De ce moralitatea nu este proprie Creștinului

Îmi amintesc de primele mele cursuri de Teologie Morală. Au trecut de atunci treizeci și cinci de ani. Disciplina aceasta reprezintă o componentă esențială a mentalității occidentale (cu deosebire în tradiția catolică și anglicană). Tematica se prezenta din multe puncte de vedere ca o incursiune prin știința Dreptului. Învățam diverse metode și principii pe baza cărora chestiunile de morală – binele și răul – puteau fi supuse dezbaterii și deliberării. Odată cu aceste cursuri a încolțit în mine și îndoiala.

Marea problemă în legătură cu cea mai mare parte a gândirii morale se regăsește în aceste întrebări fundamentale:

• Ce înseamnă să acționezi în mod etic?
• De ce este bine să fii moral, iar nu imoral?
• Sau de ce alegem dreptatea, iar nu nedreptatea?

Întrebările acestea și-au aflat de mult soluția juridică:

• Să acționezi în mod etic presupune ca faptele tale să fie în concordanță cu Legea sau cu poruncile lui Dumnezeu.
• Este mai bine să fii moral decât imoral pentru că în morală se cuprinde ascultarea față de Bunul Dumnezeu. Sau morala poate însemna facerea de bine, sau chiar a celui mai mare bine în favoarea celor mai mulți (în funcție de școala de gândire din care faci parte).
• Dreptatea este mai bună decât nedreptatea din aceleași motive pentru care este mai bine să moral decât imoral.

Desigur, toate aceste dileme (dreptate sau nedreptate, moral sau imoral) nu-și vor afla rezolvarea într-un simplu standard de comportament, ci va fi nevoie și de autoritatea care să impună aceasta. Dreptatea este, așadar, mai bună decât nedreptatea, pentru că Dumnezeu îl va pedepsi pe cel nedrept și-l va răsplăti pe cel drept, căci altfel (potrivit raționamentului expus mai sus), totul n-ar fi decât un simplu exercițiu academic.

Voi admite de la bun început faptul că mulți dintre creștini sunt cât se poate de satisfăcuți de înțelegerea conform căreia Dumnezeu răsplătește și pedepsește. Sunt gata să admit și că sunt multe mărturii scripturistice pe care se poate întemeia un astfel de punct de vedere. Cu toate acestea, această atitudine nu este nici pe departe unanim recunoscută ca fiind proprie Sfintei Tradiții și are puține temeiuri istorice în Ortodoxia Răsăriteană.

E de netăgăduit faptul că în Sfânta Scriptură se vorbește despre aceste lucruri, Dumnezeu fiind cel ce se răzbună, dar și răsplătește [n.tr. Dumnezeu zelos (Deuteronom 5,9)], însă există o puternică mărturie și în alt sens:

Atunci când Iacov și Ioan s-au adresat Mântuitorului la întoarcerea Sa din satul de samariteni, I-au spus: “Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut și Ilie?”, dar El întorcându-se către ei și mustrându-i, le-a răspuns: “Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. Și s-au dus în alt sat” (Luca 9, 54-56).

Dacă Iacov și Ioan lucrau într-un spirit al „răsplătirii și pedepsei” (și e limpede că așa stăteau lucrurile), mustrarea Mântuitorului trebuie să-i fi luat pe nepregătite. Același lucru se adeverește în urma altor dispute petrecute în timpul slujirii lui Hristos. Sfinții Părinți tâlcuiesc aceasta spunând că misiunea lui Dumnezeu de a răzbuna nedreptățile este doar o latură a lui Dumnezeu „Tămăduitorul”. Ceea ce ne este dat să îndurăm nu este spre nimicirea și pedepsirea noastră, ci spre mântuirea și tămăduirea noastră.

Aceasta face ca lucrurile să ia o altă întorsătură. Este, fără îndoială, o tâlcuire a Vechiului Testament făcută din prisma Revelației lui Iisus Hristos în Noul Testament. Prin Hristos vedem lămurit ceea ce în Vechiul Legământ nu era decât “umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10,1). El este Cel ce ne limpezește vederea.

Odată cu Întruparea lui Dumnezeu în Hristos, în ecuația moralei intră o serie de întrebări diferite:

• Ce înseamnă Întruparea lui Dumnezeu pentru moralitatea cea omenească?
• Ce miză au alegerile noastre între bine și rău?
• Ce înseamnă să fii moral?

Sf. Atanasie (cca. 296 – 2 mai 373), unul din Marii Părinți ai Sinodului de la Niceea și apărător al credinței împotriva atacurilor arianiste, ne-a lăsat studii de o mare profunzime asupra naturii dramei omului (păcat și mântuire). În Cuvântul său Despre Întruparea Logosului (De Incarnatione), el tratează acest subiect vorbind mai întâi de facerea lumii din nimic (ex nihilo). Însăși existența noastră este o binefacere, fiind posibilă doar prin mila și harul bunului Dumnezeu. Ruperea comuniunii ce are loc în momentul căderii (ca și în momentul săvârșirii oricărui păcat) înseamnă respingerea adevăratei ființări dăruită nouă de către Dumnezeu. Prin urmare, problema păcatului nu este o chestiune juridică, ci una ontologică (de ființare și adevărată existență). Scopul vieții creștine este de a ajunge la unirea cu Dumnezeu și de a fi părtași firii dumnezeiești. Prin păcat ne îndepărtăm de adevărata viață și de Dumnezeu, coborând pe spirala neființării.

Astfel, natura problemelor noastre nu este una morală (să ne supunem pentru că așa este drept, etc.), ci una ontologică. Decizia fundamentală a omului este de a alege între unirea cu Dumnezeu și părtășia firii Sale, și pierderea în neființă și neant. Mântuirea noastră nu este o chestiune juridică, ci una cu totul ontologică. Făgăduințele făcute nouă de Hristos ne arată limpede aceasta.

“Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 1-2).

“Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).

“Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: Strălucească, din întuneric, lumina – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu, pe fața lui Hristos. Și avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi. In toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți. Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem dați spre moarte pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viața” (II Corinteni 4, 6-12).

Astfel de versete ce pot fi întâlnite în multe alte locuri vorbesc despre mântuirea noastră ca schimbare petrecută înlăuntrul nostru, iar nu [drept o schimbare] a statutului nostru juridic, aducând astfel rezolvarea tuturor problemelor noastre legate de dreptate, etc. Dimpotrivă, ni se spun acestea: “Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13). Mântuirea noastră nu este nici mai mult nici mai puțin decât asemănarea cu Dumnezeu, adevărata împărtășire de viața veșnică în Dumnezeu.

Perspectiva juridică face ca toate acestea să pălească. Preocuparea pentru dreptate face ca credința să decadă în scurt timp la măsura unui tribunal universal (sau a unui sistem penal). Dar mai problematic este faptul că aceste chestiuni tind să fie privite cu totul obiectiv, ca fiind ceva exterior vieții credincioșilor. Suntem încă departe de Rai chiar de am lăsat în urmă toate problemele juridice dintre noi și Dumnezeu. Menirea noastră este de a primi schimbarea întru unirea cu Hristos prin care ne vindecăm de păcat și ne reînnoim. Aceasta presupune o schimbare în străfundul ființei noastre – instaurarea “adevăratului sine” ce este “ascuns cu Hristos în Dumnezeu”.

Dreptatea rămâne o taină. Mântuitorul ne vorbește despre cum Dumnezeu îi răsplătește pe acei lucrători ce au venit la sfârșitul zilei cu aceeași măsură cu care îi răsplătește pe cei ce “au dus greutatea zilei și arșița” (Matei 20, 12). Principiul după care este răsplătită munca pare să fie altul decât simpla preocupare pentru dreptate (exemplu folosit de Sf. Isaac Sirul).

Moralitatea, ca formă sistematică de studiu, reprezintă o degenerare a adevăratei învățături creștine. Ca și secularizarea (și universul cu două etaje), ea presupune tratarea subiectelor de discuție din perspectiva inexistenței lui Dumnezeu. Moralitatea (dimpreună cu verișorii săi etici) ajunge să fie declarată “știință”, un exercițiu abstract de raționament logic bazat (deseori) pe principii care în fond nu sunt decât ipoteze. Sfintele Scripturi ne spun că “nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu” (Luca 18, 19) și că de asemenea nu poate fi ceva bun dacă nu este de la Dumnezeu. Faptele “bune” pe care le facem ne ajută să ne adâncim comuniunea cu Hristos. Asemenea fapte își au începutul în Dumnezeu, sunt cu putință prin harul Lui și ne conduc spre El. “Moralitatea” este o fantezie, cel puțin după cum este ea văzută prin prisma gândirii moderne.

Păcatul ce ne otrăvește viața și rodește fapte rele este o boală aducătoare de moarte. Doar împărtășirea de adevărata viață în Hristos ne poate tămădui de aceasta, ne poate schimba și aduce din nou la adevărata viață în Hristos.

După cum am spus și cu multe alte prilejuri, Hristos nu a murit pentru a face din oameni răi oameni buni, ci a murit pentru a ne aduce din moarte la viață.

Dacă v-a tulburat în vreun fel modul în care întrebuințez cuvântul moralitate, vă rog să mă iertați. Sper ca această mică cuvântare să fie de folos cu privire la chipul adevăratei vieți în Hristos la care suntem toți chemați. Una din istorisirile mele preferate ale Patericului ilustrează (în mod indirect) diferența dintre simpla moralitate și adevărata schimbare ontologică (n.tr. pocăință-metanoia):

“A mers Avva Lot la Avva Iosif și i-a zis: Avvo, după puterea mea îmi fac puțina pravilă și puținul post, rugăciunea, citirea și liniștea și după puterea mea sunt curat cu cugetele. Ce am a mai face? Deci sculându-se bătrânul, și-a întins mâinile la cer și i s-au făcut degetele ca zece făclii de foc. Și i-a zis: De voiești, fă-te ca focul!” (Patericul).

Sursa: glory2godforallthings.com