Sfinţirea icoanelor: o practică în contradicţie cu Tradiţia Bisericii – 1

Creştinii ortodocşi au obiceiul de a-şi sfinţi icoanele de către un preot sau un episcop. Uneori, episcopii le ung cu Sfântul Mir. Chiar au fost alcătuite diferite slujbe pentru sfinţirea diferitelor tipuri de icoane: ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, praznicale etc. Cei mai mulţi oameni nici nu-şi pot imagina să pună în casă o icoană nesfinţită: ar fi un fel de sacrilegiu; dar odată ce icoana este sfinţită – indiferent de subiectul ei, de gust, de canonicitate – cei mai mulţi consideră că ceea ce era mai înainte o simplă imagine, devine o icoană datorită sfinţirii, sau, cel puţin, devine „o icoană mai bună”. Dintr-o imagine „profană”, ea devine „sfântă”, pentru că a fost sfinţită. Puţini credincioşi ortodocşi au vreo reticenţă faţă de această practică ce li se pare legitimă, tradiţională şi în totală conformitate cu Tradiţia Bisericii. Sper să pot arăta că, în ciuda largii răspândiri a acestui obicei al sfinţirii icoanelor, această practică nu este în acord cu Tradiţia Bisericii, ci, de fapt, este în opoziţie cu aceasta şi bazată pe o teologie a icoanei care este străină de Ortodoxie.

Preot binecuvântând icoane

Istoric

De la Cincizecime (anul 33), până la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), în toată această perioadă, nimeni nu a scris nimic despre chestiunea sfinţirii icoanelor, şi nu există vreo urmă a existenţei vreunei rugăciuni de binecuvântare a lor.

În perioada iconoclastă, 730-843, al doilea Sinod de la Niceea (787) [1] a fost ocazia în care iconoclaştii i-au atacat pe iconoduli cu următorul argument citit în cadrul Sinodului şi căruia Părinţii i-au dat şi răspuns [2].

Iconoclaştii: …căci nu există nici o rugăciune de consacrare pentru ea [pentru icoană] astfel încât să o transpună din starea de a fi obişnuită în aceea de a fi sfântă. Ci ea rămâne comună şi nevrednică, aşa cum a făcut-o pictorul.

Ortodocşii: …multe din lucrurile sfinte pe care le avem la dispoziţia noastră nu au nevoie de rugăciune de sfinţire, pentru că însuşi numele lor spune că ele sunt atotsfinte şi pline de har. Prin urmare, le cinstim şi le îmbrăţişăm ca lucruri vrednice de aceasta. Astfel, chiar şi fără vreo rugăciune de sfinţire, cinstim forma Crucii celei de viaţă dătătoare. Numai forma ei, în sine, ne este suficientă pentru a o recunoaşte ca sfântă. Prin venerarea pe care i-o oferim, prin însemnarea frunţii noastre cu semnul ei, prin însemnarea cu degetul a semnului în aer, ca o pecete, noi ne arătăm nădejdea că îi alungă pe demoni. În acelaşi fel, atunci când însemnăm numele pe o icoană, îi transferăm cinstirea [ce i se cuvine] prototipului; îmbrăţişând-o şi oferindu-i cinstire, ne împărtăşim de sfinţenie. De asemenea, sărutăm şi îmbrăţişăm şi alte sfinte obiecte pe care le avem, nădăjduim să primim binecuvântare prin ele. Prin urmare, fie ei [iconoclaştii] ar trebui să spună limpede că şi Crucea şi celelalte obiecte sunt comune şi nevrednice – pentru că au fost făcute de un tâmplar, un pictor sau ţesător şi pentru că nu există vreo rugăciune de consacrare a lor –, fie vor accepta şi venerabilele icoane ca fiind sacre, sfinte şi vrednice de cinstire.

Pentru că, aşa cum cineva pictează un om, nu îl pictează fără suflet, ci ca pe unul cu suflet, iar chipul este numit al aceluia datorită asemănării, la fel este şi atunci când facem o icoană a Domnului. Mărturisim că trupul Domnului este îndumnezeit, şi ştim că icoanele nu sunt altceva decât icoane, reprezentând o imitare a prototipului. Dintru acest [motiv] îşi şi trage icoana numele de la prototip, acesta [numele] fiind singurul lucru pe care îl are în comun cu prototipul. Şi de aceea şi este vrednică de cinstire şi sfântă [3].

Viaţa Sfântului Ştefan cel Tânăr [4], Capitolul 55: Amintire din exil. Conversaţie cu Constantin al V-lea:

Sfântul [Ştefan] îi răspunde [lui Constantin al V-lea]: O, Împărate, nu materiei care este în icoane li s-a poruncit creştinilor să aducă cinstire, ci aceştia se închină înaintea numelui persoanei care este văzută în icoană…

Iar apoi Sfântul răspunde: Şi cine, fiind în toate minţile, aduce închinare la ceea ce este creat atunci când se închină înaintea obiectelor care se găsesc în biserici, fie ele de lemn, piatră, aur ori argint, şi care au fost schimbate în obiecte sfinte prin numele scris pe ele?

Nichifor al Constantinopolului, Discursuri împotriva iconoclaştilor [5]: În adevăr, la fel cum bisericile primesc numele sfinţilor lor protectori, la fel şi imaginile acelor sfinţi au numele acelora înscrise pe ele, pentru că ceea ce este scris pe ele [numele, adică] le face să fie sfinte.

În acest tratat, Patriarhul atacă afirmaţiile şi argumentele Împăratului Constantin al V-lea, cel care a convocat Sinodul de la Hieria, în 754, pentru a aproba doctrina iconoclastă. Împăratul susţinea că o imagine a cuiva, pentru a putea fi numită cu adevărat imagine [eikón], trebuie să fie de aceeaşi substanţă cu prototipul. Aşa că, singura imagine a lui Hristos care este consubstanţială cu El este Sfânta Euharistie, Sfintele Daruri, iar toate celelalte „imagini” ale lui Hristos şi ale Sfinţilor sunt numite în mod greşit imagini, pentru că substanţa lor – lemn, piatră, vopsele etc. – este diferită de cea a persoanelor reprezentate. Mai mult, pentru ca pâinea şi vinul să devină imaginea consubstanţială a lui Hristos, în Liturghie este nevoie de o rugăciune de consacrare pentru a le preschimba. „Imaginile” lui Hristos şi ale Sfinţilor sunt numite în mod fals imagini, din două motive: [mai întâi, substanţele lor sunt diferite] şi apoi, nu există nici o rugăciune de sfinţire pentru a le transforma în substanţa lui Hristos ori a sfinţilor.

În răspunsul către Împărat, Patriarhul Nichifor a atacat această poziţie spunând că împăratul a fost prins într-o dublă eroare. Mai întâi, argumentului cum că imaginea şi prototipul trebuie să fie consubstanţiale, Nichifor îi răspunde că legătura dintre imagine – tipul (τύπος) – şi persoana reprezentată – prototipul – nu este una de consubstanţialitate, ci de asemănare şi de părtăşie a numelui persoanei. Imaginea lui Hristos, continuă el, fiind făcută din lemn şi vopsele, este numită „Hristos” pentru că i se aseamănă Lui datorită faptului că Îi reproduce caracteristicile fizice ale umanităţii Sale şi pentru că Îi poartă numele. Mai mult, Împăratul Constantin se afla în eroare pentru că nu făcea distincţie între cele două tipuri de sfinţiri: sfinţirea produsă prin rugăciunile Bisericii – la sfinţirea apei de Bobotează, de exemplu – şi sfinţirea care vine din imitarea lui Hristos, prin participarea la lucrările, la cuvintele şi la moartea Lui – mucenicii, de exemplu, dar şi alţii. În cel dintâi caz, rugăciunea de binecuvântare este necesară, iar în al doilea caz, nu. […]

Din secolul al IX-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea

În toată această vreme, în molitfelnice şi în scrierile autorilor ortodocşi domneşte tăcerea în ceea e priveşte chestiunea sfinţirii icoanelor.

1649, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului

Acesta este anul publicării Molitfelnicului (Euchologion) mitropolitan, în care, pentru prima oară într-o sursă ortodoxă, apar scurte rugăciuni de binecuvântare a icoanelor.

1669-1706, Patriarhul Dosithei al Ierusalimului [6].

L.H. Grondijs [7] citează un pasaj din scrierile lui Dosithei.

Abia în secolul al XVII-lea apare o discuţie cu privire la acest subiect [al sfinţirii icoanelor], iar Dosithei al Ierusalimului îl discută într-un text lung, acuzator la adresa schismaticilor, adică a romano-catolicilor. În capitolul al patrulea al scrierii lui, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, Dosithei atribuie adversarilor săi (catolici), argumentul că Papa citeşte astfel de rugăciuni asupra lor (icoanelor). Iată ce spune, mai exact, Dosithei: Răspundem acestui al treilea argument spunând că binecuvântrea icoanelor nu este nici necesară, nici indispensabilă. Prezentăm texte din cea de-a şasea şedinţă a acelui sinod [al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Niceea], unde se vorbeşte despre un sinod ţinut sub Copronim [Constantin al V-lea, iar Sinodul era cel de la Hieria, din 754], unde icoanele au fost criticate în modul următor: «Icoanele nu au o [rugăciune de] binecuvântare spre sfinţire şi transformare din comune în sfinte; ele rămân comune şi profane, aşa cum le-a creat pictorul» [8]. Ba mai mult, sinodul a răspuns, prin glasul diaconului Epifanie, nu spunând că există o binecuvântare pentru icoane, ci că imaginea Crucii nu se binecuvântează şi se face fără vreo binecuvântare.

1730, cea dintâi rugăciune de binecuvântare a icoanelor într-un Molitfelnic grecesc [9]

Atunci când un episcop binecuvântează icoana, o unge în cele patru colţuri cu Sfântul Mir, iar apoi rosteşte următoarea rugăciune:

Episcopul: Domnului să ne rugăm.

Răspuns: Doamne miluieşte!

Episcopul: Stăpâne, Preaputernice Împărate, Tatăl Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care ai poruncit slugii Tale, Moise, să pună chipul Heruvimului în cortul cel sfânt, şi de la el luând obiceiul facerii de icoane ca o pomenire a celor ce ele reprezintă. Aşa te rugăm, Doamne şi Împărate, trimite harul Sfântului Tău Duh, împreună cu un înger, asupra acestei sfinte icoane, astfel ca orice rugăciune care-Ţi este adusă înaintea acestei icoane să fie primită de harul, mila şi îndurările Unului Născut Fiului Tău, Domnul nostru, Dumnezeul şi Mântuitorul Iisus Hristos, iubitorul a tot omul.

Pentru că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Următorul text constituie o notă inclusă în Molitfelnic de către editori:

În ceea ce priveşte rugăciunea pe care episcopul o rosteşte asupra icoanei celei proaspăt pictate, vă rugăm să luaţi aminte asupra faptului că Sacramentaria Latina conţine o binecuvântare asemănătoare, dar fără ungere cu Mir, şi la fel se găseşte şi în Ordo Praedicatorum, precum şi în Pontificale Romanum. Deşi în trecut, din prea multă nebăgare de grijă, o binecuvântare precum aceasta nu a fost primită întru folosire, acum, această carte fundamentală pe care o avem în mână, o păstrează şi o menţine.

Veacul al XIX-lea: opoziţia Sfântului Athanasie al Parosului şi a Sfântului Nicodim Aghioritul din Sfântul Munte Athos

Asupra acestui subiect există un studiu al lui Philip Meyer [10]:

Alături de mari chestiuni aflate în contradicţie, au avut loc şi confruntări asupra unor chestiuni de mai mică importanţă. Printre ele, menţionăm una: imaginile au nevoie de o binecuvântare pentru a deveni sfinte şi a funcţiona ca icoane? Athanasie al Parosului a negat necesitatea vreunei binecuvântări şi a afirmat că imaginile funcţionează ca imagini datorită asemănării cu persoana reprezentată. Nicodim Aghioritul a fost de acord şi a făcut referire la Dosithei al Ierusalimului, care zicea că binecuvântarea icoanelor este o afacere „papistaşă” şi o inovaţie.

Atitudinea Sfântului Athanasie al Parosului [11], explicitată de Dionysios Tsentikopoulos:

Necesitatea de afirma întotdeauna adevărul în timp şi spaţiu, precum şi a realităţii participării creaţiei la harul dumnezeiesc şi necreat al lui Dumnezeu priveşte chiar şi cel mai mic detaliu al activității liturgice, de viaţă dătătoare, a Bisericii. Din acest motiv, Sfântul Athanasie al Parosului a considerat potrivit să corecteze orice ar falsifica teologia şi dogma vieţii liturgice. De aceea a şi luat în răspăr rugăciunea de binecuvântare a sfintelor icoane din Molitfelnic. Sfântul Athanasie a cugetat asupra semnificaţiilor teologice şi dogmatice ale unei astfel de rugăciuni şi a văzut că însăşi existenţa acestei rugăciuni denaturează învăţătura Bisericii.

Icoanele își răspândesc sfinţenia în Biserică datorită faptului că harul Duhului Sfânt nu se limitează la persoanele reprezentate [la prototipuri], ci se extinde la înseşi icoanele [tipurile] lor. Icoanele Bisericii reprezintă creaţia transfigurată întru lumina necreată. Sfântul Athanasie insista cu tărie asupra faptului că distincţia teologică dintre esenţa şi energiile lui Dumnezeu, dintre esenţa inaccesibilă şi energiile la care creaţia poate participa. Iar aceasta, pentru că noi credem în reala participare la harul necreat şi luminător al lui Dumnezeu. De asemenea, credem că acest har sfinţeşte oamenii reprezentaţi, precum şi icoanele lor. Prin urmare, noi recunoaştem că „o rugăciune exterioară şi o binecuvântare străină nu sunt necesare pentru ca icoanele să fie sfinte, sacre şi vrednice de închinare, din moment ce ele sunt sfinţite prin prin însăşi forma şi înţelesul lor”. Icoanele sunt sfinte fără vreo rugăciune de binecuvântare pentru că reprezintă creaţia reînnoită şi sfinţită. Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a expus foarte lămurit această teologie, atunci când a avut de-a face cu provocarea iconoclastă (Athanasie de Paros, Ekthesis, p. 122). Sfântul Athanasie al Parosului a văzut reminiscenţele iconoclaste [ascunse] în rugăciunea de binecuvântare a icoanelor, aşa că a folosit declaraţia Sinodului Ecumenic ca pe un argument împotriva rugăciunii.

Atitudinea Sfântului Nicodim Aghioritul [12]:

Nu este necesar să ungem sfintele icoane cu mir, nici să le sfinţim de către episcop, prin rugăciuni speciale [din următoarele trei motive]:

1. Pentru că nu adorăm [sic] sfintele icoane pentru faptul că sunt miruite sau pentru că au fost rostite rugăciuni asupra lor, ci indiferent, atunci când ne lăsăm privirea asupra unei sfinte icoane, nu facem pauză ca să examinăm posibilitatea dacă a fost miruită sau dacă o rugăciune a fost rostită asupra ei, ci dintr-o dată purcedem la a-i aduce adorare [sic], datorită numelui Sfântului şi datorită asemănării pe care o poartă originalului. Din acest motiv, Hotărârea a 6-a a acestui Sinod, Sinodul iconomahilor din timpul domniei lui Copronim, a respins sfintele icoane considerând că imaginile nu au vreo rugăciune rânduită spre sfinţirea lor, astfel încât ca din ceea ce este comun să poată fi transformate în ceea ce este sfânt, ci, din contră, ea [imaginea] rămâne comună şi nevrednică de cinstire, aşa cum a făcut-o pictorul. La aceste acuzaţii, Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic a răspuns prin diaconul Epifanie, dar nu considerând că ar fi nevoie ca vreo rugăciune specială să fie rostită asupra icoanelor, ci zicând că, la fel precum alte multe lucruri sfinte, ele sunt incapabile să primească vreo rugăciune specială şi, din contră, chiar din numele lor sunt pline de har şi sfinţenie, la fel precum este şi forma de viaţă dătătoarei Cruci, care este vrednică de închinare şi adorare [sic] de către noi, în ciuda faptului că este făcută fără ca vreo rugăciune să fie rostită asupra ei; şi credem că numai prin forma ei noi dobândim sfinţire, precum şi prin adorarea [sic] pe care i-o acordăm, dar şi prin însemnarea frunţii noastre cu semnul ei: iar pecetea care este făcută în aer cu degetul (a se nota faptul că în vechime semnul Crucii nu se făcea cu trei degete, aşa cum este astăzi, ci cu un singur deget, după cum notează Sfântul [Ioan] Hrisostom într-unul dintre cuvintele sale; a se vedea pentru aceasta nota de la Cuvântul XCI al lui Vasile) întru nădejdea izgonirii demonilor. Tot aşa, în acelaşi fel în care avem sfinte vase, pe care le sărutăm şi le cuprindem cu dragoste, nădăjduind să dobândim sfinţenie de la ele, în ciuda faptului că ele nu au nici o rugăciune specială rostită asupra lor, la fel şi de aceeaşi manieră, sărutând şi cuprinzând cu dragoste şi dând adorare [sic] de cinste unei sfinte icoane care nu are rugăciuni speciale rostite asupra ei, luăm parte la sfinţenie şi suntem ridicaţi şi purtaţi la cinstea originalului prin numele icoanei. Dar dacă iconomahii nu pot spune că sfintele vase sunt de necinste şi comune pentru că nu au rostite asupra lor rugăciuni speciale, cu scopul de a le sfinţi, ci sunt aşa cum le-au terminat ţesătorul, pictorul şi argintarul, şi tot sunt văzute ca sfinte  şi de preţ, în acelaşi fel ei sunt datori să vadă şi cinstitele icoane ca fiind sfinte şi de preţ şi sacre, chiar dacă nu au avut nici o rugăciune specială rostită asupra lor ca să le sfinţească.

2) Sfintele icoane nu au nevoie de nici o rugăciune special ori de vreo aplicare de mir pentru că, după Dosithei (p. 658 din Dodekávivlo), numai papistaşii (sau romano-catolicii) continuă să perpetueze nedreptatea consacrării imaginilor prin anumite rugăciuni şi acte de devoţiune. Pentru că ei susţin că Papa [de]săvârşeşte imagini cu ceară curată, ulei sfinţit şi apă sfinţită şi prin citirea de rugăciuni minunate asupra lor, iar datorită acestor caracteristici speciale, aceste imagini săvârşesc minuni (la fel cum, în mod mincinos, ei susţin că Leo al III-lea a trimis o astfel de imagine Regelui Charles al Franţei, iar acela i s-a închinat; şi că Papa Urban a trimis altă imagine lui Ioan Paleologul, iar aceasta a fost cinstită printr-o litanie în Biserică). Nu vezi că rugăciunea care se citeşte asupra sfintelor icoane este o chestiune papistaşă, iar nu una ortodoxă? Că este una modernă, iar nu una străveche? Din acest motiv, nici o astfel de rugăciune nu se găseşte nicăieri în vechile manuscrise ale Molitfelnicelor. De fapt, am descoperit că această rugăciune nu se găseşte nici în Molitfelnicele tipărite acum o sută de ani!

3) Este evident faptul că sfintele icoane nu au nevoie de nici o rugăciune specială sau de aplicarea mirului, pentru că imaginile zugrăvite pe zidurile bisericilor, în altare şi în naos, precum şi, în general, pe străzi şi pe porţi, dar şi pe sfintele vase, nu sunt niciodată unse cu mir şi niciodată nu s-a rostit vreo rugăciune specială asupra lor, şi cu toate acestea, în ciuda acestora, ele primesc adorare [sic] din partea tuturor, datorită asemănării pe care o poartă originalelor. De aceea, eruditul Episcop al Campaniei, Domnul Theofil cel Sfânt, nu a tăinuit acest adevăr, ci a menţionat în cartea pe care de curând a scris-o, că sfintele icoane nu au nevoie de nici o ungere cu mir şi nici de vreo rugăciune specială din partea episcopului.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-a-doua/

[1] Al II-lea Sinod de la Niceea, Mansi XIII; Icon and Logos: Sources in Eighth-Century Iconoclasm, Daniel Sahas, Toronto, Ontario, University of Toronto Press, 1986.

[2] Mansi XIII, 269E-272A, Sahas., p. 99.

[3] Mansi XIII 344B, Sahas, p. 159.

[4] Marie-France Auzépy, La Vie d’Étienne le Jeune par Étienne le Diacre, Aldershot, Hampshire UK, Variorum Ashgate Publishing Limited, 1997, pp. 253-254.

[5] Nicephorus of Constantinople, Discours contre les iconoclastes, Nicéphore de Constantinople, Marie-José Mondzain-Baudinet, trad., Paris, Éditions Klincksieck, III, 54, 1989, pp. 259-260.

[6] Istoria Patriarhilor Ierusalimului, Bucureşti, 1715, (la nouă ani după moartea lui Dosithei), pp. 658-659.

[7] Actes du VI^e congrès international d’études byzantines, tome II, Paris, École des Hautes études à la Sorbonne, « Images de saints d’après la théologie byzantine », L.-H. Grondijs, 1951, pp. 168-169.

[8] Textul grec: “Hé tôn eikonôn onomasia ouk echei euchén hagiazousan autén, hin’ek toutou pros to hagion ek koinou metenechthé, alla menei koiné kai atimos hôs apértisen autén ho zôgraphos.” Nu din pricina rugăciunii de sfinţire icaoana se numeşte icoană, avreunei rugăciuni care să o transfere din ceea ce este comun în ceea ce este sfânt, iar, cumva, fără de acea rugăciune, ar rămâne comună şi nevrednică de cinstire, aşa cum a făcut-o artistul.

[9] Euchologe selon le rituel des Grecs 2, J. Goar, éd., Venise, 1730, p. 672.

[10] Meyer, Philip, « Lehrstreitigkeiten im achtzehnten Jahrhundert (vgl. Urkunde XIX) », Die Haupturkunden für die Geschichte der Athosklöster, 1894; Reprint Amsterdam, 1965, p. 79. («Des différents savants du XVIII^e siècle (voir document XIX)», Les documents importants pour l’histoire du Mont-Athos).

[11] Athanasie de Paros, Ekthesis, eitouv homologia tés aléthous kai orthodoksou pisteôs genomené hypo tôn adikôs diabléthentôn hôs kainotomôn, (editor: Theodôrét Ierom.) pp, 122-123, citat în Dionysios Tsentikopoulos, « Basikes kateuthynseis tés didaskalias tou hagiou Athanasiou tou Pariou », Agios Athanasios ho Parios, Paros, Grecia, 2000, pp. 134‑135.

[12] Sf. Nicodim Aghioritul, The Pedalion, «On the 7^th Holy Ecumenical Council: Prolegoumena », The Rudder, Chicago, Illinois, The Orthodox Christian Education Society, 1957, pp. 419-420.