Biserica și Bioetica: spre ce se îndreaptă lumea de astăzi?

Joi, 31 octombrie 2013, Studenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi s-au bucurat de vizita Înaltpreasfinţitului Nikolaos, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii, venit la Iaşi la invitaţia Înaltpreasfinţitului Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Astfel, de la ora 12, în sala „Studium” a Facultăţii de Teologie, IPS Nicolae a susţinut în faţa studenţilor o conferinţă pe tema problemelor bioetice contemporane. Vă prezentăm în continuare textul cuvântării ținute de Mitropolitul Nikolaos.

Din cele ce ați auzit până acum, probabil că vă așteptați să vă țin o lecție și să vă pregătiți să vă deschideți mintea ca să vă amintiți lucrurile pe care vi le voi spune. Nu vreau să fac această greșeală. Prefer să vă deschideți dumneavoastră inimile, iar eu să vă spun câteva lucruri despre problemele contemporane ale Bisericii. Mă gândisem inițial – îi spuneam și domnului Croitoru – să vin să vă vorbesc despre taina preoției, despre darurile vocației monahale, despre trăirea participativă la slujbele Bisericii. Și nu știu dacă-mi amintesc exact, dar cred că domnul Croitoru mi-a răspuns că lucrurile acestea sunt cunoscute și mi-a spus să vă vorbesc mai degrabă despre bioetică. Am primit, deci, cu bucurie să vin să vă spun câteva lucruri despre ce anume reprezintă bioetica și ce așteptăm noi, din partea Bisericii Ortodoxe, să ne spună despre acest subiect.

Baza a ceea ce urmează să vă spun o reprezintă experiența Bisericii, a Comisiei de Bioetică a Bisericii Greciei. Cred că înțelegeți toți ce înseamnă cuvântul bioetică. Trăim într-o perioadă istorică în care se înregistrează o dezvoltare explozivă a științelor. Avem o evoluție extraordinară a fizicii, care, încet, încet a condus la tehnologia materialelor, iar de aici au început să se dezvolte tehnologiile, în general. În paralel s-au dezvoltat așa numitele matematici analitice, pentru a rezolva anumite probleme, iar apoi s-a dat un imbold informaticii. În paralel a existat, de asemenea, o nevoie de ameliorare a sectorului sănătății umane și așa ajungem la o situație în care există o medicină care este însoțită de înalta tehnologie, de tehnologia informatică și de tehnologia biologică. Toate acestea înseamnă companii, implică bani, comerț etc.

Succesele oamenilor de știință sunt cu adevărat impresionante, nimeni nu contestă acest lucru, dar pe măsură ce acestea sunt puse în aplicare asupra oamenilor și asupra societății, ele schimbă și omul și societatea. Cine și-ar fi imaginat până în urmă cu câțiva ani, că ar fi cu putință ca, să dau un exemplu, fecundare [cea artificială] să aibă loc în afara trupului, ca omul să ia ființă în condițiile în care părinții lui nu sunt de față, cine și-ar fi putut imagina că, în urma ajutorului tehnologiei, vom primi organe de la un om și le vom transplanta într-altul, cine și-ar fi putut imagina că vom ajunge să avem fecundare fără spermatozoizi. Toate acestea au fost înfăptuite cam în ultimii 40 de ani și ne-au schimbat foarte mult viața, într-o așa măsură încât astăzi, cred, au creat mai multe probleme decât au rezolvat. Știința aleargă foarte repede, iar societatea, din urmă, nu reușește să găsească modurile de administrare a reușitelor științei. Știința e ca un automobil de mare viteză, dar are nevoie de un volan foarte precis pentru a fi condusă acolo unde trebuie, are nevoie de cauciucuri și de suspensii pe măsură atunci când dă în gropi, etc. Acestea sunt bioetica, controlul asupra cuceririlor științifice și tehnologice din domeniul sănătății. Nu putem nega faptul că aceste [cuceriri] sunt și mari și utile și foarte bune, în general, pentru viața omului; pe de altă parte cum să negăm faptul că există probleme care trebuie să le abordăm și, într-un fel sau altul, să le rezolvăm.

Astfel a luat naștere știința bioeticii, o știință destul de recentă, care a prins formă la sfârșitul anilor ’70, a început să se dezvolte încet în anii ’80 și să pătrundă exploziv în societate în decursul și după anii ’90, adică în ultimii 25 de ani. Au început să apară unele comisii care să ofere consultanță pe această temă, au fost înființate anumite centre de cercetare și a apărut o ramură a dreptului care a transpus în limbaj juridic cadrul de aplicare practică a acestor descoperiri. Una din abordările întâlnite este aceea de a considera etic tot ce este în interesul companiilor medicale, alta consideră etic tot ceea ce ajută la progresul și dezvoltarea cunoașterii [științifice], alta consideră criteriu suprem sănătatea, iar tot ce ajută la îmbunătățirea stării de sănătate este considerat etic. Altă abordare consideră omul drept criteriul suprem, iar etic este tot ceea ce îmbunătățește viața de zi cu zi a omului, alta pune primul loc societatea și caută să găsească modalitățile prin care să mențină coeziunea socială.

Așadar, bioetica laică încearcă să găsească un consens, un acord între aceste tendințe diverse, ca să creeze un cadru de aplicare al descoperirilor tehnologice contemporane. Cred că înțelegem cu toții că problemele la care m-am referit mai înainte sunt serioase, pentru că știința actuală și extrem penetrantă și de invazivă. Cu siguranță ați întâlnit în societate sau cu ocazia educației primite, cele despre care vă vorbesc: știința și tehnologia sunt invazive, pentru că intră și schimbă aspectul genetic al celulei, putând să aducă anumite caracteristici genetice [noi] sau să vindece genetic, chiar se numește terapie genetică. De asemenea, putem alege sexul copilului care se va naște, putem, după cum am mai spus, să transplantăm organe preluate de la oameni morți sau vii la alți oameni, care, în lipsa acestora, nu ar mai avea vreo speranță de viață. Acest lucru creează oameni care „împart” același organ sau copii cu mai mulți de doi părinți. Desigur, toate astea le știți și nu e nevoie să intru și mai mult în detalii.

În afară de societate, acum vine și Biserica să spună și ea ceva. De ce are Biserica ceva de spus, acum? Mai întâi, pentru că i-o cere chiar societatea. În al doilea rând sunt credincioșii care nu știu cum să aplice în viața lor [cuceririle științei] și se îndreaptă spre Biserică cu neliniște și dorință. În al treilea și ultimul rând, pentru că toate acestea influențează omul aflat în dialog cu Biserica. Astfel se ajunge la exprimarea necesității existenței unei echipe care să poată să judece din perspectivă ortodoxă aplicarea reușitelor [științifice]. Noi, în Biserica Greciei, în urmă cu 15 ani, Arhiepiscopul și Sinodul de atunci au hotărât să alcătuiască cea dintâi comisie de bioetică. Din această comisie făceau parte trei profesori de medicină, trei de teologie, unul de genetică sau de biologie și un profesor de drept, cu specializare în dreptul medical. Imediat în perioada următoare, vorbesc de anii 1998, 1999 și 2000, societatea a dorit să alcătuiască legi noi, cadre legale care urmau să modifice cu totul dreptul familiei, și a fost cerută părerea Bisericii.

Această comisie a început să lucreze sub conducerea unui cleric, la început am fost eu, și încet, încet au început să fie studiate aceste chestiuni, din punct de vedere științific, social, teologic și pastoral. Activitatea pastorală a Bisericii trebuie să se bazeze pe punctul de vedere teologic. Astfel, și noi am încercat, pe cât am putut, pentru că pe atunci nu existau comisii similare, să facem ce era mai bine. Nu am vrut să imităm ceea ce spun celelalte confesiuni creștine, nici nu voiam să ne preseze comisiile de stat și să ne silească să ne punem de acord [cu ele] sau să ne combatem [unii pe alții] cu înverșunare. Voiam să studiem chestiunile și apoi să vedem, din punct de vedere teologic, ce anume am putea noi să oferim Trupului Bisericii, o orientare de viață. Se manifesta interes și din partea altor Biserici, precum cea a Ciprului, a României, a Cretei, a anumitor nuclee bisericești din America, dar și a Bisericii Rusiei. Am considerat că ar fi foarte bine dacă ar exista un acord și o înțelegere pan-ortodoxă asupra acestor chestiuni, de aceea, comisia noastră, după procesarea în decurs de doi, trei ani, a fiecărei chestiuni, a trimis câte un text final Sinodului nostru spre aprobare, urmând ca Sinodul să-l trimită și celorlalte Biserici, ca să vedem ce zic celelalte Biserici. Așa a ieșit un mic volum despre chestiunea eutanasiei, un altul despre transplanturi, unul despre tehnologiile de fecundare artificială, fiind traduse în patru limbi, engleză, franceză, greacă și rusă, iar acum recent, am scos câteva texte cu privire la demență, și lucrăm asupra altora despre chestiunile ingineriei genetice și a bolilor neurologice. Vă mărturisesc că sunt frumoase toate astea, mai ales din punct de vedere științific, și provocatoare din punct de vedere teologic.

Ce anume este sufletul de care vorbește Biserica și teologia și ce legătură are cu psihicul psihologiei? Cum trebuie Biserica să-l respecte omul aflat la capătul vieții sale? Spunem că moartea este trecerea binecuvântată în viața cea adevărată: cum putem atunci prelungi viața [aceasta], nu cumva uneori împiedicăm moartea? Dacă scopul nostru este să cinstim darul vieții, atunci când vine momentul morții și Dumnezeu deschide poarta să treacă omul la viața cea veșnică, noi o putem închide? Vă asigur că nu este simplu să răspundem la aceste întrebări, mai ales când criteriul după care răspunde Biserica este cel duhovnicesc și nu are de-a face cu cele despre care am vorbit mai înainte: interesele, știința, sănătatea ca bun suprem, omul ca unitate biologică. Biserica îl vede pe om ca plăsmuit după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu, iar acest lucru caută să-l protejeze cu orice preț, astfel ca drumul spre Dumnezeu să nu fie obturat, ci deschis, să nu fie fabricați oameni care să nu aibă înlăuntrul lor nevoia de Dumnezeu, să fie fabricați oameni care să nu aibă libertate interioară, manipulați prin determinism, lipsiți de liberul arbitru, ci să fie lăsată deschisă perspectiva veșniciei, ca fiecare om să nu fie doar puține zile pe acest pământ, în această viață, ci să fie o ființă (ὧν) cu perspective veșniciei, să nu-i fie tulburat echilibrul psihosomatic, pentru că omul este o împreunare de trup și suflet întru armonie. Acestea patru, nevoia de Dumnezeu, perspectiva veșniciei, liberul arbitru, armonia psihosomatică, care cu ușurință pot fi tulburate de cele care se petrec astăzi, păzesc tezaurul care se cheamă după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu din fiecare om, asigurându-i posibilitatea mântuirii. Să vă dau câteva exemple, pentru a vedea cum putem să le abordăm.

Astăzi să făurește o epocă ce are două caracteristici: cea dintâi este eugenia, iar cea de-a doua, eutanasia. Ce înseamnă asta? Anume că noi alegem cine va trăi [se va naște] și când va muri. Primul lucru îl fac tehnicile de reproducere [artificială]. Să vă spun câteva lucruri din care reiese cum ne putem pierde orientarea: conceperea oricărui om începe din momentul întâlnirii unui ovul cu un spermatozoid. Dar dacă un cuplu nu face copii, putem prelua ovulul de la mamă și un spermatozoid oarecare și să le fecundăm. Dacă facem acest lucru în laborator, putem vedea și rezultatul. Se poate ca mama să obțină fecundarea ovulului cu spermatozoizi din altă sursă. Iar dacă femeia are probleme cu pântecele, se poate ca ovulul fecundat să-l poarte altă femeie. Astfel, în cele din urmă, al cui va fi copilul acela? Dau și un mic exemplu, pentru a înțelege lucrurile mai bine: în urmă cu câțiva ani, au venit la mine doi tineri căsătoriți, bucuroși că după mai mulți ani, femeia rămăsese însărcinată prin inseminare artificială. Ei voiau binecuvântarea mea. Eu, ce să fac, le-am spus: Copii, Dumnezeu să vă binecuvânteze, să aveți și voi un copil! După doi ani și jumătate, timp în care nu i-am mai văzut, într-o dimineață a venit bărbatul și m-a căutat: Părinte, neapărat trebuie să vă văd. Copilul pe care-l avem, în loc să ne aducă unitate și bucurie în familie, ne-a adus probleme, pentru că, nu v-am spus atunci, fecundarea a avut loc cu spermatozoizi de la clinică, pentru că eu am probleme. În cele din urmă, am ajuns la tribunal, cerând dreptul de a vedea și eu copilul. Mama s-a ridicat și mi-a spus: “N-ai nici un drept să vezi acest copil, iar interdicția de a-l vedea provine din faptul că nu ești înrudit genetic cu el. Și să nu spui că nu vei plăti pensie alimentară, pentru că obligația de a o plăti provine din acordul tău de a dobândi acest copil. Deși nu vei vedea copilul, îi vei plăti pensie alimentară”. Bună femeie să o iei de nevastă… Judecătorul nu mai știa ce să zică. Nu exista lege, societatea nu apucase să legifereze [aceste chestiuni] și în cele din urmă nu au fost acceptate cererile femeii, ci s-a luat o decizie de mijloc. Dar să expunem și un alt aspect, atunci când o femeie poate dobândi un copil din spermatozoizii soțului decedat. De exemplu, atunci când soțul se îmbolnăvește grav, urmează să facă radioterapie și, ca să nu se deterioreze materialul genetic, i se recoltează spermatozoizi. Într-o insulă din Grecia am avut o pereche, bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer la organele genitale, ei deja aveau trei fetițe, iar el voia tare mult un băiat. Femeia nu prea voia ce zicea el, că dacă va muri, ea să facă inseminare artificială cu spermatozoizii lui [conservați]. Dacă copilul ar fi urmat să fie băiat, el ar fi primit numele tatălui și drepturi de moștenire. Dar pentru că soția nu a fost de acord, el a lăsat materialul seminal moștenire mamei și surorii lui. Din nefericire, bărbatul a murit, iar soacra și cumnata au presat-o pe văduvă să se insemineze artificial cu sămânța bărbatului decedat, dar ea nu voia deloc. Și în loc să-l plângă pe cel mort, ele se certau între ele pe chestia asta. La un moment dat, soacra a căutat o femeie care să accepte să fie fecundată cu sămânța celui mort. Astfel, un copil născut de o femeie ar fi ajuns să aibă drepturi de moștenire într-o altă familie. Iar dacă nu vă obosesc, vă mai dau încă un exemplu, pentru că sunt de folos ca să înțelegem. O pereche în care femeia avea 37 de ani și nu aveau copii. Erau oameni bogați și trăiau în California. Dar pentru că legea americană nu îngăduia să dobândească un copil prin fecundarea mai multor ovule, s-au hotărât să meargă în Australia, pentru că legea australiană permitea acest lucru. Așa că au luat două ovule de la femeie, le-au fecundat și au inseminat-o pe mamă cu unul dintre ele. Nu a mers, așa că au așteptat să vină vremea pentru cel de-al doilea. Între timp, au decis să facă o călătorie în America de Sud. Erau bogați, aveau propriul avion. În Amazonia, însă, avionul s-a prăbușit și ei au murit. Desigur, a început apoi disputa între rude pentru averea lor. Atunci când se părea că o partidă avea să ia cea mai mare parte a averii, cei care erau pe punctul de a pierde s-au gândit la următorul lucru: moștenitorul averii trebuie să fie embrionul ce așteaptă în Australia. Au ajuns la tribunal, fiecare parte căutând să obțină embrionul. Ei, cetățeni californieni, iar embrionul în banca biologică din Australia, accidentul a avut loc în Brazilia, unde-și aveau afacerile, așadar, nu se mai știa unde trebuie să se judece și cărei țări aparține acel embrion. Embrionul era „cetățean” american, australian sau brazilian, iar procesul va fi judecat conform dreptului californian, australian sau brazilian? Tribunalele vremii noastre sunt pline de astfel de probleme, acestea nu sunt cazuri extreme, ci consecințe ale intensei intervenții ale omului.

Vedeți, pentru că mulți dintre voi veți deveni preoți și vă vor întreba oamenii, este nevoie de multă atenție. La Universitatea din Atena este un profesor, îl cunosc și eu, care voia, împreună cu soția, să aibă un copil. Și pentru că nu puteau, s-au hotărât să facă fecundare artificială. După 10 ani de încercări, femeia a rămas însărcinată, cu gemeni. În cele din urmă s-au născut amândoi, orbi, retardați mental, iar unul și cu probleme genetice. Părinții au căzut într-o adâncă depresie, nu știau ce să mai facă. Nu spun că acest lucru se întâmplă întotdeauna [în cazul fecundării artificiale], dar uite ce se poate întâmpla atunci când cineva caută să-l silească voia lui Dumnezeu. Eu vreau să dau mărturie ca duhovnic: există și o fecundare duhovnicească, copii pe care îi dă Dumnezeu, nu știința medicală, eprubeta. Să credeți aceasta, ca membrii ai clerului, vă stă în putere până și să dați copii oamenilor într-o măsură mai mare decât dau clinicile de fertilizare artificială. Să învățăm să ne rugăm, preotul pentru turma lui, să facem Maslu, să facem 40 de Liturghii. Eu am încercat și am spus oamenilor să facă 40 de Liturghii care, fie să înceapă, fie să se încheie de praznicul Zămislirii Cinstitului Înaintemergător Ioan, pe 23 septembrie, sau a Zămislirii Maicii Domnului, pe 9 decembrie sau Zămislirea Domnului (Bunavestire), pe 25 martie. Nu mi-e rușine să vă mărturisesc, din experiența mea de duhovnic de dinainte de a deveni episcop, s-au născut 56 de copii prin moduri duhovnicești, deși medicii spuneau contrariul.

Uneori sunt întrebat: de ce din om de știință ați ajuns cleric? Pentru că puterile pe care le are preotul în mâinile lui sunt mai tari decât puterea științei. Știu un copil care s-a născut firesc după o perioadă de sterpiciune de 22 de ani. Altă pereche, din Patra, după 10 ani de încercări de dobândire a unui copil, deși nu erau oameni de biserică, dar erau smeriți și credincioși fără să meargă la biserică, dintr-o binecuvântare au avut tripleți. Prin toate aceste [exemple], vreau să spun că logica Bisericii este alta. În loc ca noi, clericii, să gândim după rațiunea lumească, e nevoie să ne întărim credința. Dumnezeu Își știe treaba mai bine decât noi, dar societatea [de azi] vine și încearcă să controleze nașterile, copilul care este sănătos îl ținem, pe cel care nu ne place, îl aruncăm. S-a făcut un sondaj în Denver, Colorado, punându-se întrebarea: dacă copilul ar avea vreo malformație genetică, de exemplu, obezitate, veți face avort sau nu? 13% au răspuns că ar avorta copilul pentru obezitate. Acest lucru este teribil, acest lucru este civilizația apuseană, civilizația Vestului Europei în care vreți să intrați și în care noi am intrat. Numărul global al avorturilor declarate era de 53 de milioane anual. Ca și cum, în fiecare an, ar muri câte o Italie, și nu pentru că copiii ar avea ceva probleme, ci pentru că nu sunt doriți.

La fel se întâmplă și spre sfârșitul vieții. În Olanda, unde euthanasia este legală, una din 32 de morți survine prin euthanasiere. Dacă legea din Olanda ar fi valabilă în Grecia, unde avem într-un an 100 000 de decese, 3000 ar fi prin euthanasiere. În România, care are o populație de două ori mai numeroasă, presupun că ar fi 6000 pe an, un sat, adică, ar fi terminat prin euthanasie. Iar aceste lucruri vor deveni legale, iar noi vom spune, ei, ce să-i faci… Asta este civilizația contemporană…

Dar să trecem și la un alt capitol, la stabilirea sexului unei persoane indiferent de fiziologia și fizionomia sa. Cu o săptămână înaintea ultimelor alegeri din Statele Unite, primarul din New York a făcut următoarea declarație: Eu sunt republican de tradiție, dar la aceste alegeri îl voi vota pe Obama din două motive: pentru legalizarea federală a avorturilor și pentru ridicarea conviețuirii dintre homosexuali la același nivel cu căsătoria. Au fost votate mai multe legi care permit avorturile, în opt țări euthanasia este legalizată și multe alte țări acum se legalizează „căsătoriile” între homosexuali. Alaltăieri, Biserica Anglicană a decis să se alcătuiască slujba pentru „cununia” homosexualilor. În urmă cu un an, dacă nu greșesc, Episcopul lutheran de Stockholm, a slujit la căsătoria fiicei sale cu o altă femeie. Iar noi zicem ce să-i faci, astea-s drepturile omului, sunt liberi… În adâncul nostru, credem că oamenii sunt predispuși genetic spre așa ceva, poate destui dintre voi cred asta. Este vremea în care se legalizează eroarea și păcatul. Dacă homosexualitatea ar avea cauze genetice, poate la fel au și pederastia și pedofilia… Nu se dă, însă răspuns [la ceastă întrebare]. Vedeți, încetul cu încetul, se ajunge ca familia să fie spartă, să se desființeze, să se desacralizeze faptul de a avea sexul dat, chiar și printre ortodocși circulă opinia teologică că scopul căsătoriei este dragostea, desăvârșirea dragostei dintre soți, de unde reiese că și doi oameni de același sex care se iubesc pot întemeia o familie, pot cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Scopul căsătoriei și al relației dintre soți este și nașterea de copii, lucru ce consolidează căsătoria de tip heterosexual. Iar dacă o pereche nu poate dobândi copii, asta nu este o dovadă a faptului că, oarecum, căsătoria nu ar avea de a face cu nașterea de prunci.

Vedeți, există astfel de probleme care ne ating foarte tare și înțeleg că și în România, Biserica duce o puternică luptă de rezistență. Să știți că societatea și forurile seculare se vor opune, sunt lucruri impuse de punctul de vedere global, dar să știți că Biserica nu trebuie să adapteze lor. Scopul Bisericii nu este să oprească lucrarea Diavolului, ci să se țină de Adevăr și să-L mărturisească lumii. Din acest motiv este necesară abordarea problemelor bioetice din punct de vedere duhovnicesc.

Cred că în acest punct e mai bine să închei, spunându-vă numai acest lucru: ca Biserică, trebuie să oferim modelul de antropologie ortodoxă, a ceea ce este omul, într-o societate care vrea să facă din om, animal. La școală, la biologie, nu știu dacă ne învață că dorim să fim precum animalele. În Vechiul Testament spune „omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). Vin la noi copii în vizită și vor să mă convingă de teoria evoluției, cum că am fi animale. Noi, în Biserică, dăm de înțeles omului nu că ne înrudim cu animalele, ci că ne înrudim cu Dumnezeu. Ce frumoasă este genealogia de la Luca, unde zice că Hristos S-a născut din cutare și din cutare, [iar la urmă,] din Adam, fiul lui Dumnezeu (Luca 3, 38). Iar Apostolul Pavel zice că ai Lui neam şi suntem (Fapte 17, 28). Nu este acest lucru minunat? […] Am ajuns, însă, să nu mai vrem să fim ai lui Dumnezeu, ci să vrem să fim înrudiți cu animalele. Avem nevoie de transplant de creier. În această proces de înnebunire, iubiți studenți, viitori preoți, teologi, este nemaipomenit ca cineva să poarte această mărturie a lui Hristos și a Ortodoxiei în lumea contemporană. În orice epocă, mare cinste era ca cineva să fie cleric sau să-L mărturisească pe Hristos, iar acum, în secolul al XXI-lea, să mărturisești este o cinste și mai mare. Vă doresc să deveniți preoți cu adevărat, să purtați mărturia lui Hristos în epoca contemporană, dar și să deveniți preoți adevărați, nu preoți slujitori, slujbași cu meseria de preot, ci să-L aduceți pe Hristos în această luăm și să-L semănați în inimile poporului credincios. Iar aceia dintre voi care nu veți deveni preoți, [să știți că] nimeni nu vă va interzice, să vă împiedice să dați, prin viața voastră, mărturie despre Adevărul creștin, despre Adevărul ortodox.

Pentru că văd aici și fete, cred că și ele pot foarte bine să devină modele ale unei astfel de mărturisiri, în cel bun sens, pentru că Biserica o țin femeile. La Patimile [Mântuitorului], cu două excepții, erau numai femei în jur. Ucenicii erau ascunși, ucenițele au fost cele care au văzut Învierea. Și aici, [la voi,] femeile sunt cele care au ținut Biserica în anii grei ai comunismului. Anii care vin vor fi mai dificili decât cei din perioada comunistă pentru credința autentică. Biserica va avea libertate la vedere și, pe ascuns, prigoană. Și pentru că femeile sunt mai bune decât bărbații și mai credincioase, vă doresc și nădăjduiesc ca voi să ne sprijiniți la modul cel mai bun.

Toți împreună, fie că suntem români ortodocși, fie că suntem greci, fie ruși, orice am fi, să păstrăm această comoară, nu trebuie deloc să pierdem această ocazie. Cel mai mare bizantinolog al secolului trecut, Steven Runciman, zicea că secolul al XXI-lea va fi secolul Ortodoxiei, celelalte denominațiuni creștine vor dispărea, singura care va rezista în vijelia globalizării va fi Ortodoxia, pentru că ea crede și trăiește Taina. Așadar, nu este alt lucru mai frumos decât să păstrăm Taina și să ne hrănim din ea.

Așa să dea Dumnezeu, vă mulțumesc mult!