Ieromonahul Serafim Dimópoulos – Partea a IV-a

Harisme şi virtuţi

Un fiu duhovnicesc de-al lui povesteşte: „La prima noastră întâlnire mi-a dăruit «Lavsaiconul». În acea perioadă, mă preocupa slujba cununiei, în mod deosebit, iar conţinutul cărţii pe care o primisem nu mă atrăgea absolut deloc. Era vorba despre viaţa ascetică a monahilor din Egipt. Cunoşteam puţine lucruri despre monahism, iar ceea ce citeam în această carte mi se păreau lucruri exagerate. Am făcut ascultare şi, cu mare greutate, am reuşit să termin cartea. În cursul următoarelor vizite, Gheronda îmi tot zicea:«Binecuvântaţi! Să te rogi pentru mine!». Asta mi-a dat de gândit şi mă tot întrebam de ce îmi spune asta , de vreme ce eu eram laic şi plin de păcate, iar el, arhimandrit, şi afierosit cu tot sufletul lui Dumnezeu. Mă gândeam că spune asta din smerenie. A început să mă îndemne să merg să vizitez Sfântul Munte şi să particip la slujbele şi privegherile de acolo. Îmi spunea deseori:«Acolo este Universitatea, pe când noi, aici, suntem la şcoala primară». Cu alte ocazii, făcea aluzii la ceea ce îmi rezerva viitorul, vorbindu-mi despre vieţuirea îngerească a monahilor: «Dumnezeu are scrisă în cartea vieţii viitorul fiecăruia dintre noi. Unii, să se căsătorească, iar alţii, să se călugărească». Deşi îi îndemna pe toţi fiii lui duhovniceşti de a lua parte activ la Misiunea Ortodoxă din Madagascar, când mi-am exprimat şi eu dorinţa de a participa, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a interzis categoric. Cu toate acestea nici prin gând nu mi-a trecut că eu aş putea vreodată să urmez calea monahală. Şi totuşi, la scurt timp, din nemărginita dragoste şi purtare de grijă a Lui Dumnezeu, am fost tuns în monahism la Sfântul Munte. După prima mea vizită la Sfântul Munte, toate s-au schimbat în viaţa mea, iar la întoarcere părintele mi-a zis: «Este voia Lui Dumnezeu de a te face monah», lucru care s-a şi întâmplat”. De obicei, înainte de a merge să îl întâlnesc pe Gheronda, mă gândeam la ce anume urma să discutăm, ceea ce mă interesa în mod deosebit în acea perioadă. Când ajungeam şi începea discuţia, fără să îi fi spus absolut deloc ceea ce mă preocupa, părintele începea să vorbească exact despre acele gânduri ale mele, oferindu-mi, în acelaşi timp, şi răspunsurile căutate. În ultima vreme, mergeam la el cel puţin o dată pe săptămână. Odată, însă, au trecut două săptămâni fără să-l vizitez. Când m-am hotărât să mă duc, mă gândeam: «Doreşte, oare, să mă vadă?». Când m-am apropiat de locuinţa sa, m-a strigat de departe: «Haide, haide, vreau să te văd. Pe unde umbli?»”.

„Odată încercam să-l motivez pe un cunoscut de-al meu, în vârstă, care nu se spovedise niciodată, să meargă la Gheronda să se spovedească. După ce i-am vorbit despre harismele părintelui, m-am gândit să-l «pregătesc» puţin, astfel încât să nu fie surprins de felul de a fi al părintelui. Astfel, i-am spus că Gheronda nu prea se spală, iar casa unde locuieşte este cam murdară. În fine, acest cunoscut al meu nu s-a mai dus la părintele, iar când l-am vizitat eu pe Gheronda, s-a uitat la mine lung şi mi-a zis: «Ei, ce crezi că sunt eu? Vreun murdar şi împuţit?».

„Cândva am întâlnit un cuplu căsătorit care lăsa să se vadă în exterior că duce o viaţă duhovnicească. Mi s-au destăinuit şi mi-au spus că nu s-au spovedit niciodată. Auziseră despre Gheronda şi am hotărât ca în ziua următoare să-i duc la chilia lui pentru a se spovedi. Imediat ce am ajuns, părintele a închis poarta şi a refuzat categoric să ne primească. Ne-am întors înapoi, iar pe drum, cei doi au recunoscut că nu îşi propuseseră să se spovedească, ci doar să discute cu el. Atunci am înţeles şi eu atitudinea părintelui, care nu ne-a primit nici măcar să intrăm în curte. Ştia că şi-ar fi pierdut timpul de pomană în discuţii nesfârşite şi nefolositoare cu oameni care nu aveau pocăinţă adevărată, şi vroiau să-l cunoască doar din pură curiozitate”.

„Altădată eram mai mulţi şi discutam despre Gheronda. Ceilalţi se plângeau că, atunci când merg să îl viziteze, ba nu îl găsesc acasă, ba nu le deschide sau chiar îi alungă. Atunci, eu, m-am lăudat, spunând că pe mine mă primeşte întotdeauna, şi chiar îmi spune pe nume. Două, trei zile mai târziu, l-am vizitat pe părintele şi, spre surprinderea mea, a întârziat destul de mult până să-mi deschidă uşa, iar când mi-a deschis, mi-a spus pe un ton indiferent:

– Tu, cine eşti?

– Eu sunt X, i-am răspuns.

– Care X?, m-a întrebat din nou. Atunci, un pic întristat, am început să mă «prezint» din nou, unde locuiesc, ce lucrez etc., ca să îşi aducă aminte de mine. Astfel m-a smerit părintele, fiindcă începusem să cred că în ochii părintelui sunt ceva special. Gheronda a văzut trufia mea şi m-a «lecuit» imediat”.

„Într-o zi stăteam cu părintele în curte la el. Mai era cu noi şi un fiu duhovnicesc de-al lui. Părintele vorbea cu acela despre oarece problemă duhovnicească, şi, cum stătea aşa, aproape cu spatele la mine, mi-am amintit de un fiu duhovnicesc de-al lui, Iánnis, care se afla în perioada aceea cu Misiunea Ortodoxă în Madagascar. Atunci, mi-a venit în gând următorul lucru: Ce-ar fi să-l întreb pe Gheronda «în gând», despre Iánnis? «Gheronda, cum o duce Iánnis acolo? Ce face el acolo, în Africa?… Dumnezeule, fă-l pe Gheronda să se întoarcă spre mine şi să-mi răspundă şi să mă întărească în credinţa mea!» Atunci, Gheronda şi-a întrerupt discuţia, şi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat: «Ce ziceai despre Iánnis?»… Am rămas încremenit… Părintele a reluat încă o dată întrebarea, fără ca eu să pot articula ceva, iar apoi s-a întors către interlocutorul său şi a continuat discuţia. Celălalt nu a înţeles nimic din ceea ce s-a întâmplat şi a continuat să discute cu părintele, ca şi până atunci”.

„Gheronda ştia dinainte problemele dar şi întrebările pe care vroiau să i le adreseze cei care îl vizitau, şi avea propriul lui fel de a răspunde, înainte ca vizitatorul să termine de expus subiectul”.

„Un oarecare tânăr se legase sufleteşte de o fată, care, însă nu mergea le biserică şi nici nu ducea o viaţă creştină. Duhovnicul lui l-a sfătuit să înceteze relaţia cu această fată. Tânărul, îndrăgostit fiind, a cerut sfatul şi altor duhovnici, dar, spre dezamăgirea lui, a primit acelaşi răspuns. La un moment dat a auzit de părintele Serafim şi a vrut să afle şi părerea lui – desigur, fără să-i spună despre sfaturile pe care le primise până atunci – şi se aştepta să primească acelaşi răspuns. Spre surprinderea lui, părintele l-a sfătuit, zicându-i: «Nu, să nu o laşi, să fiţi prieteni, şi, cu timpul, vei înţelege dacă ţi se potriveşte». Şi, deşi această poveste cu tânăra dura de foarte mulţi ani, în foarte scurt timp, tânărul s-a «eliberat» sufleteşte de aceea. Se mira şi el, după aceea, cum, atâta timp, nu a văzut caracterul ei. Desigur, cu ajutorul părintelui, Dumnezeu i-a luminat tânărului mintea ca să vadă şi să înţeleagă”.

Mărturia doamnei G. T.: „Fiul meu, Efthímios, a fost un elev foarte slab. Eu mergeam la biserică, plângeam, mă rugam Maicii Domnului să îl ajute ca să ia examenele, însă toţi profesorii mi-au spus că acest lucru este imposibil pentru el. Nici meditaţiile nu au ajutat, şi nu l-au mai primit nici acolo. Aşa supărată cum eram, m-am dus într-o zi la părintele Serafim şi, fără să-i spun ceva despre familia mea, mi-a spus: «Pentru o şcoală de poliţie nu trebuie prea multă carte, poliţist o să se facă!». M-am dus acasă şi i-am spus şi soţului meu. El m-a luat în râs. Ziceam în gândul meu: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, fă o minune cu fiul meu!». Şi s-a întâmplat exact aşa cum a spus Gheronda. Fiul meu, care nu punea deloc mâna pe carte, a fost admis la Şcoala de Jandarmi, deşi exigenţele au fost destul de mari. Eu cred că aceasta a fost o minune care s-a întâmplat prin rugăciunile părintelui Serafim”.

Vassílis, un fiu duhovnicesc al părintelui, atunci când a murit mama sa, foarte întristat, s-a dus la părintele. Acesta i-a spus:

– Nu fii trist, mama ta s-a mântuit.

– Dar, Gheronda, nici nu a apucat să se spovedească.

– Nu are importanţă, oameni ca ea nu se mai găsesc astăzi foarte uşor.

Într-adevăr, mama lui locuise la sat, avusese o viaţă cumpătată şi simplă, fără facilităţi, fără distracţii. Dar şi fără invidie şi răutate faţă de semenii săi.

De altfel, de câteva ori, părintele s-a destăinuit, spunând despre starea în care se găsesc unii dintre cei adormiţi, zicând că îi „vede”.

Părintele P. spunea unui profesor: „Părintele Serafim are mari harisme şi virtuţi. Are măsura duhovnicească a părintelui Paisie, a părintelui Porfirie şi a părintelui Iákovos Tsalíkis”. Când părintele P. s-a dus să-l viziteze pe Gheronda, acesta a început să-i strige de departe: „Ascultă la mine ceea ce-ţi spun. Eu sunt un câine împuţit, asta sunt! Nu am nici o virtute. Ce sunt astea de le spui despre mine?”. Părintele era mereu „informat” despre discuţia lor, fără ca cineva să-i fi spus absolut nimic.

În fiecare an slujea de sărbătoarea Înălţării Domnului la o biserică ce se găseşte în vârful unui deal, aproape de satul Omorfóhori – Lárisa. Într-un an, după slujbă, şoferul ultimei maşini care mergea la Lárisa în ziua aceea, l-a rugat pe părintele să urce ca să-l ducă în oraş. Părintele a refuzat categoric, şi, zâmbind i-a spus: „O să ajung înaintea voastră”. Este demn de menţionat faptul că drumul era pustiu, nu ducea decât la biserică, şi nu mai era nici o maşină care să vină din urmă, deci nu avea cine să-l mai ia cu maşina. Când maşina respectivă a ajuns la Lárisa, l-au văzut pe Gheronda în faţa bisericii Sfântul Visarion, şi, zâmbind, le-a făcut semn cu mâna. Mărturii cu întâmplări asemănătoare au fost povestite şi de alţi fii duhovniceşti de-ai lui.

Într-o zi a văzut o femeie în oraş şi, mai apoi a mărturisit cuiva: „I-am văzut sufletul şi m-am speriat. Un om foarte rău! Vai, vai,vai ca un şarpe veninos era!”.

Altădată povestea: „ A venit aici un grup de protestanţi. În exterior păreau foarte prietenoşi şi îmi tot spuneau despre planurile lor şi despre scopurile lor nobile. Am început să mă rog şi am intrat în mintea lor şi le-am cercetat gândurile. Din afară păreau mieluşei, dar pe dinăuntru erau lupi. Oameni vicleni, foarte, foarte vicleni!”.

Spunea despre un tânăr: „Copilul ăsta este un sfânt. Îi străluceşte faţa fiindcă se împărtăşeşte des”.

Îi spunea doamnei Dímitra să nu fie supărată fiindcă a divorţat fiica ei, căci în curând se va recăsători, lucru care s-a şi întâmplat. Fiul aceleiaşi doamne era căsătorit şi nu avea copii. Când l-a întrebat doamna Dímitra de ce nu are copii, Gheronda a răspuns: „O să aibă copil, dar după câţiva ani”. După opt ani, s-a adeverit ceea ce a profeţit părintele, căci a dobândit un copil.

Unui tânăr preot, pe care nu îl cunoscuse înainte, i-a spus de cum l-a văzut: „Pentru problemele pe care le ai cu corzile vocale trebuie să bei lapte şi să cânţi mai încet”. Acela a rămas fără grai şi a înţeles că părintele are dar duhovnicesc de la Dumnezeu şi, din acel moment a început să-l viziteze foarte des şi a început să se spovedească la el.

Cartierul unde locuia se numea „Daoúlia”. A fost denumit astfel pentru că, în urmă cu foarte mulţi ani, păstorii care erau cu turmele în ţinutul acela, vedeau deseori umbre şi auzeau sunete de daoúlia (tobe tradiţionale greceşti). Animalele se speriau când auzeau aceste sunete ciudate, iar la izvoare, acolo unde mergeau să adape animalele, găseau urme de copite ce nu semănau cu urmele lăsate de animalele pe care le ştiau ei. Părintele zicea că a văzut aceste duhuri (demoni), şi că ştie cum arată: sunt înalte, în jur de 1,6 metri, şi lovesc în nişte tobe (daoúlia). În mod sigur şi el a fost deranjat de foarte multe ori de aceste duhuri.

Părintele Pávlos Tsouknídas i-a vorbit cândva părintelui Serafim despre o problemă pe care a întâmpinat-o în parohia sa. Acesta i-a răspuns: „Tu, să te rogi, şi această mică «furtună» o să treacă. Nu te îngrijora, te vei ruga şi totul o să meargă bine”.

După câteva zile de rugăciune intensă, problema s-a rezolvat. Pentru a mulţumi Lui Dumnezeu, a continuat, cu şi mai mult zel rugăciunea sa. Însă, după miezul nopţii, pe la orele 2.00 – 3.00, liniştea era spartă de zgomote înfiorătoare scoase de burlanul de fum de la soba pe lemne pe care o folosea pentru încălzit. Imediat după aceea, afară, începeau să se audă nişte pisici care mieunau într-un fel foarte ciudat şi înfricoşător, chiar. Nu-şi dădea seama dacă erau într-adevăr pisici, sau era cel potrivnic. Răspunsul îl va primi câteva zile mai târziu când l-a vizitat pe Gheronda. În timp ce îi dădea diferite sfaturi duhovniceşti, dintr-o dată îi spune: „Să ştii, părinte, ceea ce auzi afară, în timp ce te rogi, nu sunt pisici adevărate. Nu, nu, este cel rău, vrăjmaşul, cel potrivnic. Tu, însă, nu te teme, şi nici nu întrerupe rugăciunea. Vrea să te înfricoşeze. Nu îi place rugăciunea, o invidiază. Tu, să continui să te rogi, aşa cum o faci acum. El îşi vede de treaba lui, şi noi ne vedem de treaba noastră. Si burlanul de la sobă tot el îl loveşte şi face zgomot. Ţi-am spus ca să ştii şi să nu te temi”.

De foarte multe ori, Gheronda prevestea evenimente ce urma să se întâmple. A prevestit despre acel tsunami din Asia cu mult timp înainte de a avea loc nenorocirea.

Sursa: Asceţi în lumea de astăzi, vol. 2, Editura Sfânta Sihăstrie «Sfântul Ioan Botezătorul», Metamórfosi-Halkidikí, 2012.