Ieromonahul Serafim Dimópoulos – Partea a treia

Părintele Serafim, duhovnic

Părintele Serafim slujea cu smerenie, simplu, cu conştiinţa preotului care îşi cunoaşte bine îndatoririle. În timpul Dumnezeieştii Liturghii, când ieşea între Sfintele Uşi pentru a citi Evanghelia, nu privea niciodată în carte, deoarece o ştia pe dinafară.

Predica pe care o rostea, inspirată din experienţa personală, era cuprinzătoare, uşor de înţeles şi sensibiliza sufletele celor care ascultau. Era un bun orator şi vorbea liber, fără să aibă nevoie de notiţe. De obicei, privirea sa se „plimba” pe deasupra capetelor oamenilor, şi din când în când, îşi înălţa mâinile, atunci când vroia să exprime o idee deosebită.

Ca duhovnic, judeca cu mult discernământ, şi era un adevărat doctor al bolilor sufleteşti. Foarte mulţi oameni îl căutau tot timpul pentru a-i spovedi, chiar dacă el, câteodată, se „ascundea” de ei.

Un fiu duhovnicesc de-al lui povesteşte: „Mă spovedeam o singură dată pe an, atunci când mergeam la Sfântul Munte. De aceea, duhovnicul meu de acolo, m-a sfătuit să îmi găsesc un duhovnic în oraşul meu, Lárisa, pentru a progresa duhovniceşte. Pe când întrebam în dreapta şi în stânga pentru a găsi un bun duhovnic, am auzit că în Lárisa există un duhovnic care umblă îmbrăcat foarte neglijent, zdrenţăros, care locuieşte aproape de penitenciar, într-o casă singuratică într-un câmp, iar pe verandă are un steag bizantin cu simbolul caracteristic, vulturul bicefal. M-am bucurat foarte mult la gândul că, în sfârşit, am găsit un duhovnic bun şi m-am gândit să-l vizitez, dar am lăsat să treacă prea mult timp, iar mai apoi am neglijat lucrul acesta şi nu am mai mers. Trecuseră circa 7-8 luni de la această întâmplare, şi mi s-a ivit o serioasă problemă de sănătate. Ieşind de la doctor, într-o după amiază, aşa tulburat cum eram, mi-a venit dintr-o dată, în gând, să merg să îl vizitez pe acest Gheronda de care auzisem, şi al cărui nume nici măcar nu mi-l mai aminteam foarte exact. Am găsit destul de uşor casa lui iar o femeie care aştepta afară, mi-a confirmat că acolo locuieşte părintele Serafim. Locuia într-o casă modestă cu parter şi un etaj. Pe verandă, uşile de la balcon aveau două fiare groase, verticale, care aminteau de uşile temniţelor. Curtea nu era foarte mare, avea un gard de sârmă împletită, era plină de buruieni, gunoaie, şi se găseau şi vreo 3-4 scaune de plastic. Totul arăta jalnic, casa arăta ca şi cum ar fi fost părăsită. Am început să strig:«Părinte Serafim! Părinte Serafim». Văd ieşind la balcon un părinte negricios la faţă, cu părul vâlvoi şi îmi zice:«Bună ziua, X (mi-a spus pe nume). Ce faci?» Eu am rămas surprins că îmi cunoaşte numele, şi l-am întrebat dacă putem vorbi. Mi-a răspuns:«Pleacă, pleacă!»

– Când să vin?

– Du-te, şi să nu te mai întorci!

În ziua următoare, dis de dimineaţă, m-am dus din nou. Poarta era deschisă, la fel şi uşa, ca şi cum m-ar fi aşteptat:«Haide, hai înăuntru!». Am intrat într-o cameră mică unde era o dezordine de nedescris. Pe o masă erau împrăştiate tot felul de lucruri. Eu mă gândeam la problemele mele şi nu am dat prea mare importanţă la ceea ce era în jur. Mă aflam, parcă, la Judecată, în faţa Tronului Lui Dumnezeu. Abia m-am reţinut să nu izbucnesc în plâns, iar părintele, care stătea în faţa mea, drept, zdrenţăros, ars de soare, ştirb, cu privirea fulgerătoare, mă «citise» iar acum mă încredinţa – fără să spună ceva – că a înţeles tot ce aveam pe suflet. Cu mult tact, a început să-mi spună păcatele: «Sunt unii oameni care fac cutare lucru… Alţii, care fac cutare lucru… şi trăiesc aşa, şi fac aşa…». Când a terminat, a luat epitrahilul, l-a aşezat pe grumaz, iar eu am îngenuncheat, fără să-mi spună ceva. La plecare, mi-a dăruit o carte, «Lavsaiconul». Niciodată nu i-am menţionat despre problema mea de sănătate, care, încet a dispărut, iar pe de altă parte, mergând regulat pentru spovedanie şi sfaturi duhovniceşti, m-am despovărat încet, încet de multele mele păcate. De atunci am început să-l vizitez din ce în ce mai des pe părintele. Aveam certitudinea că am în faţa mea un om sfânt şi fiecare întâlnire cu el era prilej de noi şi noi bucurii duhovniceşti. Întâlneam prima dată un om care era afierosit cu trup şi suflet Lui Dumnezeu. Nu se îngrijea de locul unde trăia, nici nu se preocupa faţă de propria persoană, nici nu avea ambiţii pentru vreo funcţie înaltă sau carieră profesională. Un suflet afierosit sută la sută dragostei de Dumnezeu. Am început să mă gândesc dacă merită să mă agit pentru toate aceste lucruri trecătoare, din pricina cărora alergam încolo şi-ncoace de dimineaţa până seara. Reconsideram în fiecare zi gândurile mele, gândind că pentru sufletul meu nu am făcut mai nimic. Mă îngrozeam la gândul că aş putea muri pe neaşteptate şi m-ar aştepta pedeapsa veşnică. Ajutat de părintele, am descoperit o altă lume, care, pe zi ce trece, mă fascina tot mai mult. Când îl vedeam pe Gheronda, anxietatea, frica şi îngrijorarea dispăreau imediat, în asemenea fel, că aproape uitam din ce motiv mă dusesem la el, şi ce anume vroiam să-l întreb. În urma discuţiei cu el, imediat ce plecam, gânditor, îmi şi veneau în minte răspunsurile. Ceea ce mai înainte mi se păreau lucruri cu greu de trecut, deveneau, mai apoi, chestiuni neînsemnate. De câteva ori s-a întâmplat să nu mă poată primi, dar îmi era de ajuns să-l văd, şi plecam uşurat. Aşa am început să înţeleg că, de fiecare dată, ştia dinainte motivul vizitei mele”.

Colonelul Eusthátios Diamantópoulos îşi aminteşte: „Căutam un duhovnic „autentic” pentru a mă spovedi. În 2005 am fost la Sfântul Munte, iar la Néa Skíti un pustnic mi-a vorbit despre părintele Serafim, care locuieşte în Lárisa – în zona mea, adică – spunând că este un foarte bun duhovnic şi, pe deasupra are şi harisme deosebite. Mânat de aceste bune recomandări, într-o zi m-am dus la el acasă pentru a mă spovedi. Aşteptau acolo încă opt oameni, tot pentru spovedanie. Imediat ce a sosit, Gheronda i-a rugat foarte politicos pe ceilalţi să plece şi m-a reţinut doar pe mine. Mi-a spus să iau loc pe un scaun, care abia se vedea din buruienile foarte înalte din curte, iar el s-a aşezat în faţa mea, aproape de mine, purtând un epitrahil foarte vechi pe grumaz. Mi-a făcut semn şi am început să spun păcatele mele, fără să-mi pot opri lacrimile care curgeau şiroaie pe obraji. Gheronda şi-a ascuns faţa cu mâinile sale, evitând astfel să mă privească drept în ochi. După ce am terminat mărturisirea, mi-a dat câteva sfaturi şi îndrumări duhovniceşti, spunându-mi pe nume în mod repetat, dar fără să mă fi cunoscut înainte. Mi-a ridicat moralul, m-a însufleţit, mi-a redat speranţa de a trăi, m-a umplut de curaj şi de putere pentru a duce lupta cea duhovnicească mai departe”.

Pe cei care vroiau să-l vadă, îi primea mai ales după amiaza. Atunci ieşea în curte, având în mână o metanie cu 300 de noduri, se aşeza pe un scaun de plastic şi privea către răsărit. Vorbea puţin şi foarte „enigmatic”. Câteodată îl întrebau ceva, iar el rămânea dus pe gânduri şi nu răspundea nimic. Îi vedeai doar buzele mişcându-se, şoptind ceva, probabil rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. După câtva timp era din nou cu noi şi răspundea la întrebarea care îi fusese adresată. Cândva a spus: „Dacă nu am «informaţia», nu vorbesc, şi nici nu îmi place să fac pe învăţătorul. Învăţător a fost unul singur, Domnul”.

Era unul dintre puţinii duhovnici care nu se sfia să-şi recunoască neştiinţa şi să răspundă la unele întrebări, cât se poate de firesc: „Nu ştiu, fiule”.

De asemenea, era necăjit din pricina faptului că mulţi oameni, în privinţa vieţii duhovniceşti, băteau pasul pe loc: „Vin la mine şi spun aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Nu au nici un fel de progres duhovnicesc”.

În mod repetat, spunea celor pe care îi cunoştea să nu vorbească altora despre el.

– Gheronda, pot să aduc pe câţiva cunoscuţi de-ai mei ca să-i spovediţi?

– Nu! Atâţia duhovnici există, să meargă în altă parte. Să nu mai spui nimănui despre mine.

Părintele îşi afierosea timpul pe care îl avea spovedaniei şi rugăciunii. În ultimii ani, devenise tot mai cunoscut, şi veneau oameni chiar şi din alte judeţe, pentru a-l vedea, a se spovedi şi a-i cere un sfat. La casa lui se făcea o coadă foarte mare de maşini, iar oameni de toate vârstele vroiau să-l vadă. Părintele, cu mult discernământ, încerca să-i vadă pe toţi cei care aveau neapărată nevoie. Dar, fiindcă unii dintre vizitatori deveneau sâcâitori şi insistenţi, gheronda se tulbura că îşi pierde inutil timpul. De aceea, a pus o plăcuţă pe poarta de la intrare, unde scria: „Nu spovedesc, nu primesc vizite!”. Oamenii, însă, nu plecau. Stăteau de vorbă şi făceau şi gălăgie şi, uneori, părintele se „refugia” la grădiniţa „Micile Rândunele”, pentru a avea linişte, a se ruga şi a citi.

Sfaturi duhovniceşti

Spunea părintele: „Ştiinţa l-a păcălit pe om de a se încrede în ea şi, astfel, a ajuns să îl controleze în întregime”.

„Societatea, din păcate, a lăsat şcoala de izbelişte, astfel că lucrurile merg înapoi, în loc să progreseze, iar tinerii sunt fără de nici un ajutor”.

Un fiu duhovnicesc l-a vizitat într-o zi, iar tocmai atunci plecau de la părintele un bolnav psihic împreună cu însoţitorul său. Cu acest prilej, l-a întrebat: „Gheronda, cu unii ca aceştia ce faceţi? Cum îi ajutaţi pe cei bolnavi psihic?” El a răspuns: „Îi sfătuiesc să îi împărtăşească des. Trupul şi Sângele Domnului îl schimbă cu totul pe om. Îl renaşte sufleteşte şi trupeşte. Devine un om nou, cu alt caracter şi altă stare sufletească. Nu doar sufletul, dar, chiar şi trupul se înnoieşte, chiar şi celulele se revitalizează. Observ că situaţia se îmbunătăţeşte în scurt timp”.

L-a întrebat un preot dacă e bine să citească exorcismele pentru cei demonizaţi, iar el a răspuns: „Să citeşti, să citeşti. Să-i spovedeşti şi să se împărtăşească regulat”.

Cineva l-a întrebat odată pe gheronda, cum este Dumnezeu şi cum arată El. Părintele a răspuns: „Îţi spun ca să ştii. Aşa cum peştii stau în apă şi nu îşi pot «imagina» deloc cum este omul, care nu stă în apă, tot aşa, nici noi, oamenii, nu ne putem închipui, şi nici mintea nu poate să cuprindă, care ar putea fi înfăţişarea Lui Dumnezeu”.

Părinţilor ai căror copii aveau mari probleme de sănătate, părintele le spunea: „Să ştiţi că părinţii aceştia, care duc o cruce aşa de grea pentru copiii lor bolnavi, o să se învrednicească de bunătăţile Raiului”.

Spunea cuiva: „Nu ştii să te rogi. Să stabilim să vii într-o seară ca să-ţi arăt. Trebuie să zicem de multe ori (îndeosebi dimineaţa şi seara) rugăciunea «Născătoare de Dumnezeu, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie»… dar rugăciunea trebuie spusă continuu. Să o spui cât de des poţi. Eu fac slujba cu voce tare, dar citesc, nu cânt. Psalmodia învăluie mintea, o înalţă. Să faci şi metanii, atât cât rezistă genunchi tăi”.

Celor care vroiau să înveţe rugăciunea, părintele le recomanda să citească Epistolele Sfântului Ignatie Briancianinov.

Părintele Pávlos Tsouknídas povestea: „Într-o zi, când am mers în vizită la părintele, l-am găsit singur. M-a chemat înăuntru şi, după ce am discutat diferite teme duhovniceşti, părintele a deschis discuţia despre rugăciune. «Haide, hai, mi-a zis, stai aici jos, unde am icoanele, să văd cum te rogi!». Am făcut ascultare şi m-am aşezat în genunchi şi am început să mă rog la Maica Domnului şi la sfinţii noştri din vechime, dar şi la părintele Paisie, Porfirie, ale căror chipuri le avea acolo, împreună cu ceilalţi sfinţi, şi pe care îi iubea foarte mult. După vreun sfert de oră îmi spune: «Ridică-te, ajunge, ajunge! Ascultă, părinte. Rugăciunea nu trebuie să te constrângă, ci trebuie să te elibereze. Trebuie să fii foarte concentrat, ca Dumnezeu să-ţi audă rugăciunea. Uite, aşa, liber să te rogi. Desigur, este important să ţinem seama şi de felurile de rugăciune. Avem nevoie şi de asta, nu zic nu. Uite, la Sfântul Munte, ţin foarte mult la tipurile de rugăciune, dar, trebuie să nu scăpăm din vedere esenţialul, adică a ne ruga». De foarte multe ori şi cu multă dragoste şi disponibilitate, părintele îmi arăta cum trebuie să mă rog, cum trebuie citite rugăciunile la Dumnezeiasca Liturghie, să nu mă grăbesc atunci când le spun, şi să fiu atent la conţinutul lor, cum să îmi pregătesc predica, şi multe alte lucruri.”

„Cândva, întorcându-mă la Lárisa – îşi aminteşte domnul Hrysovérghis Athanásios, primar în Ambelóna – l-am întâlnit pe părintele Serafim (care era pe jos) şi tocmai ieşise din Ambelóna, şi se îndrepta şi el spre Lárisa. L-am rugat să urce în maşină ca să-l duc în oraş. A primit cu bucurie, însă, mai apoi, când a văzut că maşina mea era nouă şi modernă, mi-a spus: «Văd că mulţi creştini, deşi, pe de o parte, vor să trăiască simplu şi cuviincios, îşi cumpără maşini de lux şi îşi uşurează viaţa cât mai mult cu putinţă»”.

„Să cădem cu faţa la pământ şi să ne rugăm Maicii Domnului, «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte lumea ta», şi să cerem luminarea Sfântului Duh, fiindcă fără El nu putem face nimic”.

„Oamenii care mănâncă în mod curent carne se cunosc după faţă, şi, cel mai bine, după ochi . Au ochii tulburi. Ieri a venit cineva la mine, şi am văzut că avea faţa ca un trandafir, iar ochii îi străluceau. Avea multe luni de când nu mai mâncase carne”.

„Omul duhovnicesc, şi apa o bea cu măsură, cu cumpătare”.

„Să ştiţi că şi în această viaţă, Domnul vrea să fim bucuroşi şi nu să ne petrecem viaţa în nefericire şi depresie”.

Un fiu duhovnicesc i s-a mărturisit că a avut gânduri trupeşti, iar părintele Serafim l-a sfătuit: „Acum, când te duci acasă, se deschizi fereastra şi să arunci televizorul afară”. A fost surprins de această cerere neaşteptată, pentru că, în ultima vreme se tot gândea să cumpere un televizor nou şi mai performant decât cel pe care îl avea. I-a spus: „Gheronda, locuiesc singur iar televizorul îmi ţine de urât”. Atunci părintele, a dat cu pumnul în masă şi a zis cu voce tare: „Poate Satana să-ţi ţină de urât? Să-l arunci imediat!”

Nu a putut să renunţe la televizor, însă a deconectat doar cablurile, iar pentru o perioadă nu s-a mai uitat. După o perioadă de timp, când l-a deschis din nou, erau mereu imagini foarte urâte, şi a văzut cum o femeie se transforma în diavol. Aşa că, încet, încet a hotărât să renunţe la el. După o scurtă perioadă de timp, mintea i s-a curăţit iar gândurile pe care le avea mai înainte, i-au dat pace. La început, i-a fost greu să se dezveţe, dar, mai târziu, din contră, îi era greu să se mai uite la televizor, şi, pe deasupra, îi mai producea şi dureri de cap.

Altădată, un cuplu (soţ şi soţie) a venit la părintele pentru a-i spune despre problemele pe care le au cu copiii lor, care sunt neascultători, nu învaţă etc. Gheronda, după ce i-a ascultat cu atenţie, la sfârşit le-a spus: „Dacă vreţi să se îmbunătăţească situaţia, scoateţi imediat televizorul din casă”. Aceia i-au răspuns că vor avea grijă să îl deschidă doar pentru ceea ce îi interesa, anumite emisiuni, dar părintele insista să îl scoată din casă, iar la sfârşit a adăugat: „De la familiile pe care le cunosc, ştiu că cele care nu au televizor au viaţă duhovnicească mai aleasă faţă de cele care au, fiindcă televizorul face mare stricăciune”.

Citiţi în continuare: Ieromonahul Serafim Dimópoulos – partea a IV-a: http://www.pemptousia.ro/2013/11/ieromonahul-serafim-dimopoulos-partea-a-iv-a/

Sursa: Asceţi în lumea de astăzi, vol. 2, Editura Sfânta Sihăstrie «Sfântul Ioan Botezătorul», Metamórfosi-Halkidikí, 2012.