Mitropolitul Ciprian al Kievului și tradiția isihastă în Rusia – partea a II-a

După cum se cunoaşte din istorie, Bulgaria a avut un rol catalizator în răspândirea mişcării duhovniceşti a isihasmului în Rusia. ,,Potrivit primelor studii ale lui K.F. Radtcenko şi P. Sirku, domnia ţarului bulgar Ioan Asan (1331-1371), şi capitala celui de-al doilea ţarat bulgar, Târnovo, sunt consideraţi principalii factori ai răspândirii, în rândul popoarelor slave, a ideilor cultural-religioase provenite din Bizanţ, a literaturii bizantine şi a scriitorilor bizantini… În Rusia, în perioada cuprinsă între anii 1350-1450, numărul lucrărilor provenite din literatura bizantină şi traduse în limba slavonă, a fost foarte mare, şi, acest lucru se datorează traducătorilor de origine bulgară, ale căror traduceri au fost importate şi în Rusia. Un rol important l-a jucat, în acea vreme, mitropolitul Ciprian. Bulgar de origine, el a supravegheat personal traducerea textelor greceşti, în vederea creării unui nou stil în literatura bisericească slavonă, cu răspândirea ideilor din Bizanţ[9].

După cum am spus deja, mişcarea duhovnicească a isihasmului ajunge în întreg Răsăritul Ortodox în secolul al XIV-lea, în perioada sa de maximă înflorire, şi se răspândeşte până în Rusia. Iniţiatorul acestei mişcări a fost Sfântul Grigorie Sinaitul.

În acest punct credem că se cuvine să facem câteva precizări legate de diferenţele, la nivel teologic, dintre teologia lui şi teologia Sfântului Grigorie Palama.

După cum se ştie, mişcarea isihastă s-a format de-a lungul a mai multor secole, fără să aibă un anumit punct de plecare. Din punct de vedere dogmatic, nu au existat, desigur, nici un fel de diferenţe, doar că, în lucrările Sfântului Grigorie Palama prioritatea o constituie explicarea învăţăturilor isihaştilor despre îndumnezeirea omului, pe când, în lucrările Sfântului Grigore Sinaitul se descoperă latura practică a învăţăturii despre rugăciunea minţii.

Mai concret, conform lui Ν. Κ. Goleyzovski, ,,în antiteză cu Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul dă importanţă schimbării adevăratelor însuşiri ale trupului – nu celor metafizice – ca rezultat al activităţii factorului subiectiv, adică al voinţei omeneşti libere. Această schimbare concretă a însuşirilor trupului  este determinată nu doar de luminare, ci şi de curăţirea trupului, de îndepărtarea elementelor trupeşti care se găsesc sub stăpânia stricăciunii. Mult mai ferm decât Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul condamnă apatia voinţei omeneşti, care aduce împreună cu ea nepăsarea şi moartea. El este cel care reînvie şi dezvoltă această învăţătură care, în esenţă, provine din mistica creştină a primelor veacuri şi care cheamă creştinul la luptă conştientă împotriva elementelor răului din  lume. Această luptă nu se duce împotriva «trupului şi a sângelui», ci împotriva patimilor celor rele care se înrădăcinează în om şi se concretizează în «grăsimea şi în sudoarea cărnii». Sfântul Grigorie Sinaitul, urmând învăţătura Apostolului Pavel, cere de la pustnic lucrare continuă. El însuşi spune:«Fiecare lucrare, fizică sau duhovnicească, fără trudă şi durere, nu va da niciodată roade». După părerea lui, nelucrarea aduce cu ea  gândurile vătămătoare, adică închipuite, care duc, mai departe, la moarte. Harul Lui Dumnezeu se dobândeşte nu doar prin credinţă – «credinţa moartă» nu este valabilă în nici o împrejurare, în comparaţie cu «credinţa cea vie». Apatia nu trebuie să însemne indiferenţă, ci tăierea completă a patimilor. Această curăţire de patimi se dobândeşte prin voinţa omului, prin arătarea virtuţilor. Dacă, pentru Sfântul Grigorie Palama, culmea desăvârşirii (îndumnezeirea) este «minunata şi dumnezeiasca existenţă şi respingerea răului cu desăvârşită hotărâre», pentru Sfântul Grigorie Sinaitul, desăvârşirea este viaţă nouă, în care omul nou, metamorfozat, are posibilităţi personale nelimitate «de a crea şi a lumina»[10].

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, spaţiul bizantin, din punct de vedere duhovnicesc, este dominat de gândirea palamită. În ţările slave şi în Rusia, însă, se răspândeşte, la scară largă, teologia Sfântului Grigorie Sinaitul şi aceasta este imediat receptată. Acest curent teologic va influenţa în viitor gândirea teologică în Rusia şi va determina particularităţile specifice ale picturii ruseşti, în timpul Renaşterii din Rusia, în secolul al XV-lea. Caracteristicile picturii ruseşti din perioada aceea, ,,tensiunea internă” şi expresivitatea, transmit ideea principiului creator activ care depăşeşte toate manifestările răului asupra omului şi asupra lumii, în general.

Energiile necreate îndumnezeitoare, curăţind trupul omenesc, arzând patimile cu dumnezeiescul foc al Duhului Sfânt, străbat chiar şi materia neînsufleţită. Renaşterea din secolul al XV-lea în Rusia, este, înainte de toate, renaştere duhovnicească şi cultivarea conştiinţei naţionale ruseşti, având la bază ideile isihasmului: valorizarea omului întreg, trup şi suflet, îndumnezeirea, oportunitatea neîntreruptei călătorii a omului spre desăvârşire.

 De-a lungul vremii, gândirea religioasă rusă nu a fost influenţată exclusiv de mişcarea isihastă, care vede drept scop al vieţii duhovniceşti, îndumnezeirea, ca rezultat al rugăciunii minţii. O altă mişcare, care a avut o influenţă considerabilă pentru spiritualitatea rusă, se referă la sfinţire, adică sfinţenia subiectivă a omului şi a lumii întregi.     

După cum remarcă  S.S. Choruzhij, ,,legăturile dintre aceste două direcţii duhovniceşti sunt foarte puternice şi, uneori, se află în «conflict». În perioada cuprinsă între secolele 16 şi 18, «direcţia sfinţeniei» o înlocuieşte pe cea a îndumnezeirii”[11]. De exemplu, în Rusia, de secole, relaţia dintre Biserică şi Stat se bazează pe tradiţia sfinţirii apei (agheasma).

Astfel, Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte şi s-a aşezat undeva la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria, unde a ridicat o mănăstire. Acolo va merge şi Sfântul Teodosie şi va deveni ucenicul lui. Acesta, întorcându-se în Bulgaria după câţiva ani, va înfiinţa, cu ajutorul ţarului Ioan Alexandru, Mănăstirea Kelifárevo (aproape de Târnovo). De la această mănăstire vor fi aleşi viitorii patriarhi bulgari Eftimie şi Grigorie Ţámblak, dar şi mitropolitul Kievului, Ciprian, care au ajutat la răspândirea isihasmului, nu doar în Bulgaria, ci şi în Rusia.

În oraşul Târnovo s-a născut în 1330, şi-a petrecut copilăria şi a studiat, viitorul mitropolit al Kievului, Ciprian. P. A. Syrku consideră că Ciprian a vieţuit, pentru o perioadă, în Mănăstirea Kelifárevo şi în mănăstirea Sfântului Grigorie Sinaitul, în ciuda faptului că sursele istorice nu oferă mărturii în acest sens. Însă, din cuvântarea ţinută de mitropolitul Grigorie Ţámblak la înmormântarea lui Ciprian, aflăm foarte multe lucruri  despre viaţa lui în perioada petrecută la Târnovo. Mai precis, Grigorie Ţámblak menţionează că mitropolitul Ciprian provenea din Târnovo, capitala Bulgariei în perioada evului mediu, şi se trăgea tot din familia Ţámblak. Era unchiul, pe linie paternă, al lui Grigorie Ţámblak, iar din expresia ,,Biserica, cea care l-a şcolit şi l-a clădit”, se înţelege faptul că, dobândirea educaţiei lui se datorează şcolilor bisericeşti ce funcţionau în acea perioadă. Este foarte posibil ca Ciprian să fi fost tuns în monahism la una din multele mănăstiri ce se aflau răspândite în jurul oraşului Târnovo. În acelaşi text, Ciprian este numit ,,apropiat” al patriarhului bulgar Eftimie, şi, cel mai probabil, era rudă cu el.

Astfel, ,,după toate acestea, nu se poate să nu presupunem că Ciprian a vieţuit la mănăstirea Kelifárevo, şi a fost şi rudă a patriarhului Eftimie”[12].

După o perioadă de timp, Ciprian a mers în Constantinopol, şi, mai apoi, la Sfântul Munte. Acolo îl va cunoaşte pe Filothei Kókkinos, pe atunci egumen la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Athonitul. Când, în 1364, Filothei Kókkinos va deveni patriarh al Constantinopolului (1354-1355, 1364-1376), îl va lua cu el în capitala bizantină pe Ciprian, iar acesta va deveni reprezentantul Patriarhiei la Curtea Imperială. Ciprian îndeplinea cu multă dăruire dispoziţiile patriarhului. Patriarhul era cu treizeci de ani mai mare decât Ciprian, dar acest lucru nu i-a împiedicat de a deveni buni prieteni care împărtăşeau aceleaşi idei, cel mai probabil datorită viziunii comune isihaste asupra lumii[13]. Însuşi Ciprian recunoaşte legăturile sale strânse cu mişcarea isihastă, lucru ce reiese din următoarele cuvinte: “Iar eu, smeritul, am fost aşezat pe tronul cel de sus de către sfinţitul şi dumnezeiescul Filothei… cel care, cât a vieţuit în această lume, a apărat cu străşnicie turma Lui Hristos, combătând erezia lui Achindin şi Varlaam şi făcând zadarnice învăţăturile lor prin predicile sale”.[14].

Continuare:

Mitropolitul Ciprian al Kievului și tradiția isihastă în Rusia – partea a III-a

___________

[9] Мейендорф И., Византия и Московская Русь. Париж, 1990, 157-158.

[10] Голейзовский, Н.К. «Исихазм и русская живопись XIV—XV вв.» // Византийский временник, т. XXIX. – Москва, 1968, 127.

[11] Хоружий С.С. Православная аскеза – ключ к новому видению человека. Москва, 2002, 16.

[12] Сырку П.А. К истории исправления книг в Болгарии. Т. 1, вып. I, с. 251 -252. / Концевич. И.М. Стяжание Духа Святого в путях Древней Руси. Москва: Изд. Лепта, 2002, 93.

[13] Артемьев, А. «Святитель Киприан, митрополит Киевский и всея Руси». Ч.1. http://www.pravoslavie.ru /put/ 060919170921.htm

[14] Макарий, митр. История Русской Церкви. Т.5. СПб. 1866, 188–189 / Концевич. И.М. Стяжание Духа Святого в путях Древней Руси. Москва: Изд. Лепта, 2002, 94.