Creșterea copiilor în învăţătura Părintelui Paisie Aghioritul – partea întâi

Simt nevoia profundă de a mulțumi, în primul rând, Preasfinției Voastre, iubit frate întru Hristos, Mitropolit al Etoliei și Akarnaniei, P.S. Cosma, pentru această onorată invitație de a participa la strădania Sfintei Mitropolii de a hrăni duhovniceşte și de a sprijini poporul lui Dumnezeu și, în special, pe părinți și soți, care se pare că au o mare îndatorire și se luptă zilnic pentru a face față nevoilor pedagogiei copiilor. Cu toții știm că astăzi, mai mult ca niciodată, copiii noștri sunt expuși mai multor pericole și la tot felul de provocări. Aceste provocări nu mai sunt doar în afara casei noastre, ci au pătruns definitiv înlăuntru, chiar și în camerele și în ghiozdanele copiilor noștri, de vreme ce e suficientă doar o simplă deschidere a calculatorului, a internetului sau a televizorului și, oricine vrea, poate să vadă și să afle „de toate”. Aceasta este realitatea noastră, din nefericire dură și nemiloasă, iar copiii noștri, fie că vrem sau nu, cresc în această atmosferă și, oricât i-am proteja, pericolul este peste tot, în fiecare clipă lângă ei. Cât timp sunt mici și ne ascultă este bine, însă, când ajung la adolescență și la majorat, ce va fi atunci? Aceasta este întrebarea dureroasă a multor părinți care nu sunt indiferenţi, ci responsabili. Simțind această bună neliniște, venerabilul Părinte și Pimenarhul acestei de Dumnezeu păzite eparhii organizează aceste sinaxe pentru a ajuta și pentru a-i sprijini pe fiii săi care se luptă la nivelul propriei familii pentru a face față nevoilor epocii noastre, ca să trăiască frumos și binecuvântați, ca soți și ca părinți. Chestiunea despre care vă voi vorbi este creșterea copiilor în învăţătura Părintelui Paisie [Aghioritul].

După bunăvoința Preabunului Dumnezeu, ne-a fost dată binecuvântarea, atât bunului dvs. Păstor, cât și puţinătăţii mele, de a-l cunoaște îndeaproape pe Cuviosul Gheronda Paisie, să-l vedem, să-l auzim și să pipăim “cu mâna noastră” cum Harul Presfântului Duh se sălăşluia într-însul. Astfel, din cuvântul său inspirat de Dumnezeu și din scrierile sale, voi încerca să vă spun în puține cuvinte gândurile și învățătura Cuviosului Gheronda despre creșterea copiilor.

Părintele Paisie, asemenea tuturor sfinților, localizează începutul educației copiilor înainte chiar de nașterea acestora: educația copilului începe din pântece – spune Părintele – dacă mama care este însărcinată se supără și se mâhnește, embrionul din pântecele ei se agită, în timp ce atunci când mama se roagă și trăiește duhovnicește, copilașul se sfințește în pântecele mamei. De aceea, atunci când este însărcinată, femeia trebuie să rostească rugăciunea, să citească puțin Evanghelia, să psalmodieze, să nu aibă neliniști, dar și ceilalți să aibă grijă să n-o întristeze. Atunci copilul care se va naște va fi sfințit și părinții nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va crește mare[1].

Dintotdeauna Biserica noastră a crezut și astăzi știința a confirmat, prin studii și prin citirea ADN-ului, faptul că avem om deplin din prima clipă a concepției acestuia în pântecele mamei sale. Așadar, educația începe din această primă clipă a intrării omului în această lume. De aceea, Cuviosul Gheronda vorbește atât de limpede despre perioada sarcinii, pentru că și din punct de vedere științific este general acceptat faptul că embrionul este influențat de psihicul mamei însărcinate, dar și de mediu. Astăzi vorbim chiar și despre știința psihologiei embrionului, care arată cât de importantă este această perioadă a vieții omului în care începe să primească primele influențe – bune sau rele – încă de când este embrion. Însă, mai ales, părinții sunt aceia care influențează în mod direct creșterea embrionului-om, în principal mama însărcinată.

Câte mame care au avut viață sfântă nu au avut și copii sfințiți! Iată, mama Bătrânului Hagi Gheorghe. Chiar și laptele acestei binecuvântate mame cu care îl alăpta pe Gavriil – numele de mirean al Părintelui Hagi Gheorghe – era ascetic[2] Părinții au deci răspunderea educației încă din perioada embrionară. Dacă părinții – spunea cuviosul Părinte – în răstimpul în care copilașul este încă în pântecele mamei se roagă, trăiesc duhovnicește, copilașul se va naște sfințit. Și în continuare, dacă îl vor ajuta duhovnicește, va deveni om sfințit și va ajuta societatea[3] Din moment ce educația copilului începe deci de la vârsta lui embrionară, cu atât mai mult continuă atunci când copilul se naște și este sub tutela părinților. De aceea, părinții trebuie să simtă marea binecuvântare, marele privilegiu, dar și marea răspundere pentru că au devenit părinți ai unei noi persoane, chip al lui Dumnezeu în această lume. Dumnezeu – spune Gheronda Paisie – a dat primilor oameni – lui Adam și Evei – marea binecuvântare de a deveni co-creatorii Lui. Prin urmare, părinții, bunicii ș.a.m.d. sunt și aceștia împreună-creatori cu Dumnezeu pentru că ei aduc trupul[4]

Astfel, de îndată ce primesc bucuria de a-l lua în brațe pe copilașul lor, tatăl și mama primesc, în același timp, și răspunderea creșterii acestui nou om, a copilului lor, al cărui prim scop al vieţii este să devină asemenea cu Dumnezeu Tatăl lui, iubind liber și deplin pe Hristos și fiind hrănit cu Harul Sf. Duh, prin Sfintele Taine ale Bisericii dreptmăritoare a Hristosului nostru. Părinții trebuie să știe că micul lor copilaș, oricât ar fi de îngeraș, poartă înlăuntrul lui, ca moștenire, urmările căderii, stricarea chipului lui Dumnezeu și aplecarea ființei lui către cele rele din tinerețile lui (Facere 8, 21). De aceea, precum bunul pedagog, tot astfel şi Cuviosul Gheronda Paisie spune: părinții trebuie să-i ajute duhovnicește pe copii atunci când sunt mici pentru că atunci și metehnele lor sunt mici și se pot tăia ușor. Sunt precum cartofii noi – dacă îi răzui puțin, îndată se decojesc. Dacă însă îmbătrânesc, trebuie să iei cuțit să-i cureți și dacă au vreo negritură trebuie să tai mai adânc[5] Educația copiilor este necesară din fragedă vârstă pentru că la această vârstă se pun începuturile bune și se seamănă semințele bune care vor da apoi roadele cele bune. Noi toți avem experiența a cât de mult influențează vârsta copilăriei viața omului, încât psihologii, atunci când se ocupă de toate problemele psihologice ale omului contemporan, întotdeauna recurg la vârsta copilăriei, căutând să găsească acolo cauzele și rănile care influențează tot restul vieții. Părintele trebuie să știe deci că educația este precum știința medicală care trebuie aşadar să vindece luptând cu microbii și întărind însă organismul prin tratament ca să funcționeze sănătos. Cuviosul Părinte Paisie, referindu-se la Sfântul Arsenie Capadocianul, a cărui viață a scris-o, descrie cum Sfântul Arsenie folosea și asceza potrivită copiilor (pe care, ca un dascăl, îi învăța litere) ca să le sporească bărbăția, dar, în același timp, ca să le smerească patimile. Le preda copiilor și rugăciunea minții – «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!» – sau «în numele lui Hristos și al Maicii Domnului» și când vreodată greșeau sau sufereau vreo pagubă, îi învățase să spună: «Am păcătuit, Dumnezeul meu!». Le spunea să taie bucățele din lăstari de viță, să le împletească și să facă ceva ca un șirag de metanii, ca să numere rugăciunile sau metaniile pe care le aveau fiecare ca și canon și, astfel, curățea și mintea copiilor cu rugăciunea neîncetată[6].

Aici trebuie să evidențiem subiectul ascezei la copii: [ei trebuie] să dobândească cugetare plină de bărbăţie și să nu se teamă de suferință pentru a dobândi binele, virtutea. Laşitatea sufletului este fiica iubirii de sine – după Sfinții Părinți – iar iubirea de sine este fiica puținei-credințe. Astfel, Sfântul Arsenie ajuta practic copiii să dobândească bărbăție încât, apoi, cu cugetare vitează – după cum spune părintele Paisie mai jos – să-și smerească patimile și să-și izbăvească mintea prin chemarea neîncetată a numelui Hristosului nostru și prin pocăință, fiecare închinându-se singurului Dumnezeu adevărat și Mântuitorului nostru. De asemenea, foarte important este și ceea ce îi învăța pe copii Cuviosul Arsenie, anume să-și aibă nădejdea și să dobândească putere de la numele lui Hristos și al Maicii Domnului și să aibă bărbăția să se smerească atunci când fac greșeli, să le recunoască, să le accepte și să le îndrepte zicând: «Am păcătuit, Dumnezeul meu!». Cât de rău s-a ajuns astăzi când, din păcate, unii părinți, dintr-o dragoste bolnăvicioasă, vor mereu să-i îndreptățească pe copii, crezând că astfel îi iubesc, dar aceştia vor crește în lumea falsă a trufiei și a îndreptățirii de sine, care, din nefericire, va aduce la un moment dat distrugerea copilului, atunci când greșelile și urmările acestora vor fi înaintea lui ca ziduri de netrecut în dura și răzbunătoarea realitate contemporană. Educația ascetică a Bisericii noastre ortodoxe, bazându-se pe discernământul dragostei, acționează terapeutic în sufletele copiilor noștri punând limite voilor, războind patimile de la prima lor apariție și izbăvind sufletele și trupurile copiilor noștri cu dragostea Hristosului nostru. Desigur, caracteristica esențială a ascezei educației copiilor este discernământul, încât aceasta să se facă cu multă delicatețe și cunoscând puterile copilului, pentru a nu aduce rezultate contrare. L-au întrebat odată pe Gheronda: Gheronda, o mamă ne întreabă ce rugăciune să facă copiii de 3-4 ani? Să îi spuneți – a răspuns cu discernământ înțeleptul părinte: Tu ești mamă! Vezi cât poate copilul tău. Să nu pună tipic.

– Gheronda, copilașii pe care îi aduc părinții la privegheri, oare, nu obosesc?

– La utrenie să-i lase un pic să se odihnească și la Dumnezeiasca Liturghie să-i aducă în biserică.

Mamele, fără să-i silească pe copii, trebuie să-i învețe să se roage de mici… Părinții trebuie să-i ajute cu discernământ pe copii să se apropie de Hristos și să trăiască de când sunt mici înaltele bucurii duhovnicești. Când încep să meargă la școală trebuie, încet-încet, să-i învețe să citească vreo carte duhovnicească și să-i ajute să trăiască duhovnicește. Atunci vor deveni îngerași și cu rugăciunea lor vor avea multă îndrăzneală către Dumnezeu. Asemenea copii sunt capital duhovnicesc pentru familiile lor[7] Virtutea discernământului – după Sfinții Părinți ai Bisericii noastre – este fiica smereniei. Doar omul smerit poate să aibă dreaptă socoteală pentru că, pe de o parte, cu smerenia lui atrage Harul Duhului Sfânt care îl luminează în căile lui, iar pe de altă parte, cel smerit nu are prejudecăţi, nici atașament în acțiunile lui și, astfel, primește cu încredere voia dumnezeiască, precum respectă absolut şi libertatea persoanei celuilalt, chiar și dacă celălalt este micul său copil.

Omul egoistul și mândru nu are luminarea lui Dumnezeu și este plin de gânduri și prejudecăți și vrea ca ceilalți să fie după cum el însuși dorește, ca să facă voia lui, iar nu ceea ce-L odihnește cu adevărat pe Dumnezeu și pe copilul său. De aceea și face greșeli, rănește sufletul copilului său cu consecințe negative și cu răzvrătiri. Nu acceptă libertatea persoanei copilului său, nici nu admite limitele și puterile acestuia. Părintele pedagog trebuie să fi acceptat și el însuşi educația tămăduitoare a Bisericii astfel încât să-și poată îndruma corect și copiii. Iată ce ne spune referitor la acesta înțeleptul Stareţ:

– Gheronda, o mamă îi dă aghiasmă copilului și copilul o scuipă. Ce să facă? Răspuns:

– Să facă rugăciune pentru copilul ei. Poate chiar și felul în care îi dă copilului aghiasma să-i pricinuiască împotrivire. Pentru a fi copiii pe drumul lui Dumnezeu, este necesar ca și părinții să trăiască corect duhovnicește.

Unii părinți credincioși încearcă să-și ajute copiii să devină buni nu pentru că îi preocupă mântuirea sufletelor acestora, ci numai pentru că vor să aibă copii buni. Adică îi supără mai mult ce va spune lumea despre copiii lor, decât faptul că ar putea merge în iad. Și atunci, cum să ajute Dumnezeu?[8] Și continuă Gheronda –liber duhovnicește și cu dreaptă socoteală – zicând: scopul nu este să meargă copiii cu sila la biserică, ci să iubească biserica. Să nu facă binele cu sila, ci să-l simtă ca necesitate… Astfel cresc cu evlavie și cu îndoită sănătate, fără răni sufletești. Dacă părinții îl silesc pe copil din frică de Dumnezeu, atunci și Dumnezeu ajută și copilul se folosește. Dacă o fac însă din egoism, atunci Dumnezeu nu ajută. De multe ori copiii se chinuiesc din pricina mândriei părinților[9]. Dragostea exagerată și fără discernământ a părinților, pentru că are înlăuntru egoism și lipsă de încredere în Dumnezeu, face mult rău copiilor deoarece falsifică educația corectă și vatămă în loc să fie de folos. Când a fost întrebat Stareţul despre aceasta, dacă mama, din dragoste exagerată, poate chiar să-și vatăme copilul, a răspuns: desigur că poate, spre exemplu, o mamă vede copilașul că se îngreunează să meargă și spune «ce păcat, sărmanul, nu poate să meargă!» și-l ia în brațe în loc să să-l țină puțin de mânuță; cum va învăța copilul să meargă singur? Desigur că din dragoste face aceasta, dar îl păgubește cu prea multa ei grijă. Dragostea are nevoie de frână cu discernământ. Dragostea adevărată nu caută ale sale, nu are înlăuntru ale noastre, ci are cumpătare… Mulți cred că-și iubesc copiii, dar, prin modul în care se poartă, îi distrug. Când o mamă – să presupunem – din dragoste exagerată își sărută copilul și-i spune «în lume nu există asemenea copil ca al meu!», atunci îi cultivă mândria și încrederea de sine bolnăvicioasă. Apoi copilul nu ascultă de părinți deoarece crede că le știe pe toate [10].

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=36616