Culegere filocalică: Căsătoria şi familia

1. Pentru că nunta (căsătoria) nu a fost poruncită ca să ne destrăbălăm, nici ca să curvim, ci ca să ne curăţim şi să ne înţelepţim. Ascultă-l, aşadar pe Pavel, care spune: „Din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (vezi I Corinteni 7, 2). Aşadar, două sunt lucrurile pentru care a fost poruncită căsătoria: şi ca să ne curăţim şi să ne înţelepţim, şi ca să devenim părinţi; dintre acestea două, prima este pricina curăţiei şi a înţelepţirii. întrucât, prin urmare, a intrat în om dorinţa pătimaşă, s-a poruncit şi căsătoria, împiedicând lipsa de măsură şi înduplecân-du-l pe bărbat să aibă doar o singură femeie. Pentru că naşterea de prunci nu este făcută în mod necesar de căsătorie, ci de acel cuvânt al lui Dumnezeu, care spune: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (vezi Facerea 1, 28). Iar acest lucru este adeverit de cei ce au încheiat o căsătorie, dar nu au devenit părinţi”. Aşadar, prima este această pricină, pricina curăţiei şi a înţelepciunii, şi mai ales acum, când întreg pământul s-a umplut de neamul omenesc. Desigur, la începuturi dobândirea copiilor era un lucru de dorit, deoarece fiecare dorea să lase o amintire şi o continuitate în viaţa sa. Pentru că încă nu existau nădejdi pentru înviere – ci stăpânea moartea – şi cei ce mureau credeau că după aceea se va pierde viaţa de aici, a dat Dumnezeu mângâierea prin copii, încât să rămână imagini vii ale celor ce au murit şi să se menţină neamul oamenilor şi să fie pentru cei ce este vorba să moară şi pentru rudeniile lor, urmaşii acelora, o foarte mare mângâiere[1].

2. Mai întâi află care este pricina căsătoriei şi din ce motiv a fost introdusă în viaţa noastră şi nu căuta nimic mai mult. Care este, aşadar, pricina căsătoriei şi din ce motiv a dat-o Dumnezeu? Ascultă-l pe Pavel care spune: „Ca să fie îndepărtată curvia, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui”. Nu spune: „ca să vă izbăviţi de sărăcie, sau ca să dobândiţi bogăţie”, dar ce? Ca să fie îndepărtate curviile, ca să ţinem în frâu dorinţa pătimaşă, ca să trăim împreună cu înţelepciune, în curăţie, ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne cu soţia noastră. «Aceasta este calea căsătoriei, acesta este rodul, acesta câştigul. Aşadar, să nu le lăsăm pe cele mai mari şi să le cerem pe cele mai mici; pentru că bogăţia este cu mult mai mică decât curăţia şi înţelepciunea. De aceea numai un singur lucru să avem în vedere, trebuie să ne căsătorim – ca să înlăturăm păcatul –, să ne izbăvim de curvie. Pentru aceasta trebuie să se facă căsătorie, ca să ne ajute în nevoinţa pentru curăţie şi înţelepciune. Şi se va întâmpla aceasta, dacă ne vom lua astfel de femei care ne pot oferi multă evlavie, multă curăţie şi înţelepciune, precum şi multă nobleţe în purtări[2].

3. Cred că fecioria este cu mult mai de cinste decât căsătoria; însă din această pricină nu aşez căsătoria între lucrurile rele, ci dimpotrivă, o laud foarte mult. Deoarece este liman al curăţiei şi înţelepciunii pentru aceia care vor să trăiască în cumpătare, câtă vreme nu este lăsată firea să se sălbăticească. Fiindcă, de vreme ce a pus ca un stăvilar unirea trupească legiuită şi primind prin aceasta valurile dorinţei, ne dăruieşte multă linişte şi ne păzeşte de rele[3].

4. Bun lucru este căsătoria pentru că îl ţine pe bărbat curat şi înţelept şi nu-l lasă să moară, de vreme ce-l împiedică să se prăbuşească în curvie. Aşadar, să n-o condamni, pentru că aduce mult câştig prin aceea că nu lasă mădularele lui Hristos să se facă mădulare ale curviei şi prin aceea că nu îngăduie ca templul cel sfânt să se facă spurcat şi necurat[4].

5. Căsătoria a fost dată şi din pricina naşterii de prunci, dar cu mult mai mult ca să se stingă aprinderea firii. Iar martor pentru aceasta ne este Pavel, care spune: „Dar pentru îndepărtarea curviei fiecare să-şi aibă femeia sa”, nu pentru naşterea de prunci. Şi iarăşi porunceşte să vină întru unire nu ca să se facă părinţi de mulţi copii, ci pentru ce? „Ca să nu vă ispitească satana” (vezi 1 Corinteni 7, 5), spune. Iar în continuare nu a spus dacă nu doresc prunci, dar ce? „Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească” (vezi 1 Corinteni 7, 9). La început însă, aşa cum am spus, căsătoria a avut aceste două pricini, mai târziu însă, când s-a umplut de oameni şi pământul, şi marea, şi toată lumea, a rămas doar o singură pricină pentru căsătorie, aceea de a se îndepărta curvia şi destrăbălarea[5].

6. Pentru că rău lucru nu este căsătoria, ci rău este adulterul, rău lucru este curvia, în vreme ce căsătoria este medicamentul care îndepărtează curvia. Să nu o necinstim, aşadar, prin fasturi diavoleşti, ci aceea care s-a făcut atunci în Cana Galileii să facă şi aceia care se căsătoresc acum, adică să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum, spune, poate să se facă aceasta? Prin preoţi. „Pentru că acela care vă primeşte pe voi”, spune, „pe Mine mă primeşte”. Dacă, I aşadar, îl îndepărtezi pe diavol şi-i inviţi pe sfinţii slujitori ai lui Hristos, se va afla de faţă negreşit împreună cu aceştia şi Hristos împreună cu Maica Sa şi cu fraţii Săi. „Că oricine va face voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Matei 12, 50)[6].

7. Să nu ne aflăm nepăsători faţă de mântuirea noastră şi să nu-i oferim diavolului sufletul nostru. Căci cu adevărat de aici vin nenumăratele nenorociri ale familiilor şi nenumăratele conflicte; de aici se pierde încet-încet dragostea şi slăbeşte dorul de soţie. Pentru că aşa cum bărbatului chibzuit (înţelept) îi este cu₍ neputinţă vreodată să-şi treacă cu vederea sau să-şi dispreţuiască soţia, tot aşa îi este cu neputinţă baratului destrăbălat şi curvar să-şi iubească femeia, chiar şi dacă ar fi cea mai frumoasă dintre toate. Din curăţie şi înţelepciune se naşte dragostea şi din dragoste bunătăţi nemărginite. Aşadar, să le consideri de piatră pe celelalte femei, de vreme ce cunoşti că după căsătorie, dacă priveşti cu ochi desfrânat altă femeie, eşti răspunzător pentru acuzaţia de adulter. Aceste cuvinte să le repeţi în fiecare zi întru tine; şi dacă vei vedea că ţi se aprinde dorinţa pentru o altă femeie şi din această pricină să ţi se pară în continuare plictisitoare femeia ta, mergi în cămara ta – dacă ai deschis cartea şi l-ai luat mijlocitor pe Apostolul Pavel – repetând necontenit aceste cuvinte, stinge cu totul flacăra patimii.

Şi astfel şi femeia ta îţi va fi iarăşi foarte dorită, de vreme ce nici o dorinţă pătimaşă nu unelteşte pe ascuns spre vătămarea dorinţei tale faţă de ea. Şi nu numai femeia ta îţi va deveni mai dorită, ci şi tu vei arăta aşa cum eşti acum mult mai înţelept şi mai liber[7].

8. Pentru că dacă semenul tău, având acelaşi trup, având aceeaşi dorire, împins de aceeaşi nevoie, nu vede nici o altă femeie, ci se hotărniceşte numai la cea a lui, ce îndreptăţire vei avea tu înfăţişându-ţi dorinţa pătimaşă?[8]

9. „Taina aceasta mare este.” (Efeseni 5, 32)

Spune-mi însă, în ce chip este mare? Pentru că fata, în timp ce şi-a petrecut tot timpul ei în cămară şi nu şi-a văzut niciodată mirele, din prima zi atât de mult îl doreşte şi îl primeşte ca pe propriul ei trup; de asemenea bărbatul ei, care niciodată n-a văzut-o, care niciodată nu a discutat împreună cu ea, şi el o aşază pe ea deasupra tuturor, şi decât prietenii mai presus, şi decât rudeniile, şi chiar mai presus decât părinţii săi. Părinţii iarăşi, dacă li s-ar lua din bani – să facem o presupunere –, se mâhnesc, se întristează, îl trag la judecată pe cel ce le-a furat din bani, în timp ce omului pe care de multe ori nu l-au văzut, nici nu l-au cunoscut vreodată, îi încredinţează aceluia şi pe fata lor, şi o zestre din mulţi bani. Şi se bucură pentru ceea ce fac şi nu consideră a fi pagubă ceea ce s-a făcut, ci văzându-şi fata lor a fi condusă departe de ei, nu-şi amintesc de legătura de familie, nu se întristează, nu se mâhnesc, ci chiar mulţumesc şi socotesc că este un lucru binecuvântat să vadă că fata lor este condusă afară din casă şi împreună cu ea şi mulţi bani.

Aşadar, toate acestea avându-le în mintea sa Pavel – aşadar că amândoi, părăsindu-şi părinţii, se unesc între ei şi că această unire se face mai puternică decât obişnuinţa unui timp atât de îndelungat – şi înţelegând că acest lucru nu este omenesc, ci că Dumnezeu a însămânţat în aceştia iubirile şi i-a făcut pe cei ce dau şi pe cei ce se dau să făptuiască aceasta cu bucurie, spune: „Taina aceasta mare este”[9].

10. Cu adevărat, sigur, cu adevărat este taină şi desigur taină mare, pentru că, de vreme ce l-a părăsit pe tată, pe mama care l-a născut, pe acela care l-a crescut, pe aceea care a suferit durerile naşterii, pe aceea care s-a chinuit şi pe aceia care i-au făcut atâtea binefaceri, pe acela cu care a legat prietenii, se lipeşte de aceea pe care n-o cunoaşte şi care nu are nimic comun cu el şi o cinsteşte dintre toţi mai mult pe ea. Cu adevărat este taină![10]

11. Să căutăm un singur lucru: virtutea sufletului şi nobleţea modurilor noastre de vieţuire, ca să ne bucurăm de pace ca să trăim în unire şi dragoste veşnică. Pentru că cel ce şi-a luat femeie bogată, şi-a luat mai degrabă stăpână a casei decât soţie. Pentru că şi fără aceasta femeile sunt pline de mândrie şi cu uşurinţă cad în iubirea de slavă lumească, dar dacă se adaugă şi acest lucru (bogăţia), cum vor fi supuse soţilor lor?

Dimpotrivă, acela care şi-a luat femeie de aceeaşi cinste sau mai săracă şi-a luat ajutor şi împreună-nevoitor şi şi-a băgat în casă toate bunătăţile. Deoarece nevoia sărăciei o îndeamnă să poarte de grijă cu multă atenţie de bărbatul ei, să se supună şi să asculte întru toate, şi alungă orice pretext de dihonie şi ceartă, precum şi aroganţa şi jignirea, şi se face căsătoria legătură a păcii, unirii, iubirii şi armoniei.

Să nu căutăm să avem bani, ci să avem pace; să ne bucurăm de mulţumirea de a fi împreună. Pentru aceasta este căsătoria, nu ca să umplem casele de război şi luptă, nu ca să avem dihonii şi certuri, nu ca să ne încăieram între noi şi să ne facem viaţa de netrăit, ci ca să ne bucurăm de ajutor, să avem liman şi adăpost şi mângâiere pentru relele neprevăzute şi ca să vorbim împreună cu femeia noastră în mod plăcut[11].

12. Având, aşadar, toate acestea în mintea noastră, să nu ne gândim la bani, ci la modurile bune de vieţuire, la curăţie şi înţelepciune. Pentru că o femeie cuminte şi cu nobleţe în felul de a fi şi cumpătată, chiar dacă este săracă, va putea să se folosească de sărăcie mai bine decât de bogăţie[12].

13. Căci frumuseţea trupului, atunci când nu se corelează cu virtutea sufletului, ar putea să-l robească pe bărbat pentru douăzeci sau treizeci de zile, mai departe însă nu va înainta, ci, de vreme ce-şi arată răutatea, va destrăma toată dragostea. Acele femei însă care strălucesc din pricina frumuseţii sufleteşti, cu cât trece timpul şi se face cunoscută frumuseţea lor, cu atât mai fierbinte se face dragostea bărbaţii lor şi aprind iubirea lor pentru ele.

Iar atunci când există aceasta şi între ei se află prietenie fierbinte şi curată, se îndepărtează orice fel de curvie şi nici nu va pătrunde vreodată gând de adulter în acela care-şi iubeşte femeia sa; ci, prin aceea că se mulţumeşte totdeauna cu femeia sa, smulge de la Dumnezeu, prin înţelepciunea sa, orice bună-voinţă şi ocrotire pentru toată casa sa. În acest fel şi-au luat femei cei ce au fost curajoşi, dintre bărbaţii cei vechi, căutând nobleţea sufletului, iar nu bogăţia de bani[13].

14. Şi tu, aşadar, fie mire, fie mireasă de cauţi, înainte de toate să cauţi acestea: dacă este cinstitoare de Dumnezeu, dacă se bucură de bunăvoinţa lui Dumnezeu. Pentru că, dacă există acestea, vor urma şi celelalte; dacă însă nu există acestea şi dacă încă cu mare uşurinţă se află la aceştia bunurile materiale, nu există nici un câştig[14].

15. Am spus acestea nu ca să le ascultaţi; nici pentru ca să le ascultaţi şi să le lăudaţi numai, ci şi ca să le urmaţi. Şi părinţii, desigur, să urmeze purtării de grijă pe care a arătat-o patriarhul Avraam, ca să ia o femeie simplă, fără să urmărească bani, nici origine strălucită, nici frumuseţea trupului, nici nimic altceva, ci numai nobleţea sufletului; iarăşi, mamele în acest chip să-şi crească şi să-şi educe fetele. De asemenea mirii, pe care este vorba să-i luaţi, să-i luaţi cu multă cuviinţă… şi rugându-L în toată vremea pe Dumnezeu să Se facă mijlocitor în toate acţiunile voastre.

Pentru că, dacă în acest fel vom rândui căutările noastre, nu va exista niciodată divorţ, nici bănuială de adulter, nici pretexte de gelozie, nici dispute şi certuri, ci ne vom desfăta de multă pace şi de multă unire; iar când există aceasta, vor urma negreşit şi alte virtuţi. întrucât, aşa cum atunci când femeia se află în dihonie cu bărbatul ei, nu se face nimic potrivit în casă – chiar şi dacă vin alte lucruri favorabile –, tot aşa, când există unire şi pace, nu se întâmplă nimic neplăcut, chiar şi dacă zilnic sunt provocate nenumărate furtuni.

Dacă în acest mod se fac căsătoriile, vom putea cu mare uşurinţă să conducem şi copiii spre virtute. Pentru că atunci când mama este cuviincioasă şi înţeleaptă şi are orice virtute, negreşit va putea şi pe bărbatul ei să-l cucerească şi să-l supună iubirii ei. Şi, de vreme ce l-a cucerit, îl va avea cu multă mărinimie ajutor pentru îngrijirea copiilor şi astfel îl va atrage şi pe Dumnezeu la aceeaşi îngrijire. Iar când el ajută la această bună strădanie şi exercită sufletele copiilor, nu se va întâmpla atunci nimic neplăcut, ci lucrurile casei vor merge bine, de vreme ce şi dregătorii săi vor simţi în acest fel[15].

16. Vom avea foarte mare grijă, astfel încât de la început să luăm o femeie care să poată cu uşurinţă să se adapteze lângă noi şi să trăiască în armonie cu propriile noastre principii şi moduri de viaţă. Şi luând o astfel de femeie, nu numai că vom câştiga aceasta – adică nu ne vom despărţi niciodată –, ci şi o vom iubi foarte tare pe aceea pentru care a poruncit Apostolul Pavel. Pentru că, de vreme ce a spus: „bărbaţilor, să iubiţi pe femeile voastre”, nu s-a oprit doar aici, ci ne-a dat şi măsura iubirii: „aşa cum Hristos a iubit Biserica”. Şi în ce fel, spune-mi, a iubit-o Hristos pe aceasta? „S-a dat pe Sine însuşi pentru ea” (vezi Efeseni 5, 24). încât şi dacă va trebui să moară de dragul femeilor, să nu lepădăm aceasta. Pentru că, dacă Domnul a iubit-o atât de mult pe roaba sa (Biserica), încât chiar şi viaţa Sa să Şi-o pună pentru ea, cu atât mai mult trebuie şi tu să o iubeşti astfel pe cea împreună-roabă cu tine[16].

17. „Bărbaţilor, să iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica”. Ai văzut măreţia ascultării? Ascultă şi măreţia iubirii. Voieşti să te asculte femeia ta precum Biserica pe Hristos? Ai grijă de ea aşa cum Hristos are grijă de Biserică; fie chiar şi dacă ar trebui să fii rănit de mii de ori, fie chiar şi dacă ar trebui să suferi şi să pătimeşti orice, fără să încerci să eviţi.

Să nu te întorci de la femeia ta din pricina lipsei ei de frumuseţe. Ascultă Sfânta Scriptură, care spune: „Mică este între cele zburătoare albina şi începutul dulceţilor este rodul ei” (vezi Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Femeia este făptura lui Dumnezeu; nu o ocărăşti pe ea, ci pe Cel ce a zidit-o[17]!

18. Nu poţi, zice, să spui că pe tine te-a zidit Dumnezeu şi pe ea nu, ci un oarecare altul mai prejos decât Acela. Unul şi Acelaşi v-a adus în existenţă pe amândoi. încât, chiar dacă nimic altceva nu vei cinsti decât lucrul acesta, ţi-ai păzit dragostea faţă de ea[18].

19. Şi nu numai din această pricină trebuie să ne iubim femeia noastră – aşadar pentru că este parte a noastră şi a fost creată din noi -, dar şi pentru că Dumnezeu a hotărât lege pentru acest lucru, spunând următoarele: „De aceea va lăsa orice bărbat pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (vezi Efeseni 5, 31). Tocmai din acest motiv ne-a învăţat şi Pavel această lege, ca să ne îndemne de pretutindeni spre iubirea aceleia (a femeii). Şi ia aminte ce înţelepciune apostolică. Pentru că nici din legile dumnezeieşti, nici din cele omeneşti nu ne îndeamnă spre iubirea femeilor, ci le fixează pe acestea două luând şi din primele, şi din celelalte, astfel încât acela care este mai presus şi are mai multă credinţă să fie îndemnat la iubirea aceleia prin legile lui Dumnezeu, în timp ce acel bărbat care este mai slab, să se înveţe din legile oamenilor şi ale firii[19].

20. Acela care îşi iubeşte cu adevărat femeia, chiar dacă nu este foarte ascultătoare, pe toate poate să le ia asupra sa. Este lucru atât de greu şi de neplăcut unirea, atunci când soţii nu sunt uniţi prin „tirania” iubirii[20].

21. Dacă însă spui că ea pătimeşte de o boală de netămăduit şi că, cu toate că o îngrijeşti foarte mult, continuă să aibă propriile ei obişnuinţe, nici aşa nu trebuie să o alungi, pentru că nici mădularul care pătimeşte de boală de nevindecat nu se taie. Iar aceasta este propriul tău mădular, pentru că spune: „cei doi vor fi un singur trup” (Efeseni 5,31). Iar în cazul mădularului nu vom avea nici un câştig din vindecare (terapie), când boala sa ajunge să fie de nevindecat; însă în cazul femeii – chiar dacă va continua să bolească în chip de nevindecat – ni se va pregăti o mare răsplată atunci când o vom învăţa şi o vom educa (certa). Şi dacă ea nu va învăţa nimic din învăţătura noastră, pentru răbdarea noastră vom primi mare răsplată de la Dumnezeu pentru că, din pricina fricii Sale, am arătat o atât de mare răbdare şi am suferit cu blândeţe răutatea ei şi ne-am susţinut mădularul nostru. Pentru că femeia este mădularul nostru necesar şi din această pricină trebuie să o iubim foarte mult. Tocmai acest lucru învăţând iarăşi Apostolul Pavel spunea: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, aşa cum îşi iubesc propriile lor trupuri. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 28-30)[21].

22. însă nici bărbatul, întrucât are stăpânirea, să nu se îndemne la ocări şi la loviri, ci să o îndrume, să o sfătuiască, să o convingă prin cuvinte, întrucât este nedesăvârşită. Să nu întindă niciodată mâinile să o lovească – acestea nu se potrivesc unui suflet slobod –, însă nici să nu folosească ocări, nici jigniri, nici mustrări, ci s-o îndrume[22].

23. Să faceţi rugăciuni comune; fiecare să meargă la biserică şi din cele spuse şi citite acolo şi bărbatul să pretindă de la femeie în casa lor, şi aceea de la bărbat. Dacă sunteţi săraci, adu înainte pilda sfinţilor bărbaţi, a lui Pavel şi a lui Petru, care au izbutit în propăşire mai mult decât toţi împăraţii şi bogaţii, şi cum au trăit întru foame şi întru sete. Să o înveţi că nimic nu este înfricoşător din toate cele ce se întâmplă în viaţă, decât numai să se împo­trivească cineva lui Dumnezeu[23].

24. Dacă bărbatul nu poate să se înfrâneze, iar eu voiesc înfrânare? Eşti nevoită să-l urmezi pe bărbat. Pentru că, dacă nu voieşti să faci aşa, lanţul, care te leagă din pricina căsătoriei te trage după sine şi te aduce spre acela cu care ai fost legată de la început. Căci aceea care se nevoieşte cu înfrânarea fără voia . bărbatului ei nu numai că se lipseşte de răsplăţile înfrânării, ci este vinovată şi de adulterul aceluia şi mult mai răspunzătoare decât el. De ce? Deoarece ea l-a aruncat în prăpastia pierzării, întrucât l-a lipsit de unirea trupească legiuită. Căci, dacă nu este îngăduit nici pentru puţin să facă aceasta, dacă el nu voieşte acest lucru, ce iertare va fi cu putinţă să aibă aceea care îl lipseşte pe soţ cu totul de această mângâiere[24].

25. Aşadar, când toată această lume a fost creată şi toate au fost rânduite pentru odihna şi folosul nostru, l-a făurit Dumnezeu pe om, datorită căruia a fost zidită şi lumea. De vreme ce a fost făurit omul, a trăit în Rai şi nu a existat nici un motiv pentru căsătorie. A trebuit să se facă şi un ajutor pentru el, şi s-a făcut, şi nici aşa nu s-a considerat căsătoria necesară. Şi nici măcar nu se arăta vreo necesitate, ci ei trăiau fără căsătorie, locuind în Rai ca în cer şi bucurându-se de plăcerea ce vine din vederea lui Dumnezeu. Dorinţa unirii trupeşti şi a concepţiei, şi dureri şi naşteri şi tot felul de stricăciune fuseseră alungate din sufletul lor. Precum apa, care izvorăşte dintr-un izvor curat, aşa trăiau în acel spaţiu, împodobiţi cu fecioria.

Însă, întrucât au făcut neascultare de poruncile lui Dumnezeu şi s-au făcut pământ şi cenuşă, au pierdut împreună cu acea viaţă fericită şi frumuseţea fecioriei, care i-a părăsit împreună cu Dumnezeu. Din momentul în care au devenit robi ai diavolului şi şi-au scos veşmântul împărătesc şi podoaba cerească şi au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi durerea şi viaţa trăită cu osteneală, de atunci se introduce împreună cu acestea în viaţa lor şi căsătoria, acest veşmânt muritor de rob.

Pentru că spune: „Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii” (I Corinteni 7, 33). Vezi de unde îşi are începutul căsătoria? De la neascultare, de la blestem, de la moarte. Căci acolo unde există moarte, există şi căsătorie. Dacă aceea nu există, nici cealaltă nu urmează[25].

26. Este bine să se căsătorească omul? Şi eu primesc aceasta; deoarece căsătoria este neprihănită, şi patul neîntinat. Este bună însă pentru cei înţelepţi, iar nu pentru cei nesăţioşi şi pentru cei care voiesc să cinstească trupul mai mult decât trebuie. Când căsătoria este numai aceasta, adică nuntă şi unire a soţilor şi dorire de prunci care să ne moştenească, atunci căsătoria este bună pentru că creează mai mulţi oameni care urmează voia lui Dumnezeu. Însă atunci când se aprind dorinţele trupeşti şi este hoinăreală prin spini şi, într-un oarecare mod, se constituie în drum spre răutate, atunci spun şi eu că nu este bine să se căsătorească cineva[26].

27. A introdus Domnul dorinţa trupească de dragul naşterii de prunci[27].

28. Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care Se îngrijeşte de mântuirea noastră, a împărţit viaţa oamenilor în două chipuri, aşadar în viaţa de căsătorie şi în feciorie; încât acela care nu poate să sufere nevoinţa (lupta) fecioriei să se căsătorească cu femeie, cunoscând faptul că i se va cere cuvânt pentru înfrânare, sfinţire şi pentru asemănarea cu sfinţii care au avut soţie şi au crescut prunci[28].

29. Firile bărbatului şi femeii au fost zidite la fel . şi sunt egale faptele ambelor firi, egale răsplăţile, egală şi osânda. Să nu se pretexteze aşadar că femeia este mai slabă pentru că, dacă trupeşte este mai slabă, sufletul ei are aceeaşi putere cu cel al , bărbatului… şi femeia nu are mai puţin decât bărbatul caracterul „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu”. Femeia îl depăşeşte cu mult pe bărbat în ceea ce priveşte rezistenţa în faţa durerilor şi răbdarea[29].

30. Virtutea femeii şi a bărbatului este comună, întrucât de aceeaşi cinste este zidirea celor doi, astfel încât să fie aceeaşi răsplată. Ascultă Cartea Facerii, care spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27). Iar acelora a căror fire este comună, acelora le sunt comune şi lucrările; iar acelora a căror făptuire este egală, aceia au şi aceeaşi răsplată[30].

31. Cunoscând Dumnezeu, Cel care mai dinainte le cunoaşte pe toate, că se va face călcător al poruncii dumnezeieşti (Adam) şi că din nestricăciune va cădea în stricăciune, a zidit din el neamul femeiesc, ajutorul său, asemenea cu el; aşadar, ajutor care prin naşterea de prunci – după călcarea legii –, va contribui prin urmaşi la înveşnicirea neamului omenesc[31].

32. Căci răzvrătirea trupului, care este fără de voie şi se împotriveşte în chip vădit legii minţii, şi chiar dacă de cei înţelepţi este robită prin silire şi este lăsată numai pentru naşterea de prunci, cu toate acestea aduce cu sine osânda cea dintru început pentru că este şi se numeşte stricăciune – şi negreşit naşte pentru stricăciune –, şi este mişcarea pătimaşă a aceluia care nu are conştiinţa cinstei pe care a primit-o firea de la Dumnezeu, ci l-a asemănat cu necuvântătoarele[32].

33. Atunci când l-a făcut Dumnezeu pe bărbat, femeie în lume nu se afla. A luat atotbunul Dumnezeu o coastă de la bărbat şi a făcut femeia, precum femeile care sunt astăzi, şi a dat-o spre a-i fi mângâiere. Dumnezeu a făcut-o pe femeie egală cu bărbatul, iar nu inferioară.

– Aici cum le aveţi pe femei?

– Le avem ca inferioare.

– E nedrept, fraţii mei! Iar dacă voiţi să fiţi bărbaţii mai buni decât femeile, trebuie să faceţi şi fapte mai bune decât acelea. Priveşte, şi femeile fac cele bune, şi merg în Rai, iar noi mergem în iad. La ce ne foloseşte că suntem bărbaţi şi facem lucrurile cele mai rele? Mai bine să nu fim[33].

34. Trebuie şi tu, o, bărbate, să nu o tratezi pe femeia ta ca pe o sclavă, pentru că făptură a lui Dumnezeu este ea, aşa cum eşti şi tu. Pe cât S-a răstignit Dumnezeu pentru tine, pe atât şi pentru ea. Tată Îl numeşti şi tu pe Dumnezeu, Tată îl numeşte şi ea. Aveţi un Botez, o credinţă, Preacuratele Taine cu care te împărtăşeşti şi tu, şi ea. Nu o are Dumnezeu pe femeie mai prejos decât pe tine, de aceea a făcut-o din mijlocul bărbatului, ca să fie bărbatul ca un împărat, iar femeia ca un vizir, aşadar să fie bărbatul precum capul, iar femeia precum trupul. Pentru aceasta nu a făcut-o pe femeie din cap, pentru ca să nu-l dispreţuiască pe bărbat. De asemenea iarăşi, nu a făcut-o din picioare pentru ca să n-o dis­preţuiască bărbatul pe femeie[34].

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.