbar.
Văzând Nestor că acest Lie i-a doborât pe toți și că se lăuda că are puterea lui Ares (Marte) și că nici un localnic nu reușise să îl biruiască, a mers la închisoare și l-a rugat pe Sfântul Dimitrie să îl binecuvânteze, ca să îl rușineze pe Lie și pe Maximian și credința lor. Iar Sfântul Dimitrie a făcut rugăciune și l-a însemnat cu semnul crucii și îndată Nestor a alergat la stadion, s-a luptat cu acel uriaș sălbatic și l-a aruncat la pământ răpunându-l. Maximian s-a mâniat cumplit și, aflând că Nestor este creștin și că primise binecuvântarea lui Dimitrie să îl omoare pe Lie, a poruncit să fie omorâți amândoi.
Ducându-se ostașii la închisoare, l-au străpuns pe Dimitrie cu sulițele și astfel a luat cununa neveștejită în ziua a 26-a a lunii octombrie a anului 296; și este scris că atunci când i-a văzut pe soldați că aruncă sulițele asupra lui, și-a ridicat mâna ca să îi intre sulițele în coastă și astfel să se învrednicească de străpungerea suliței pe care a primit-o Hristos în coasta din care a scurs sânge și apă.
Lui Nestor i-au tăiat capul ziua următoare undeva în afara cetății. Creștinii au ridicat sfintele lor moaște și le-au îngropat împreună, iar din mormânt ieșea sfânt mir care tămăduia bolile, și de aceea Sfântul Dimitrie este numit Izvorâtorul de Mir. Deasupra mormântului s-a zidit o biserică în vremea împărăției lui Constantin cel Mare, iar în anii ce au urmat s-a construit biserica mare de astăzi, iar în 1143 împăratul Manuil Comneanul a trimis de au luat de la Constantinopol icoana Sfântului și au așezat-o la mănăstirea Pantocrator, unde era construită biserica Sfântului de către Comneni, care astăzi se numește Zeirék și pe care dervișii au transformat-o în tekké.
Frescă din biserica Pătrăuţi, ctitoria Sfântului Ştefan cel Mare, reprezentând sfinţii militari
În reprezentările sale, Sfântul Dimitrie este înfăţişat călare pe un cal roșcat, înfocat, cu privire de om, împodobit cu ham și hățuri de aur, cu picioarele din față ridicate în aer, cu coada răsucită, întărâtat de Lie care zace însângerat la pământ, străpuns de sulița Sfântului Dimitrie. Pe crupa calului, în spatele Sfântului, se vede călare, de dimensiuni mici, un călugăr. Este episcopul Gavriil de Damalás, pe care l-au luat sclav corsarii berberi în 1603 și l-au vândut beiului Algherí, care l-a dus în seraiul său. A fost sclav mulți ani și se ruga zi și noapte Sfântului Dimitrie ca să îl elibereze. Într-o zi, cum a fost ziua de ieri, în preziua ajunului praznicului Sfântului Dimitrie, l-a văzut pe Sfânt în somn cum a venit călare, l-a suit pe cal și au fugit din arăbime. Când s-a trezit dimineață, episcopul Gavriil se afla liber în Tesalonic și a dat slavă lui Dumnezeu și Sfântului Dimitrie, apoi s-a urcat într-o corabie și s-a dus în Póros, și de atunci încolo, în reprezentările Sfântului apare și episcopul Gavriil.
Așadar, mâine vom alerga din nou, tesalonicenii și alți creștini, la marele praznic și îl vom ruga cu zdrobire de inimă pe fierbintele nostru apărător să ne ajute în aceste grele încercări. Și se va aduna poporul ortodox și mai-marii săi, și vlădicii, și preoții, și călugării și vor cânta la vecernia mare troparele cucernice pe melosul ortodox; pentru că Tesalonicul este chivotul care a salvat cultul ortodox de năpasta papistășiei, care era pe cale să ne sufoce cu modernismele ei nebunești. Acolo se vor aduna cântăreții cei bine cântători, care mai psalmodiază încă acea psalmodie gravă, care este adeverită încă din vremea întemeierii acestei biserici cinstite – care, după Sfânta Sofia din Constantinopol, este lauda și mângâierea Răsăritului. Iar poimâine la liturghie, vom cânta Laudele, cele alcătuite măiestrit după modelul podobiilor, pline de durere și nădejde și sfințită înflăcărare. Le-a alcătuit unul dintre cei prea dulci melozi ai Bisericii noastre, Sfântul Theofan Graptul (cel Scris), un suflet care a suferit mult în răbdare și dârzenie. Și vă voi explica în puține cuvinte cum a ajuns el în Tesalonic și cum a compus aceste tropare mișcătoare de suflet.
Acest sfânt, dimpreună cu fratele său Theodor, sunt cunoscuți ca Theodor și Theofan, cei scriși. Ei s-au născut în Palestina, s-au făcut monahi, iar apoi au fost hirotoniți preoți și s-au nevoit în isihie la mănăstirea Sfântului Sava. Erau amândoi deosebit de cultivați și cunoșteau în profunzime limba greacă și arabă.
Se pare însă, că adevărații creștini au totdeauna de îndurat chinuri, căci, iată, după ce au trecut prigoanele din partea idolatrilor, au început alte prigoane, de data asta din partea creștinilor eretici. Iar dacă aceia care au fost chinuiți de idolatri s-au numit martiri, cei care au fost chinuiți de creștinii eretici s-au numit mărturisitori. Asemenea mărturisitori au fost acești frați sfințiți, Theodor și Theofan, prigoniți de Leon Isaurul, care era iconoclast, și care i-a aruncat în pușcărie și i-a schingiuit, iar apoi i-a exilat în Pont. Theodor și-a încheiat lupta mărturisitoare în al doilea exil în care l-a alungat Theofil, al treilea împărat iconoclast de după Leon; a murit într-o insulă pustie, care se numea Arousía, în mari dureri și lipsuri. Theofan, la rândul lui, a fost exilat la Tesalonic, iar acolo, rob și asuprit, a compus cu jale a sufletului aceste cântări, în care îl roagă pe Sfântul Dimitrie să scape creștinătatea de barbarii care o asupreau.
Și se numesc cei scriși, pentru că Împăratul Theofil a poruncit de au scris cu fier încins pe frunțile lor un poem nerușinat pe care l-a alcătuit un lingău de la curte. Sfântul Theofan, după ce a murit împăratul Theofil, a fost ales episcop al Niceei și a murit la adânci bătrâneți, plin de bună mireasmă duhovnicească, pe la anul 850 d.Hr. Sfântul Nichifor Calist îl numește pe Theofan alăuta cea dulce cântătoare și poet măiestru. El a scris multe imnuri pentru felurite praznice și a alcătuit și un canon mișcător spre cinstirea mult chinuitului său frate Theodor.
Dintre stihirile Laudelor despre care am pomenit, prima exprimă mai multă durere și pathos; poetul a redat artistic în aceste cântări închinate Sfântului Dimitrie durerea sa pentru prigonirea Ortodoxiei, dar și nădejdea plină de dârzenie în salvarea Tesalonicului celui de Dumnezeu ocrotit, care și în acea epocă se afla în mare tulburare. Aceste tropare se potrivesc cu încercările dureroase prin care a trecut de atâtea ori Thessalonicul, din vremea lui Dioclețian până în zilele noastre. Redau mai jos această primă stihiră a Laudelor (…):
”Vino, mucenice al lui Hristos, la noi, celor ce ne este de trebuință a ta milostivă cercetare și ne apără pre noi cei dosădiți cu îngrozirile cele tirănești și cu nebunia cea cumplită a eresurilor! De care ca niște robiți și goi suntem goniți, din loc în loc adesea trecând, și rătăcind prin peșteri și prin munți. Deci, milostivește-te, prea lăudate, și ne dă nouă iertare; alină viforul și potolește mânia cea asupra noastră, rugând pre Dumnezeu, Cel ce dă lumii mare milă”.
