Culegere filocalică: Rugăciunea

1. Cel care nu are rugăciune izbăvită de gândurile viclene, acela este ca şi cum ar merge la război fără armă. Rugăciune o înţeleg pe aceea care se face neîncetat în adâncul sufletului, astfel încât, prin chemarea lui Hristos, satana, care luptă în ascuns, să fie biciuit şi ars.

2. Diavolul, ca un leu care răcneşte, merge împreună cu puterile sale, căutând pe cine să înghită. Aşadar, luarea aminte la inimă, trezvia, împotrivirea faţă de gândurile viclene şi rugăciunea către Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să nu înceteze niciodată. Pentru că un ajutor mai bun în afara lui Iisus nu vei afla în toată viaţa ta. Numai Domnul, ca Dumnezeu ce este, cunoaşte vicleniile, meşteşugurile şi uneltirile dracilor.

3. Să ne ostenim ca David, strigând: „Doamne Iisuse Hristoase”. Să răguşească gâtul nostru şi să nu se obosească ochii minţii noastre a nădăjdui în Domnul Dumnezeul nostru.

4. Împotrivirea întru cuvânt astupă gura vicleanului[1], în timp ce chemarea lui Iisus Hristos alungă din inimă orice lucru viclean şi vătămător şi tămăduieşte raţiunea care dormitează. Orice atac viclean are în imaginaţie forma unui anumit lucru sensibil ca să provoace lovirea; fie a persoanei care ne-a întristat, fie o altă formă de iubire de plăcere sau de lăcomie, care vădeşte gândurile noastre pătimaşe şi că mintea nu a fost cu luare aminte. Atunci chemarea stăruitoare şi rugăciunea se impun pentru slobozirea minţii din robie.

5. În timpul rugăciunii diavolul se tulbură. Aşadar, el foloseşte spre apărarea sa, chipurile, diferite amintiri utile ca să robească mintea şi s-o despartă de chemarea şi pomenirea dumnezeiască, încât rugăciunea să rămână neroditoare. Orice gând şi aducere aminte greşită în momentul rugăciunii împiedică şi robeşte mintea.

6. Dacă doreşti să te rogi aşa cum trebuie, să nu întristezi nici un om. Altfel, zadarnic te rogi.

7. „Lasă darul tău – spune Domnul – în faţa altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău” (vezi Matei 5, 24) şi apoi vino să te rogi fără tulburare. Pentru că pomenirea răului opacizează raţiunea celui ce se roagă şi întunecă rugăciunile lui.

8. Când diavolul se foloseşte de multe mijloace şi nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage pentru puţină vreme şi apoi se răzbună pe el pentru că se roagă. Sau îl provoacă, să-l facă să se mânie, distrugându-i starea lui cea bună a minţii, care s-a creat prin rugăciune, sau, întrucât îl întărâtă la plăcerea cea iraţională, îi întinează mintea.

9. Atunci când te rogi aşa cum trebuie, să le aştepţi pe acelea care nu trebuie, şi să stai bărbăteşte ca să păzeşti rodul rugăciunii. Pentru că dintru început la acestea ai fost rânduit, ca să lucrezi şi să păzeşti. Aşadar, de vreme ce ai lucrat, nu lăsa nepăzit ceea ce ai făcut; dar dacă vei lăsa nepăzit, nu te-ai folosit deloc de la rugăciunea ta.

10. Tot războiul care se face între noi şi dracii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. Fiindcă foarte urâtă şi supărătoare li se face acestora rugăciunea, în timp ce pentru noi este aducătoare de mântuire, de bună plăcere şi mulţumire.

11. Când diavolul cel zavistnic nu poate să tulbure memoria în timpul rugăciunii, atunci provoacă în trup akedie, nepăsare sau imaginaţie, chipurile, de la Dumnezeu. Mintea cea necercată primeşte amăgirea, şi în acest fel este întreruptă legătura cu Dumnezeu, chiar atunci când simţea că a început să se roage.

12. Nu se fură Domnul numai cu limba ca să se :mântuiască omul, aşa cum s-a făcut cu tâlharul de . pe cruce; ci se fură şi cu gândul. Pentru că femeia cu scurgere şi-a spus în sinea ei: „De mă voi atinge măcar de marginea hainei Lui, mă voi izbăvi” (vezi Marcu 5, 28); de asemenea, slujitorul lui Avraam L-a rugat prin cugetarea sa pe Dumnezeu pentru Rebecca.

13. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea armă duhovnicească şi nu este cu putinţă ca fără aceasta să iasă cineva la război; altfel va fi târât rob în patria vrăjmaşilor. Rugăciune curată nu se poate dobândi de cineva dacă nu stăruie cu răbdare pe lângă Dumnezeu cu inimă curată şi fără răutate. Pentru că El feste Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă şi-l învaţă pe om cunoaşterea.

14. Cel ce-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu se roagă în chip neîmprăştiat. Iar cine se roagă în acest mod, acela Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. Nu se roagă neîmprăştiat acela care-şi are mintea alipită de ceva din cele pământeşti. Şi dacă nu va dispreţui acel lucru, este cu neputinţă să se izbăvească de patimă.

15. Mintea care se uneşte cu Dumnezeu şi rămâne în El cu rugăciune şi dragoste se face înţeleaptă, bună şi puternică, iubitoare de oameni, milostivă şi mărinimoasă şi, prin urmare, are în sine toate însuşirile dumnezeieşti. Când însă se depărtează de Dumnezeu, fie se face animalică, aşa cum se face şi iubitoare de plăcere, fie sălbatică, luptându-se cu oamenii pentru cele materiale.

16. Fapta minţii este rugăciunea unită cu contemplaţia duhovnicească şi contemplaţia duhovnicească unită cu rugăciunea.

17. Aşa cum mâncarea fără sare este groaznică pentru gâtlej, în acelaşi fel se arată minţii rugăciunea fără străpungerea inimii.

18. Nu poate mintea în timpul rugăciunii să spună cu îndrăzneală către Dumnezeu: „Rupt-ai legăturile mele. Ţie-Ţi voi aduce jertfă de laudă” (vezi Psalmi 115, 7-8), dacă, prin dorirea celor dumnezeieşti nu se smulge din laşitate, din trândăvie, din multa dormire şi din celelalte patimi.

19. Nu poate să aibă dragoste pentru rugăciune acela care nu a tăgăduit orice lucru material.

20. Toate virtuţile ajută mintea să dobândească dragostea dumnezeiască; însă mai mult decât toate ajută rugăciunea curată, deoarece prin aceasta mintea prinde aripi şi zboară către Dumnezeu şi iese în afara tuturor existenţelor şi nici un pretext sau atac vrăjmaş nu mai poate s-o robească.

21. Dacă cuvintele rugăciunii nu pătrund în adâncul sufletului, nu vor da drumul lacrimilor să se reverse întru arătarea feţei.

22. Tot ceea ce faci împotriva fratelui tău, care te-a nedreptăţit, toate ţi se vor face piedică în timpul rugăciunii.

23. Rugăciune desăvârşită fără chemare (invocare) mintală nu există. Dacă mintea va reuşi aceasta prin silire, va provoca inimii durere şi întristare. însă „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50, 18).

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.