Sola Scriptura – Partea a doua: Probleme ale doctrinei Sola Scriptura

A. Sola Scriptura este o doctrină fundamentată pe premise eronate

O premisă este ceva în care credem de la bun început, de obicei chiar la modul inconştient. Atâta vreme cât o premisă este validă, totul e bine şi frumos; o supoziţie falsă, însă, nu poate conduce decât la concluzii falsă. Ar fi de dorit ca atunci când cineva a pornit de la o asemenea supoziţie inconştientă şi i s-a demonstrat că teza sa nu este validă, să se întrebe într-un sfârşit unde a greşit. Protestanţii care sunt sincer dispuşi să evalueze starea actuală a lumii protestante ar trebui să se întrebe în sinea lor următorul lucru: dacă Protestantismul şi temeiul său doctrinar, Sola Scriptura, sunt de la Dumnezeu, de ce s-a ajuns totuşi în ziua de astăzi la peste douăzeci de mii de diferite grupări ce nu pot cădea de acord în privinţa unor aspecte esenţiale ale Bibliei, nici măcar asupra semnificaţiei numelui de Creştin?

Cum e posibil (dacă Biblia este de ajuns, în afara Sfintei Tradiţii) ca un Baptist, un Martor al lui Iehova, un Harismatic şi un Metodist să susţină toţi că ei cred în ceea ce spune Biblia şi, totuşi, nici măcar doi dintre aceştia să nu fie de acord cu privire la ceea ce scrie în Biblie? În mod evident, situaţia de faţă vădeşte faptul că protestanţii înşişi nu pot decât să admită că ceva este putred la mijloc. Din nefericire, majoritatea protestanţilor aleg să găsească în aproape orice o justificare a stării de fapt – orice, numai ceea ce stă la rădăcina problemei, nu. Ideea de Sola Scriptura este fundamentală într-o aşa mare măsură pentru Protestantism încât a o pune la îndoială este totuna cu a te îndoi de Dumnezeu. Dar, după cum Domnul nostru a spus, “tot pomul bun, roade bune face, iar pomul rău, roade rele face” (Matei 7, 17). Dacă judecăm Sola Scriptura după roadele sale atunci nu ne mai rămâne altceva de spus decât că acest pom trebuie “tăiat şi aruncat în foc” (Matei 7, 19).

Prima teză falsă: Biblia ne-a fost lăsată ca temei absolut în materie de credinţă, evlavie şi slăvire

a) Ne învaţă oare Scriptura că este “cu totul îndestulătoare” în ea însăși ?

Cea mai flagrantă premisă pe care se sprijină doctrina Sola Scriptura este aceea că Biblia cuprinde în sine tot ceea ce este trebuincios unei vieţuiri creştine, tot ceea ce ar fi de folos în dreapta credinţă, lucrare duhovnicească, evlavie şi slăvire a lui Dumnezeu. Locul scripturistic care vine de obicei citat în sprijinul acestei idei este următorul: “căci din pruncie sfinţitele scripturi ştii, care pot să te înţelepţească spre mântuire prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată, şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate; ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun desăvârşit” (II Timotei 3, 15-17).

Cei care se folosesc de acest pasaj în pledoaria lor pentru Sola Scriptura pretind că aceste versete ne învaţă “desăvârşita prisosinţă” a Scripturii – căci, „dacă Sfintele Scripturi ne pot face cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu… atunci, cu adevărat, nu mai este nevoie de tradiţie pentru a dobândi plinătatea şi desăvârşirea”.[1] Dar, la urma urmelor, ce spune acest pasaj?

Pentru început, ar trebui să ne întrebăm despre ce anume vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când pomeneşte de Scripturile pe care Timotei le cunoaşte încă din pruncie. Putem fi siguri că Sfântul Pavel nu ne vorbeşte aici de Noul Testament, pentru că Noua Lege nu fusese încă scrisă la vremea în care Timotei era copil – de fapt, Noul Testament nu era cu totul încheiat nici atunci când Apostolul îi scria această epistolă lui Timotei, și cu atât mai puţin adunat laolaltă în forma canonică a Noului Testament pe care o cunoaştem noi astăzi. Aici, ca şi în cea mai mare parte a referinţelor la „Scripturi” pe care le întâlnim în Noul Testament, Sfântul Pavel ne vorbeşte de fapt, despre Vechiul Testament; prin urmare, atunci când se recurge la acest pasaj pentru a determina limitele autorităţii inspirate, nu doar Tradiţia ar trebui înlăturată, ci și pasajul în sine, precum şi întregul Nou Testament.

În al doilea rând, dacă Sfântul Pavel ar fi vrut să înlăture Tradiţia ca pe ceva nefolositor, ar trebui să ne întrebăm de ce, în cadrul aceluiaşi capitol, el se foloseşte de tradiţia orală non-testamentară. Numele de Ianes şi Iambres nu se găsesc în Vechiul Testament, ori în a doua Epistola către Timotei (3, 8), Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre ei ca fiind unii dintre cei ce i-au stat împotrivă lui Moise. Plecând de la tradiţia orală, Sfântul Apostol Pavel ne face cunoscut că numele celor doi mari vrăjitori egipteni din Cartea Ieşirii (cap. 7-8) sunt „Ianes” şi “Iambres”.[2]  Iar acesta cu siguranţă nu este singurul caz în care un izvor non-testamentar este folosit în Noul Testament – exemplul cel mai cunoscut îl întâlnim în Epistola Sfântului Apostol Iuda care citează din Cartea [apocrifă a] Sfântului Prooroc Enoh (Iuda 14,15, cf. Enoh 1,9).

Atunci când Biserica consfinţea canonicitatea anumitor cărţi ale Scripturii, scopul principal era acela de a stabili care dintre cărţi urmau a fi primite de credincioşi ca Sfinte Scripturi, acestea deosebindu-se în mod clar de scrierile mincinoase care se revendicau a proveni, de asemenea, de la autoritatea apostolică inspirată, deși de fapt erau lucrarea ereticilor (de exemplu Evanghelia după Toma). Aceste grupări eretice nu îşi puteau avea temeiul învăţăturii lor în Sfânta Tradiţie tocmai pentru că îşi trăgeau seva din afara Bisericii, astfel că singura cale de a se revendica de la aceeaşi autoritate era de a răstălmăci înţelesul Scripturilor şi de a fabrica noi cărţi în numele Sfinţilor Apostoli sau al Drepţilor Vechiului Testament. Biserica s-a apărat împotriva acestor urzeli eretice făcând apel la originea apostolică a Sfintei Tradiţii (dovedită prin succesiunea apostolică, altfel spus, prin faptul că episcopii şi dascălii Bisericii îşi pot demonstra directa descendenţă de la Apostoli) şi la caracterul universal al credinţei ortodoxe (recte, credinţa ortodoxă este aceeaşi credinţă pe care creştinii ortodocşi au mărturisit-o de-a lungul istoriei şi în toată lumea). Biserica s-a apărat împotriva acestor cărţi mincinoase şi eretice prin consfințirea unor anumite cărţi văzute ca rod al inspiraţiei divine şi având autenticitatea pe care le-o conferă originea vetero-testamentară sau apostolică.

Prin alcătuirea acestei liste canonice de Sfinte Scripturi, Biserica n-a avut pretenţia că tot ceea ce ţine de credinţa ortodoxă, de dreapta slăvire şi buna rânduială este cuprins în acestea.3 Un lucru sigur este acela că, în răstimpul în care Biserica a hotărnicit acest canon al Sfintelor Scripturi, a fost una şi aceeaşi cu Biserica din veacurile ce aveau să vină, atât din punct de vedere dogmatic, cât şi liturgic – iar istoric vorbind, aceasta este o certitudine. După cum autoritatea Bisericii însemna pe atunci reuniunea tuturor episcopilor ortodocşi cu prilejul diferitelor sinoade menite să consfinţească noi canoane, aşa s-a păstrat până în ziua de astăzi obiceiul ca orice chestiune ce ţine de dogmă sau reguli să fie decisă în acest mod [sinodal].

b) Cu ce scop au fost scrise învăţăturile Noului Testament?

Şcoala biblică protestantă susţine (şi cred că nu greşeşte în această privinţă) că, atunci când studiezi Biblia, printre alte considerente, trebuie să ai în vedere şi genul literar pe care îl îmbracă un anumit pasaj, pentru că fiecare gen îşi are întrebuinţarea sa. Un alt considerent este, desigur, subiectul şi scopul urmărit de cartea sau pasajul cu care intri în contact. În Noul Testament avem mari patru categorii de genuri literare: evanghelic, narativ istoric (Faptele Apostolilor), epistolic şi eshatologico-profetic (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise pentru a da mărturie de viaţa, moartea şi Învierea lui Iisus Hristos. Naraţiunile istorice biblice istorisesc viaţa oamenilor lui Dumnezeu, după cum şi a unor personaje ce au jucat un rol important în toată această istorie, făcând astfel dovada proniei divine atotprezente. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a răspunde unor anumite probleme existente în unele dintre Biserici; prin urmare, [în cazul epistolelor] lucrurile care erau de la sine înţelese şi acceptate ca atare de toată lumea nu constituiau o provocare şi de aceea nici nu erau tratate aici. Chestiunile doctrinare care fac obiectul acestor scrieri epistolare erau în general învăţături greşit înţelese4. [În epistole] problemele privitoare la rânduiala din Biserică erau tratate doar atunci când erau strâns legate de aceste [învățături greșite] (de exemplu, vezi 1 Corinteni 11-14). Scrierile eshatologice (de pildă, Apocalipsa) au fost consemnate pentru a arăta triumful absolut al lui Dumnezeu în istorie.

Să observăm în primul rând că nici unul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu tratează în mod particular subiectul liturgic şi nici nu au ca finalitate expunerea amănunţită a rânduielii din Biserică. În Vechiul Testament sunt descrise în mod detaliat (însă nu în mod exhaustiv) mai multe din rânduielile de la Templu ale poporului lui Israil (de ex. Levitic, Psalmi) – iar în Noul Testament sunt doar vagi aluzii la rânduiala bisericească a primilor creştini. Cum se explică acest lucru? Cu siguranţă, aceasta nu înseamnă că nu aveau o rânduială a slujbelor – istoricii liturgiști atestă faptul că primii creştini au preluat mult din rânduiala de la Templu a iudeilor, tradiţie moştenită de la Sfinţii Apostoli5. Cu toate acestea, chiar şi puţinele locuri neo-testamentare care ating subiectul slujirii în Biserica de început arată că, departe de a fi o adunătură dezorganizată de “carismatici” nonconformişti, creştinii Noului Testament urmau aceeaşi rânduială liturgică pe care o avuseseră şi părinţii lor: se rugau la anumite ore (Fapte 3,1); dădeau slavă lui Dumnezeu în Templu (Fapte 2, 46 , 3, 1 , 21, 26) şi aduceau Cuvântul lui Dumnezeu şi în Sinagogi (Fapte 18, 4).

Trebuie, de asemenea, să remarcăm că nici unul din genurile literare ale Noului Testament nu au ca scop didactica învăţăturilor dogmatice – [Noul testament] nu conţine în sine un catehism sau o expunere teologică sistematică. Dacă Biblia este tot ceea ce ar fi de trebuință creştinilor, de ce oare atunci ea nu cuprinde o mărturisire de credinţă formulată cât mai comprehensiv? Închipuiţi-vă cât de uşor ar fi putut fi lămurite numeroasele polemici dacă Biblia ar fi avut răspuns la orice nelămurire de ordin doctrinar. Dar, oricât de avantajoasă se arată a fi această ipoteză, iată că nu întâlnim asemenea lucruri în Sfintele Scripturi.

Să nu fim, însă, greşit înţeleşi. Intenţia noastră nu este de a aduce vreo scădere importanţei Bibliei – să ne ferească Dumnezeu! Biserica Ortodoxă propovăduieşte credinţa că Sfintele Scripturi sunt întru totul inspirate, desăvârşite şi purtătoare de autoritate; dar, în realitate, Biblia nu cuprinde în sine toate învăţăturile privitoare la chestiunile majore de credinţă. După cum am mai spus, Noul Testament dă puţine detalii despre rânduiala slujbelor în Biserică – acest aspect, însă, nu este lipsit de importanţă. Mai mult, Biserica care ne-a lăsat Sfintele Scripturi, păstrându-le nealterate, este aceeaşi Biserică de la care am primit canoanele slujirii liturgice. Dacă punem la îndoială credincioşia Bisericii în păstrarea rânduielii liturgice apostolice, atunci suntem nevoiţi să punem sub semnul întrebării şi credincioşia sa în a păstra neschimbată Biblia6.

c) Este Biblia, la urma urmei, cu adevărat „întru totul îndestulătoare” pentru Protestanţi?

Protestanţii pretind adesea că ei “nu cred decât în Biblie”, dar de îndată ce începi să fii atent la maniera lor de a întrebuinţa Sfânta Scriptură, nu poţi să nu îţi pui unele întrebări. De pildă, de ce scriu protestanţii atât de multe cărţi despre dogma şi vieţuirea creştină în general, dacă tot nu au nevoie decât de Biblie? Dacă Biblia este într-adevăr de ajuns sieşi pentru a fi înţeleasă, de ce atunci protestanţii nu se limitează la a înmâna Biblii? Şi dacă este „cu totul îndestulătoare”, de ce atunci nu aduce cu adevărat roade – de exemplu, de ce protestanţii nu au cu toţii aceleaşi concepţii? Care este rostul atâtor studii biblice protestante, dacă nu este nevoie decât de Biblia în sine? De ce, totuşi, ne împart acele cărţulii şi tot felul de alte materiale? De ce se mai obosesc să înveţe sau să propovăduiască – de ce nu citesc oamenilor Biblia, pur şi simplu? De obicei, nu sunt dispuşi să recunoască, dar în fapt, ei ştiu în mod instinctiv că Biblia nu poate fi înţeleasă de una singură. De fapt, orice sectă protestantă are propria sa tradiţie, deşi încă o dată fie spus, nu o vor numi niciodată ca atare. Nu este întâmplător faptul că Martorii lui Iehova au acelaşi crez, iar Baptiştii de Sud au în general acelaşi crez, dar crezul Martorilor lui Iehova este cu siguranţă diferit de cel al Baptiştilor de Sud. Martorii lui Iehova şi Baptiştii de Sud nu deţin în mod individual concepţii proprii care să provină dintr-un studiu autonom al Bibliei; diferenţa rezidă mai curând în faptul că membrii fiecărei grupări sunt educaţi toţi să creadă într-un anume fel – toate acestea plecând de la o tradiţie comună. Şi atunci, întrebarea nu este dacă doar credem în Biblie sau dacă apelăm şi la tradiţie – adevărata întrebare este la care tradiţie vom apela pentru a interpreta Biblia? Care tradiţie este demnă de încredere? Tradiţia Apostolică a Bisericii Ortodoxe sau tradiţiile tulburi, moderne, ale Protestantismului, ale căror rădăcini nu trec dincolo de momentul apariţiei Reformei Protestante?

A doua teză falsă: Sfintele Scripturi sunt temelia Bisericii primare, în vreme ce Tradiţia nu este decât o simplă „pervertire umană” ce a avut loc mai târziu

Îndeosebi în rândul Evangheliştilor şi aşa-zişilor Harismatici poţi vedea că acest cuvânt, “tradiţie”, este un termen peiorativ: pentru aceştia, a califica ceva ca făcând parte din “tradiţie” e totuna cu a spune că este “trupesc”, “mort duhovniceşte”, “stricăcios” şi/sau “în litera Legii”. Din felul în care protestanţii citesc Noul Testament reiese clar că pentru aceştia Biblia condamnă în mod vehement tradiţia ca fiind contrară Sfintei Scripturi. Imaginea pe care ei o au cu privire la primii creştini, în general, constă mai presus de toate în convingerea că aceştia din urmă se asemănau mult Evangheliştilor sau Harismaticilor secolului XX! Să crezi măcar pentru o clipă că aceşti creştini ai primului veac ar fi avut o rânduială liturgică sau că ar fi îmbrăţişat o anume tradiţie, este ceva de neconceput în viziunea acestor protestanţi. Abia mai târziu, “atunci când Biserica a ajuns să decadă”, este cu putinţă a crede că astfel de lucruri au pătruns în Biserică. Asemenea protestanţi sunt de-a dreptul şocaţi (aşa cum am fost şi eu) atunci când încep cu adevărat să studieze istoria Bisericii primare şi scrierile primilor Sfinţi Părinţi şi capătă o cu totul altă viziune faţă de aceea pe care au fost dintotdeauna îndemnaţi să își cultive. [Studiind istoria Bisericii primare] poţi afla, de exemplu, că primii creştini nu-şi cărau cu sine în fiecare duminică Bibliile la Biserică pentru studiul biblic: de fapt, era atât de greu să faci rost chiar şi de un fragment din Biblie, având în vedere vremurile în care trăiau, datorită posibilităților reduse de a procura o copie, încât foarte puţini dintre ei aveau propriile lor copii. Copiile erau păstrate, în schimb, de către anumite persoane din Biserică ce primeau această sarcină, sau pur şi simplu erau păstrate acolo unde credincioşii se adunau să dea slavă lui Dumnezeu. În plus, majoritatea bisericilor nu aveau copii complete ale tuturor cărţilor Vechiului Testament, cu atât mai puţin ale Noului Testament (care nu va fi fost finalizat până aproape de sfârşitul primului veac, apărând în forma sa canonică abia la începutul secolului al IV-lea). Aceasta nu înseamnă că primii creştini nu studiau Sfintele Scripturi – o făceau la modul serios, dar în grup, şi nu individual. Se ştie acum că pentru cea mai mare parte a primului veac, creştinii nu au studiat decât Vechiul Testament. Dar atunci, de unde ştiau Evanghelia, viaţa şi învăţătura Mântuitorului, de unde ştiau rânduiala slujirii în Biserică, ce anume să creadă cu privire la firea lui Iisus Hristos, etc.? Nu aveau decât Tradiţia orală transmisă de Sfinţii Apostoli. Fără îndoială, mulţi dintre primii creştini au putut auzi aceste lucruri chiar din gura Sfinţilor Apostoli, dar cei mai mulţi dintre ei nu avuseseră parte de aşa ceva, mai ales odată cu sfârşitul primului veac şi adormirea Sfinţilor Apostoli. Generaţiile ce au urmat au avut acces la scrierile Sfinţilor Apostoli prin intermediul Noului Testament, iar Biserica primară şi-a datorat aproape în întregime, cunoaşterea credinţei creştine, Tradiţiei orale.

Această dependenţă faţă de Sfânta Tradiţie este făţişă chiar în scrierile Noului Testament. De pildă, atunci când Sfântul Apostol Pavel îi povăţuieşte pe Tesaloniceni: “Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15).

Cuvântul în limba greacă tradus prin “predanii” este “paradosis” (παράδοσις), termen care, deşi este tradus în mod diferit în diversele versiuni protestante, este de fapt acelaşi cuvânt utilizat de ortodocşii greci atunci când vorbesc de Tradiţie, semnificaţia acestuia făcând obiectul disputelor unora dintre cercetătorii experimentaţi ai textelor biblice. Cuvântul în sine înseamnă “ceea ce este transmis” și este acelaşi cuvânt folosit atunci când se face trimitere la autoritatea învăţăturilor creştine (II Corinteni 11, 2; II Tesaloniceni 2, 15). Prin urmare, ce anume face ca tradiţia fariseilor să fie văzută ca fiind neadevărată, iar Tradiţia Bisericii ca fiind adevărată? Obârşia acestora! Iisus Hristos ne-a spus limpede care anume este obârşia acestor tradiţii fariseice, atunci când le-a numit „datini ale oamenilor” (Marcu 7, 8). Sfântul Apostol Pavel, pe de altă parte, vorbind de Tradiţia creştină, ne spune: “vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile [paradoseis] întocmai cum vi le-am predat [paredoka, o formă verbală a lui paradosis]” (I Corinteni 11, 2). Dar, oare, Apostolul Pavel de unde a primit aceste învăţături [predanii]? “Am primit de la Domnul ceea ce v-am predat [paredoka]” (I Corinteni 11,23). Despre acest lucru vorbeşte Biserica Ortodoxă atunci când face referire la Tradiţia Apostolică – “credinţa care a fost dată [paradotheise] sfinţilor” (Iuda 3).

Izvorul este Iisus Hristos, această credinţă a fost înmânată de El Însuşi Apostolilor, prin tot ceea ce le-a spus şi a făptuit înaintea lor, lucruri care dacă ar fi fost să fie toate aşternute în scris, în toată “lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Sfinţii Apostoli au lăsat toată această învăţătură Bisericii, iar Biserica, fiind păstrătoare a acestei comori, a devenit astfel, “stâlpul şi temelia Adevărului” (I Timotei 3, 15).

Mărturia Noului Testament este limpede în această privinţă: primii creştini aveau atât o tradiţie orală, cât şi una scrisă, pe care le-au primit de la Mântuitorul Hristos prin mijlocirea Sfinţilor Apostoli. Ca tradiţie scrisă, la început ei au avut doar unele fragmente – o biserică locală avea de pildă o Epistolă, o alta, poate, o Evanghelie. Treptat, aceste scrieri au fost strânse laolaltă în culegeri de texte şi, în cele din urmă, au ajuns să formeze Noul Testament. Dar oare cum de ştiau aceşti primi creştini care cărţi erau autentice şi care nu erau – căci, după cum am mai menţionat, existau numeroase epistole şi evanghelii mincinoase scrise de eretici care pretindeau că acestea ar fi aparţinut Sfinţilor Apostoli? Tocmai Sfânta Tradiţie este cea care a venit în ajutorul Bisericii în a discerne aceste lucruri.

Protestanţii reacţionează violent la ideea de Sfântă Tradiţie pur şi simplu pentru că unica formă în care aceasta li s-a făcut lor cunoscută a fost pe filiera romano-catolică. Contrar viziunii acestei Biserici cu privire la Tradiţie, a cărei autoritate absolută este Papalitatea, lucru ce a condus la alcătuirea unor dogme cu totul noi pentru Biserică (precum infailibilitatea papală, ca să dăm unul din cele mai teribile exemple), Ortodoxia nu crede în progresul sau schimbarea Tradiţiei. Bineînţeles că, atunci când Biserica se confruntă cu o erezie, ea este nevoită să formuleze într-un mod şi mai precis ceea ce face diferenţa dintre adevăr şi eroare, însă Adevărul nu poate fi schimbat. Se poate spune că Sfânta Tradiţie se îmbogăţeşte în sensul că, pe măsură ce Biserica înaintează prin istorie, experienţele avute pe parcursul acestui drum nu sunt date uitării: este păstrată amintirea tuturor Sfinţilor ce s-au ridicat de-a lungul timpului şi sunt, de asemenea, păstrate scrierile tuturor celor ce au propovăduit şi învăţat cu dreptate credinţa sa; dar Credinţa însăși a fost „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 3).

Cum ne putem da seama dacă Biserica a păstrat Tradiţia Apostolică în toată curăţia ei? Răspunsul pe scurt este acela că Dumnezeu este Cel ce-a păstrat-o în Biserică, căci aşa ne-a şi făgăduit. Iisus Hristos ne-a spus că El va zidi Biserica Sa, iar porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Mântuitorul Însuşi este capul Bisericii (Efeseni 4, 16), iar Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 22-23). Dacă Biserica ar aduce vreo atingere curăţiei Tradiţiei Apostolice, atunci Adevărul ar înceta să mai fie Adevăr – căci Biserica este „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Timotei 3, 15). Concepţia comună protestantă cu privire la istoria Bisericii, potrivit căreia Biserica s-a lepădat de adevărata sa credinţă, începând cu domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi până la momentul Reformei, face desigur ca toate aceste lucruri şi multe alte locuri scripturistice să nu mai aibă nici o greutate. Dacă Biserica ar înceta să fiinţeze, fie şi pentru o singură zi, atunci ar fi biruită pe dată de porţile Iadului.  Iar dacă aceasta s-a întâmplat, să ştim atunci că parabola Mântuitorului cu grăuntele de muştar ce simbolizează creşterea Bisericii (Matei 13, 31-32), ar fi trebuit să vorbească şi despre felul în care această legumă o dată înălţată, a ajuns apoi să fie călcată în picioare, iar în locul ei o nouă sămânţă a dat roadă mai târziu. În schimb, însă, Mântuitorul se foloseşte de imaginea grăuntelui de muştar ce la început este mai mic decât toate seminţele, dar care creşte treptat și ajunge să fie mai mare decât toate legumele.

În privința celor ce susţin că ar fi existat o anumită sectă de adevăraţi credincioşi protestanţi ce au trăit pentru o mie de ani în peşteri, ce poate fi adus în sprijinul unei asemenea teorii? Waldesianii7 de la care se revendică orice grupare protestantă, începând cu penticostalii şi sfârşind cu Martorii lui Iehova, nu au existat ca sectă înainte de secolul al XII-lea. Este, cel puţin spus, o scorneală să crezi că aceşti adevăraţi credincioşi au îndurat neînfricaţi cumplita prigoană a Romanilor, şi că, tocmai atunci când Creştinismul a devenit religie oficială, au ales să se sălăşluiască în munţi. Totuși, aşa ceva pare a fi mai cu putință în comparaţie cu teza conform căreia o asemenea grupare ar fi putut supravieţui timp de o mie de ani fără a lăsa o cât de mică mărturie istorică care să vorbească de existenţa sa.

Poate că aici s-ar putea obiecta că, în realitate, au existat asemenea oameni în istoria Bisericii, care să propovăduiască învăţături ce veneau în contradicţie cu învăţăturile altora, așadar, cine mai poate şti care este Tradiţia Apostolică? Şi mai mult, cum ar putea fi sesizată, mai târziu, o deprindere ce a plecat de la o asemenea învăţătură greşită de Tradiţia Apostolică? Protestanţii pun aceste întrebări pentru că, înainte de Reformă, în Biserica Romano-Catolică cu adevărat au apărut astfel de noi şi decăzute “tradiţii”, dar aceasta s-a întâmplat pentru că Occidentul Latin pierduse de mai demult înţelegerea Tradiţiei originare. Înţelegerea ortodoxă care domnea mai înainte în Apus şi era păstrată în sânul Bisericii Ortodoxe consta în principal în ideea că Tradiţia este esenţialmente nealterabilă şi recunoscută ca fiind caracterizată de universalitatea ei. Adevărata Tradiţie Apostolică poate fi găsită în armonia ce stăpâneşte pe toată întinderea istoriei Bisericii între învăţăturile acesteia. Dacă urmărești ce anume a constituit credinţa Bisericii dintotdeauna, de-a lungul veacurilor şi pretutindenea în Biserică, atunci vei afla Adevărul. Dacă se arată că o credinţă a fost respinsă de Biserica aflată în dinamica ei istorică, acest fapt face dovada ereziei [acelei credințe]. Să reţinem, totuşi, că vorbim de Biserică, iar nu de anumite grupări schismatice. În perioada Noului Testament au existat schismatici şi eretici care s-au rupt de Biserică, şi de atunci încoace aceştia nu şi-au încetat uneltirile, căci după cum spune Apostolul, “trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi” (I Corinteni 11, 19).

A treia teză falsă: oricine poate tâlcui pentru sine Sfintele Scripturi fără a avea nevoie de ajutorul Bisericii

Deşi mulţi dintre protestanţi ar comenta cu privire la felul în care e formulată această teză, în principiu aceasta este teza care a precumpănit atunci când Reformatorii s-au făcut pentru întâia oară avocaţi ai doctrinei Sola Scriptura. Ideea de bază era aceea că înţelesul Scripturii este îndeajuns de bine precizat astfel încât oricine îl poate percepe chiar și numai în urma lecturii particulare, respingându-se astfel ideea că, pentru a duce la capăt acest lucru, orice credincios are nevoie de ajutorul Bisericii. Această poziţie este clar postulată de către Cărturarii Luterani din Tübingen care au întreţinut o oarecare corespondenţă cu Patriarhul Ieremia II al Constantinopolului, la treizeci de ani de la moartea lui Luther: “Pesemne că se poate spune că, pe de o parte, Sfintele Scripturi sunt fără de greşeală; dar, pe de altă parte, sunt tăinuite de o pâclă deasă, astfel că fără tâlcuirea Părinţilor purtători de Duhul Sfânt nu pot fi aduse la lumina dreptei înţelegeri… Dar în acelaşi timp, e la fel de adevărat că ceea ce a fost lăsat nelămurit în unele locuri ale Sfintelor Scripturi este cât se poate de bine lămurit în alte locuri ale acestora, într-o aşa măsură încât şi cel mai simplu om să poată pricepe”.8

Deşi aceşti învăţaţi luterani au pretins că au cercetat scrierile Sfinţilor Părinţi, au argumentat apoi că nu este nevoie de ele şi că, acolo unde ei aveau o anumită înţelegere cu privire la Sfânta Scriptură, iar Sfinţii Părinţi se opuneau acesteia, se impunea ca părerea celor din urmă să fie nesocotită. Ceea ce urmăreau ei să dovedească, de fapt, era aceea că, atunci când învăţăturile Sfinţilor Părinţi veneau în contradicţie cu părerile lor personale pe marginea Sfintelor Scripturi, opinia lor trebuia să aibă supremaţia autorităţii asupra celei a Părinţilor Biserici. Decât să dăm ascultare Sfinţilor Părinţi, care s-au arătat drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu, ar trebui să lăsăm să triumfe raţionamentele umane a fiecăruia dintre noi. Aceeaşi raţiune umană a făcut ca cea mai mare parte a învăţaţilor moderni luterani să respingă aproape orice învăţătură a Sfintei Scripturi (inclusiv firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Învierea, etc.) şi chiar insuflarea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi în sine – pe care se întemeia întreaga credinţă a primilor luterani.

În replică, Patriarhul Ieremia al II-lea a dovedit limpede adevărata natură a învăţăturilor luterane: “Să primim, aşadar, tradiţiile Bisericii cu inimă curată şi nu cu o mulţime de şiretlicuri. Căci Dumnezeu l-a zidit pe om drept, dar oamenii născocesc multe vicleşuguri” (Ecclesiat 7, 29). Să nu ne îngăduim nouă înşine să primim o alt fel de credinţă ce este osândită de Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Căci dumnezeiescul Apostol spune: „dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1,9).9

B. Dogma Sola Scriptura nu se conformează propriilor sale criterii

V-aţi putea gândi că un sistem doctrinar precum cel protestant, a cărui doctrină principală rezidă în Scriptura văzută ca autoritate supremă în materie de credinţă, caută în primul rând să dovedească că această doctrină se află în conformitate cu propriile sale criterii. Ne-am aştepta, poate, ca protestanţii să scoată la iveală sute de texte biblice care să sprijine această doctrină – temelia a tot ceea ce cred ei. Sau ar fi de aşteptat ca cel puţin două, trei texte mai concludente în ceea ce priveşte această dogmă să poată fi găsite – de vreme ce Scripturile ne spun că „în gura a trei sau doi martori va sta cuvântul” (II Corinteni 13,1). Dar iată că, precum acel copil din poveste care nu a putut să nu spună sus şi tare că împăratul nu are nici un fel de haine, la fel şi eu nu pot decât să arăt tuturor că în toată Sfânta Scriptură nu se află nici măcar un singur verset care să vorbească despre Sola Scriptura. Nici măcar unul care să fie cât de cât pe aproape. Sunt, într-adevăr, nenumărate locuri în Biblie unde se vorbeşte de inspiraţia ei, de autoritatea ei şi de folosul ei, dar nu există nici un loc scripturistic care să ne înveţe că Sfânta Scriptură este singura autoritate în cele ale credinţei. Să fi fost chiar şi implicită, o asemenea învăţătură ar fi fost cu siguranţă scoasă la iveală de către Părinţii Bisericii, dar aţi auzit oare vreodată din gura Sfinţilor Părinţi o astfel de învăţătură? Astfel, învăţătura fundamentală a Protestantismului se nimiceşte de la sine, dovedindu-se potrivnică sieşi. Mai mult de dar nu numai că doctrina protestantă Sola Scriptura nu se regăsește în Sfânta Scriptură, dar ea este în mod expres contrazisă de Sfintele Scripturi (aspect deja tratat de noi), căci ele ne învaţă că Sfânta Tradiţie este esențială pentru creștini (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11, 2).