Personalităţi / Părinţi duhovniceşti

Ieromonahul Serafim Dimópoulos – partea a II-a

19 November 2013

Misionar şi iubitor de străini

În anul 1965 a fost hirotonit diacon iar în anul următor, preot, de către mitropolitul de Kissámou şi Selínou, Irinéos. La tunderea în monahism a primit numele Serafim, în cinstea Sfântului Serafim din Muntele Doumbá, şi a Sfântului Serafim de Sarov. Râvna lui pentru propovăduirea Evangheliei Lui Hristos l-a dus până în Germania, alături de episcopul care l-a hirotonit, şi s-a transferat la Mitropolia Germaniei. Părintele Serafim a lucrat cu multă râvnă şi i-a ajutat foarte mult pe compatrioţii săi greci care emigraseră în Germania. În 1978 avea să meargă în Africa, ducând mesajul de dragoste al Evangheliei, fraţilor noştri de acolo.

După ce s-a întors din Africa, a fost numit preot paroh în satul Palamá (Kardítsa), iar acolo a ridicat un cămin pentru copiii nevoiaşi.

Mai târziu s-a mutat la Lárisa, dar a continuat să păstreze legătura cu ceilalţi preoţi misionari cu care colaborase în trecut, pe care îi întreba despre nevoile pe care le aveau în parohiile lor, trimiţându-le alimente, obiecte bisericeşti şi medicamente.

Aşa cum umbra îl urmează pe om peste tot, tot aşa şi părintele Serafim – printre multe altele – era indisolubil legat de faptele de milostenie, de dragostea faţă de săraci, şi de misiunea creştină.

A desfăşurat, de asemenea, o largă activitate pastorală, ajutând, catehizând şi botezând mai mult de 1000 de imigranţi şi pe câţiva deţinuţi care erau întemniţaţi în penitenciarul din Lárisa.

Îl mişca sufleteşte situaţia materială precară a unora şi încerca prin orice mijloace să-i ajute.

Atunci când a venit prima dată în Lárisa (1969), a închiriat un apartament aproape de biserica Sfântul Atanasie. El locuia la etaj, iar proprietarul, la parter. Apartamentul era foarte mare, fiindcă era destinat funcționării misiunii filantropice, şi vroia să fie și un adăpost pentru nevoiaşi. Ouă şi carne nu mânca niciodată, ci le dădea celor săraci. Părintele se înfrâna foarte mult de la mâncare, iar vin nu bea niciodată. O altă cameră a apartamentului o transformase în adăpost pentru animale de casă. Într-o zi îi spune unui fiu duhovnicesc de-al său: „Ieri, pisica se pregătea să fete. Mi-a fost milă de ea şi am pus-o în şifonier (adică, acolo unde îşi ţinea toate hainele), să fete acolo”.

Mai târziu s-a mutat în cartierul ,,Şase străzi”, unde a locuit circa 2-3 ani. În perioada aceea s-a apucat imediat şi a construit un internat, ,,Petru şi Pavel ”, pe care, mai târziu l-a donat pentru a servi ca adăpost social.

Tot în Lárisa a înfiinţat asociaţia ,,Sfântul Ioan Hrisostom”, având o activitate filantropică şi socială foarte intensă, fără ca foarte mulţi să ştie despre asta. A mai ridicat şi un alt cămin, unde locuiau copii proveniţi din familii cu posibilităţi materiale reduse. În afară de hrană şi de adăpost, copiii primeau şi hrana cea adevărată, hrana duhovnicească, de care tot părintele Serafim se ocupa, cu mare dragoste

A înfiinţat şi o creşă şi o grădiniţă de copii cu program prelungit (în special, pentru familiile de imigranţi), pe care a numit-o ,,Rândunelele”.

Pentru o oarecare perioadă de timp a scos, lunar, chiar şi o revistă, ,,Mărturie Creştină”, în timp ce, în paralel, a scris în total, 48 de cărţi cu conţinut duhovnicesc. Timp de cinci ani a lucrat la editarea unei singure cărţi, ,,Sfântul Serafim de Sarov” (prima ediţie, Haniá, 1967), într-o vreme în care nu erau cunoscute foarte multe lucruri despre viaţa Sfântului rus. Cele mai multe cărţi le împărţea gratuit, dar chiar şi acelea pe care le vindeau fiii săi duhovniceşti pe la diferite biserici, erau foarte ieftine, având, în general, preţul de editare. Dacă apărea vreun mic câştig, îl folosea în scop filantropic. Lângă casa lui exista o magazie, pe care a transformat-o într- bibliotecă unde se găseau tot felul de cărţi folositoare sufletului. Astfel, vizitatorii nu plecau niciodată de la Gheronda cu mâna goală.

Mergea regulat şi îi vizita pe cei din închisoare şi le ducea alimente şi ceea ce mai aveau nevoie. Într-o zi a stârnit uimirea trecătorilor – unii dintre ei chiar s-au scandalizat – când l-au văzut ducând în spate un sac plin cu pachete de ţigări. Părintele nu fuma, desigur, dar le ducea unor întemniţaţi care i-au cerut aşa ceva. Vroia să le câştige încrederea că să poată, mai apoi, să le vorbească despre Hristos. În afară de cele materiale, le vestea cuvântul Evangheliei, îi spovedea şi săvârşea Dumnezeiasca Liturghie într-o dependinţă a penitenciarului, pentru a-i împărtăşi. Odată, un deţinut renumit pentru fărădelegile sale, a aruncat asupra părintelui o cană cu apă fiartă, dar el nu i-a zis absolut nimic.

De foarte multe ori a trimis bani familiilor care aveau nevoie, fără ca absolut nimeni să ştie. Cineva i-a dat odată părintelui 100 de euro pentru Misiunea Ortodoxă din Africa. Gheronda i-a spus: „Sunt mulţi cei care dau bani pentru Misiunea Ortodoxă din străinătate, în timp ce aici, semenii noştri suferă de foame. Uite, la Ambelóna, una, două… cinci familii suferă de foame”.

– Gheronda, îl întreb, care sunt aceste familii?

– Dacă o să întrebi [acolo], o să afli, mi-a răspuns.

Pe un cunoscut de-al său, tâmplar, l-a trimis ca să ia măsură şi să facă 7 cutii mari, întărite, pentru a trimite 7 clopote în Zimbabwe. La căminul pe care îl construise strângea multe cutii cu alimente, legume, paste, haine, saci cu făină şi multe alte lucruri care erau destinate ajutorării celor nevoiaşi. A înzestrat cu obiecte de cult biserici din Nordul Epirului şi tot ceea ce mai era necesar pentru săvârşirea slujbelor.

„Nebun pentru Hristos”

Din când în când, părintele făcea anumite „nebunii” pentru a descuraja, probabil, numărul tot mai mare de oameni care îl căutau zilnic, sau pentru a face să fie dispreţuit de către semeni şi a evita, astfel, laudele. Evita, în orice mod, să se facă cunoscut sau să se promoveze pe sine însuşi. Se bucura când era dispreţuit şi batjocorit.

Dincolo de imaginea lui exterioară generală – mereu cu părul vâlvoi şi neîngrijit şi cu şireturile de la pantofi dezlegate – ,,nebunia” pe care o făcea cel mai des era să-şi ascundă faţa cu palma sau cu o cutie de chibrituri, atunci când vorbea cu cineva, arătând astfel că nu doreşte să-şi arate chipul.

Evita să îi privească pe oameni drept în ochi, şi, mai ales pe femei. Chiar şi când le spovedea, nu le privea nici măcar o secundă chipul. Făcea acest lucru, pentru a-şi păstra mintea curată, însă oamenii percepeau aceasta ca pe o ciudăţenie (capriciu).

Odată a fost nevoit să meargă la un dineu – deşi încerca să evite aceste invitaţii – dar era organizat de Mitropolie. Acolo se aflau mai mulţi preoţi şi, îmbrăcat neglijent cum era, a atras privirile tuturor. Atunci, a luat o lingură şi a început să se „uite” în ea ca într-o oglindă. Se prefăcea că se aranjează (îşi aranja părul etc.) făcând diferite mişcări, gesturi şi grimase.

Cineva, care l-a lăudat unora pe părinte pentru virtuţile sale, s-a dus să îl viziteze. Era într-o zi de vineri, iar părintele Serafim l-a întâmpinat mâncând dintr-o bucată mare de brânză… Altul, care, tot la fel, a venit în vizită la el, a avut ,,surpriza” să-l găsească pe Gheronda numărând un teanc mare de bani. Termina de numărat şi începea din nou, de la capăt, afişând un prefăcut interes pentru ceea ce făcea.

Altădată, a cerut de la un preot cam zgârcit, să-i plătească biletul pentru a se întoarce la Lárisa. Preotul a strâmbat din nas, dar a cumpărat biletul şi i l-a dat. Când să pornească autobuzul, Gheronda i-a spus preotului: „Ba, mai bine merg pe jos”, şi a coborât din autobuz, lăsându-l pe confratele său surprins şi enervat la culme.

Ca arhimandrit, purta o cruce simplă de metal (fier), iar ceilalţi preoţi, în zeflemea, îl întrebau: „De la ce fierărie ai cumpărat-o, gheronda?”.

Cu şiretele deznodate la pantofi şi cu o geantă veche şi ponosită, care era numai găuri (fiind roasă de şoareci), mergea în oraş, atrăgând atenţia tuturor trecătorilor. Îi ziceau: „Gheronda, o să îţi cadă cheile şi lucrurile pe care le ai în geantă, prin găurile astea!”. El, însă, rămânea indiferent la tot ce îi spuneau. Era văzut deseori stând jos, direct pe pardoseală la internat şi scriind, sau întinzându-se pe pardoseala de marmură din biserică, pentru a se odihni.

Odată, şoferul care îl transporta, a fost nevoit să oprească pentru a lua ceva de la un chioşc. Când s-a întors, a găsit uşa maşinii larg deschisă, iar pe Gheronda cu picioarele întinse pe bordul maşinii, spre stupefacţia trecătorilor care se opreau ca să vadă această ciudată imagine.

Toate acestea i-au făcut pe unii să fie nemulţumiţi – unii preoţi, mai ales, care considerau că le strică ,,imaginea” în faţa oamenilor – iar alţii îl credeau înşelat ori nebun. Totuşi, cei mai mulţi simţeau curăţenia lui sufletească şi îl respectau foarte mult.

Îşi ,,ascundea” foarte bine faptele bune, asceza şi virtuţile sale. Dacă vedea că cineva îi arată respect în mod exagerat şi doreşte să-l facă cunoscut împotriva voinţei lui, îl îndepărta imediat.

Nu lăsa pe nimeni, niciodată, să îi sărute mâna. Avea un mod de a se eschiva şi îşi retrăgea mâna imediat ce vedea că cineva vrea să i-o sărute. Când îi cerea vreun laic binecuvântarea (în greacă, ,,Tην ευχή σου, γέροντα = Binecuvântarea ta, părinte!), el răspundea: „Ba eu cer să-mi dai binecuvântare”.

Odată, a făcut observaţii unui preot pentru modul în care spovedea credincioşii. Acela a primit mustrarea cu bucurie şi i-a răspuns: „Gheronda, ce aştepţi de la un nevrednic ca mine? Eu sunt un biet câine fără suflet”. În secunda următoare, părintele a căzut la pământ, cu capul în ţărână, şi a zis: „Ba eu sunt un câine fără suflet”, şi se lovea cu capul de pământ din smerenie.

Citiţi în continuare:

Sursa: Asceţi în lumea de astăzi, vol. 2, Editura Sfânta Sihăstrie «Sfântul Ioan Botezătorul», Metamórfosi-Halkidikí, 2012.