Culegere filocalică – Patimile, bolile sufletului

1. Pricina oricărei răutăţi este slava deşartă si plăcerea. Acela care nu la va urî pe acestea nu va birui nici o patimă.

2. Rădăcina tuturor răutăţilor a fost numită iubirea de arginţi; însă aceasta cu vădire este compusă din acelea (adică din slava deşartă şi din plăcere).

3. Prin aceste trei patimi se orbeşte mintea: iubirea de arginţi, slava deşartă şi plăcerea.

4. Când patima stăpâneşte în lucrare cu voia noastră, după aceea şi fără să vrea omul, prin silă îl va lua cu totul în stăpânire.

5. Îngâmfarea şi mândria sunt cauzele blasfemiei. Iubirea de arginţi şi slava deşartă sunt cauzele nemilostivirii şi ale făţărniciei.

6. Acela care urăşte patimile scoate la iveală pricinile acestora. Acela care se înconjoară de pricinile patimilor este războit de acestea fără să vrea.

7. Trebuie să urâm slobozenia gurii precum veninul viperei şi să fugim de multele convorbiri ca de şerpi şi de puii de viperă. Acestea pot cu uşurinţă să provoace uitarea şi paralizia cu desăvârşire a războiului lăuntric şi să prăbuşească sufletul din pacea primei bucurii, care vine din curăţia inimii.

8. Când, deşi înfruntăm cu osteneală patimile, dracii ne războiesc mai cu tărie prin aduceri aminte ruşinoase, atunci mai mult să ne sprijinim pe credinţa în Domnul şi să facem mai întărită nădejdea noastră faţă de bunătăţile pe care ni le-a promis Dumnezeu, de care vrăjmaşii noştri se grăbesc din invidie să ne înstrăineze. Pentru că, dacă bunătăţile viitoare nu ar fi foarte mari, nu ar fi purtat dracii atacuri dese cu o atât de mare invidie împotriva noastră prin gândurile necurate, crezând că astfel vor reuşi să izbândească în nebunia lor şi să ne ducă spre deznădejde, prin marea şi nesuferita lor vinovăţie.

9. Nici un alt lucru nu poate să risipească atât de repede virtutea, pe cât o pot face vorbele de râs, glumele şi vorbele cele proaste. Iar dimpotrivă, nimic nu întinereşte sufletul şi îl face să se apropie de dumnezeu pe cât frica de Dumnezeu, buna luare aminte şi gândirea neîncetată la cuvintele lui Dumnezeu, precum şi faptul de a se înarma nevoitorul cu rugăciunea şi să caute pas cu pas câştigul privegherii.

10. Un singur cuvânt bun, al celui ce altădată fusese tâlhar necurat, l-a făcut curat şi sfânt şi i-a deschis intrarea în Rai; şi un singur cuvânt nepotrivit l-a scos pe Moise din pământul făgăduinţei. Să nu socotim, aşadar, vorbăria o boală mică; pentru că iubitorii de judecare şi flecarii se scot ei înşişi din împărăţia lui Dumnezeu. Omul care are limba rea, chiar dacă se va pricopsi în viaţa de aici, totuşi în cea de dincolo nu va face nici o pricopseală, ci se va poticni şi îl vor prinde ca pe un vânat al lor relele pedepse şi îl vor nimici.

11. Toate cele ce le-am făptuit cu patimă în trecut vor rămâne ca imagini în memorie. Acestea îi tiranisesc pe cei ce se nevoiesc, şi mai cu seamă atunci când diavolul le agită în minte, pentru ca să împiedice mintea de la rugăciune şi de la pomenirea lui Dumnezeu. Dacă prin osârdie şi rugăciune se izbăveşte nevoitorul, cu harul lui Dumnezeu, din robia acestor imagini, atunci avem semnul iertării păcatelor noastre. Întrucât până ce se mişcă sufletul în chip pătimaş, este vădită puterea păcatului asupra lui.

12. Dorinţa pătimaşă este uscată de înfrânarea cea unită cu smerita cugetare; mânia aprinsă este liniştită de dragoste; gândul care rătăceşte pe ici, pe colo se adună prin rugăciunea care i se pune împotrivă, împreună cu pomenirea lui Dumnezeu; şi astfel sunt curăţite cele trei părţi ale sufletului.

13. Unii au avut această nedumerire, care din cele două, înţelesurile (gândurile) mişcă patimile sau patimile mişcă înţelesurile? Eu spun că înţelesurile sunt cele care sunt mişcate de patimi. Pentru că, dacă patimile nu s-ar fi aflat în suflet, acesta nu ar fi fost supărat de înţelesurile pătimaşe.

14. Dezastruoasa patimă a pomenirii răului se înfăţişează samavolnicilor, iubitorilor de desfătări şi lacomilor. Pe temeiul poruncii iubirii nu trebuie să dai loc nicidecum vrăjmaşului. Mai degrabă să te rogi fierbinte de dragul celui ce te-a întristat şi să-i faci bine pe cât poţi, pentru ca să-i mântuieşti sufletul din moarte şi pentru ca să nu te afli fără îndrăzneală în rugăciunea ta.

15. Necurat este sufletul plin de gânduri rele, de dorinţă pătimaşă şi de ură.

16. Acela care vede fie şi numai o urmă de ură înlăuntrul inimii sale faţă de oricare om, pentru orişicare greşeală a lui, este cu totul străin de iubirea de Dumnezeu. Pentru că iubirea pentru Dumnezeu nu îngăduie nicidecum ura împotriva omului.

17. Să nu-ţi predai auzul tău cuvintelor celui care cleveteşte şi osândeşte, ca să nu-ţi pierzi dragostea dumnezeiască.

18. Unele dintre patimi sunt trupeşti, iar altele sunt sufleteşti. Cele trupeşti îşi au pricinile în trup, iar cele sufleteşti din lucrurile şi înţelesurile exterioare. Amândouă aceste feluri de patimi sunt risipite de dragoste şi de înfrânare; prima le risipeşte pe cele sufleteşti, a doua pe cele trupeşti.

19. Acela care a îndepărtat-o pe maica patimilor, iubirea egoistă de sine (filavtia), cu grăbire se va izbăvi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi de alte patimi, de mânie, de întristare, de pomenirea răului. Însă acela care este robit celei dintâi, chiar şi dacă nu va voi, va fi rănit de alte patimi.

20. Îndepărtează-te de rău şi fă binele; aşadar, războieşte-i pe vrăjmaşii care au provocat filavtia, pentru ca să ţii în frâu patimile, şi apoi ia aminte să nu crească. După aceea iarăşi luptă-te, pentru ca să dobândeşti virtuţile, iar apoi străduieşte-te să le păzeşti. Acest înţeles are expresia: „A lucra şi a păzi” (Facerea 2, 15).

21. Din patimile care lucrează înlăuntrul nostru îşi iau dracii pricinile şi mişcă gândurile viclene. Ca pe urmă să războiască prin acestea mintea şi s-o silească să-şi dea consimţământul său păcatului. De vreme ce mintea a fost învinsă, o vor duce la păcatul prin cugetare; iar când acesta se realizează, o conduc ca pe o roabă la faptă.

22. Multa vorbire şi multa mâncare sunt pricinile curviei. Iubirea de arginţi şi slava deşartă sunt pricinile urii faţă de aproapele. Maica lor, iubirea egoistă de sine (filavtia), este pricina amândurora.

23. Filavtia este şi iubirea iraţională faţă de trupul pătimaş, căreia i se opune iubirea şi înfrânarea.

24. Lui Dumnezeu îi plac dragostea, înţelepciunea, vederea duhovnicească şi rugăciunea. Trupului îi plac îmbuibarea stomacului, curvia şi toate cele ce fac să crească aceste patimi. Din această pricină, cei ce sunt trupeşti nu-I pot plăcea lui Dumnezeu. În timp ce aceia care îi aparţin cu adevărat lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu dorinţele.

25. Întristarea provoacă pomenirea răului. Atunci când mintea vede cu întristare o anumită persoană, este vădit că are pomenirea răului împotriva ei. Căile celor ce ţin pomenirea răului, potrivit Sfintei Scripturi, duc spre moartea duhovnicească.

26. Dacă ai pomenirea răului împotriva altuia, să te rogi pentru el şi vei opri mişcarea patimii, pentru că rugăciunea alungă întristarea. Dacă altul are pomenirea răului împotriva ta, fă-te lui binefăcător şi smerit faţă de el şi să-l vizitezi adeseori. Prin acestea îl vei slobozi de patimă.

27. Să nu spui: „Nu-l urăsc pe fratele meu”, în timp ce nu voieşti să-ţi aminteşti de el, ci ascultă ce spune Moise: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în i inima ta” (Leviticul 19,17).

28. Este cu putinţă ca să nu fie cineva supărat de patimi atunci când lipsesc lucrurile deoarece ajuns la un anumit grad de nepătimire. însă atunci când i se înfăţişează lucrurile, îndată patimile îi atrag atenţia minţii.

29. Domnul Hristos nu voieşte să ai împotriva nici unui om în general ură, sau întristare, sau mânie, sau pomenire a răului, pentru orişice lucru trecător. Iar aceasta este adeverită de cele patru Evanghelii.

30. Iubirea şi înfrânarea slobozesc sufletul de patimi. Cunoştinţa şi vederea duhovnicească (contemplaţia) izbăvesc mintea de neştiinţă. Rugăciunea adevărată aduce mintea în faţa lui Dumnezeu însuşi.

31. Trei sunt uriaşii care se fac începutul răutăţii şi care nasc orice rău: neştiinţa, filavtia şi mânia (furia). Fiecare dintre ele depinde şi este susţinută de celelalte două. Din neştiinţa de Dumnezeu se naşte filavtia. Din aceasta mânia şi furia faţă de aproapele. Iar pentru acestea să nu se îndoiască nimeni că lucrurile sunt astfel. Când stăpânesc aceste patimi, se tulbură însuşirea noastră firească, în calitate de persoane şi în chip iraţional vor lucra cele trei puteri ale sufletului, adică raţiunea dreaptă, dorinţa (partea poftitoare) şi mânia (partea volitivă).

32. Atunci când este smulsă din rădăcini, cu ajutorul harului, filavtia, care este începutul şi maica tuturor răutăţilor, de obicei sunt dezrădăcinate şi toate patimile care provin din aceasta. Atunci rămânem liberi de răutatea ei cuprinzătoare care ne războieşte.

33. Este cu neputinţă să fim prieteni ai lui Dumnezeu atâta timp cât prin patimile noastre ne ridicăm împotriva Lui. Noi ne supunem voilor diavoleşti şi ne facem robi ai vrăjmaşului, îngăduind plăcerea în această viaţă. Prin durere trebuie să respingem plăcerea, încât să ne izbăvim de împătimire şi de răutatea diavolească. întrucât pentru plăcere iubim patimile şi pentru durerea iubirii de osteneală ne îndepărtăm de virtuţi.

34. Slava deşartă este desfiinţată de lucrarea duhovnicească ascunsă (întoarcerea spre şinele lăuntric cu osândire de sine, precum şi chipul de rugăciune mărturisitoare), iar trufia se alungă prin faptul de a nu dispreţui pe nimeni cu cuvântul.

35. Plăcerea este desfiinţată de reaua pătimire şi de întristarea, fie cu voia, venită prin propria noastră osârdie, fie fără de voie, prin întristările pe care le îngăduie pronia dumnezeiască pentru datoriile noastre, pe care le-am uitat şi care, dacă nu vor fi plătite aici prin dureri, vor împiedica mântuirea noastră.

36. Cel care caută încredinţarea iertării păcatelor sale o va afla numai dacă şi-a lepădat patimile sale. Cel care nu s-a slobozit prin har de patimi nu a primit încă iertarea, pentru că patimile şi lucrarea harului niciodată nu merg împreună.

37. De voieşti să te izbăveşti dintr-odată de toate răutăţile, tăgăduieşte-o pe maica răutăţilor, filavtia.

38. Plăcerile trupeşti şi sufleteşti le usucă şi le desfiinţează înfrânarea împreunată cu răbdarea şi iubirea împreunată cu mărinimia (îndelunga-răbdare).

39. Începutul răutăţilor pentru suflet este filavtia. Filavtia este iubirea pentru trup.

40. Calitatea celui raţional (cugetător) este să se supună raţiunii drepte şi să necăjească trupul şi să se folosească de el ca de un rob.

41. Izbăvirea sufletului din robia patimilor se naşte din atotcuprinzătoarea iubire de osteneală, prin care se dobândeşte slobozenia. Atunci cu dreptate simte cineva lucrarea nepătimirii şi a cunoaşterii duhovniceşti.

42. Să-ţi stăpâneşti pântecele, somnul, mânia şi limba, şi nu se va împiedica piciorul tău în diferite sminteli.

43. Sufletul, care s-a întinat şi a fost robit de patimi, este orb, iar atotmântuitoarea milostivire şi harul Domnului îi pregăteşte pentru vindecare încercări aspre pentru trezirea lui.

44. înlăuntrul sufletelor noastre sunt ascunse patimi foarte rele. Acestea se arată atunci când se întâlnesc cu lucrurile corespunzătoare şi sunt provocate.

45. Patimile se mişcă prin acestea trei: prin amintire (memorie), prin temperament şi prin simţire. Dacă ;, mintea vigilentă leapădă simţirea şi se mişcă în hotarele trebuinţei, firea omenească se normalizează. Atunci mai are de purtat război numai cu amintirea. Pe aceasta o supune prin rugăciunea de un singur gând[1] (monologisti).

46. Patimile sunt mişcate de simţuri atunci când .nu există înfrânare şi iubire duhovnicească.

47. Răutatea, care se lucrează în minte este greşita folosire a înţelesurilor. Păcatul cu fapta este greşita folosire a lucrurilor.

48. Pomenirea răului este lepra sufletului; ea vine în suflet fie printr-un atac al vrăjmaşului, fie de la o oarecare pagubă, fie de la gândurile de bănuială.

49. Domnul orbeşte mintea invidioasă pentru că se întristează în chip nedrept de sporirea aproapelui.

50. Ura împotriva aproapelui este moartea sufletului. Sufletul celui care cleveteşte are ură şi ură lucrează.

51. Pe făţarnic îl vădesc cuvintele şi lucrurile, şi îl descoperă pe proorocul mincinos cel ascuns.

52. Patimilor le premerge filavtia (iubirea de sine) şi ultima care încheie şirul patimilor este mândria.

53. Cele trei gânduri generale ale dorinţei pătimaşe sunt născute de patima filavtiei.

54. Nepăsarea l-a condus pe protopărintele nostru la călcarea poruncii şi, în loc de desfătarea şi viaţa veşnică a Raiului, i-a provocat moartea.

55. Lucrarea care i se potriveşte minţii este aceea de a nu primi nici un gând care îl cleveteşte în ascuns pe aproapele.

56. Încă nu s-a răstignit împreună cu Hristos acela care continuă să aibă mişcări fireşti în trupul său, nici nu s-a îngropat împreună cu El acela care duce împreună cu sine rele amintiri. Aşadar, cum va învia acesta împreună cu Hristos pentru a trăi viaţa cea nouă?

57. Frâu al mâniei este tăcerea care se face în timpul acesteia; al dorinţei iraţionale este mâncarea cu măsură; al gândului aspru şi insistent, rugăciunea de un singur gând.

58. Să nu-ţi întinezi mintea primind gânduri de mânie şi de dorinţă pătimaşă, ca să nu-ţi pierzi lucrarea rugăciunii şi să te predea duhului akediei. Atunci mintea îşi pierde îndrăzneala (familiaritatea) faţă de Dumnezeu, când lasă să locuiască în ea gândurile cele viclene şi necurate.

59. Akedia vine de obicei din lipsa de curaj (micimea sufletească). Se descurajează sufletul care s-a făcut rob al iubirii de plăcere.

60. Sufletul se întăreşte prin ostenelile nevoinţei; iar atunci când pe toate le face cu măsură, alungă akedia.

61. Atunci când Sfântul Duh află o minte care s-a izbăvit de patimi, o învaţă potrivit cu toate cele pe care le nădăjduim.

62. Se şterge din suflet împătimirea prin post şi rugăciune, iubirea de plăceri, prin priveghere şi tăcere şi osârdia prin isihie şi rugăciune. Nepătimirea, sfârşitul tuturor bunătăţilor, ia fiinţă din pomenirea lui Dumnezeu.

63. Sfânt se numeşte acela care este curat de răutăţi şi de păcate. Din această pricină este o foarte mare izbândă pentru suflet şi Ii place lui Dumnezeu să nu existe răutate în om.

64. După cum zilelor le urmează nopţile şi verilor iernile, tot aşa slavei deşarte şi plăcerii le urmează întristări şi dureri, fie în prezent, fie în viitor.

65. Dacă nu voieşti să suferi cele rele, să nu voieşti să faci rele. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera, potrivit Scripturii. Atunci când, aşadar, cu voia semănăm cele viclene şi apoi fără de voie le secerăm, să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu!

66. Aşa cum pasărea legată de picior nu poate să zboare, aşa şi mintea este trasă spre pământ de patimi prin care este legată.

67. Atunci când mintea nu este supărată de nici un înţeles lumesc în timpul rugăciunii, se apropie de locul slobozeniei.

68. Sufletul curat este acela care s-a slobozit de patimi şi se bucură neîncetat de iubirea dumnezeiască.

69. Răzvrătirile trupeşti cele iraţionale îşi au drept pricină neglijenţa faţă de rugăciune, faţă de dietă şi faţă de programul duhovnicesc. în nenorocirea cea de după cădere a schimbării şi înstrăinării sunt nedespărţite împrejurările care ne trag spre obişnuinţe rele. Este nevoie, aşadar, de osârdie, astfel încât să nu ne supunem siluirii robiei obişnuinţelor viclene.

70. Cel ce se luptă până la moarte pentru ţinerea poruncilor dumnezeieşti va izbândi curăţia şi cu îndrăzneală va moşteni împărăţia cea veşnică a Domnului.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.