Mitropolitul Ciprian al Kievului și tradiția isihastă în Rusia – Partea I

Căderea Constantinopolului (1453) a însemnat, în afară de sfârşitul politic al Imperiului Roman de Răsărit, şi restrângerea activităţii cultural-religioase a lui, având drept urmare împiedicarea transmiterii tradiţiei isihaste în Apus. Teologia Bisericii Apusene a rămas tributară, timp de multe secole, gândirii tomiste (Toma d’Aquino) şi neoplatonice. Victoria ,,nominaliştilor”, în dauna ,,pragmaticilor”, a închis drumul Apusului către ,,materialismul” creştin al Părinţilor Răsăriteni.

În Răsărit, însă, răspândirea isihasmului este un fapt incontestabil. Pe când mai trăiau încă primii ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, sămânţa isihasmului a găsit pământ roditor în Rusia şi a încolţit. Doctrina isihastă a fost îmbogăţită şi întregită, adăugându-i-se componenta cultural-duhovnicească specifică teologiei ruse. Părintele John Meyendorff spune, în acest sens, următoarele:,,Din când în când, se pune întrebarea dacă misticismul rus este, într-adevăr, continuatorul direct al isihasmului bizantin…Într-adevăr, nimeni nu poate nega că isihasmul a luat altă formă în contact cu civilizaţia şi cultura rusă. Sfinţii ruşi au aprofundat mai puţin teologia abstractă, iar gândirea lor profund poetică despre lume, i-a condus la un misticism isihast mai uman. În afara faptului că isihaştii ruşi puneau accentul, mai mult decât grecii, pe dimensiunea socială a monahismului de tip eremit, conţinutul de bază al tradiţiei lor duhovniceşti a rămas neschimbat”[1].

Cum s-a răspândit, însă, literatura isihastă, în Rusia?

,,Prima descriere a rugăciunii minţii (având ca izvor o sursă rusească), aşa cum se practica la Sfântul Munte, în perioada renaşterii isihaste, se găseşte într-un manuscris ce nu a fost luat în seamă de lumea ştiinţifică, şi anume, «Epistola unui ieromonah de la Mănăstirea Pecerskaya către preotul Pahomie». Acest document este datat ca aparţinând secolelor 13-15. Are la bază tipicul aghiorit şi nu a fost transmis într-o formă deplină”[2].

Următoarea fază a renaşterii isihaste în Rusia a început în secolul al XIV-lea. După cum consemnează egumenul Ivan Ikonometsev, ,,de-a lungul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, influenţa isihasmului este destul de mare la toate nivelurile vieţii culturale şi religioase din Rusia. Tradiţia Isihasmului a jucat un rol foarte important în formarea şi înflorirea monahismului rus. Desigur, mai ales că, în aceeaşi perioadă îşi face apariţia şi ,,Tebaida” rusească. Tradiţia isihastă a exercitat influenţă nu doar asupra conţinutului tuturor formelor de artă bisericească, în acea vreme, dar şi în literatura bisericească şi chiar şi în muzica bisericească” [3].

Modurile de transmitere ale tradiţiei isihaste au fost diverse. Rolul principal l-au avut ucenicii de origine slavă ai Sfântului Grigore Sinaitul (1255-1346). Acesta era pustnic şi se nevoia în munţii Paróri. De asemenea, un rol important au avut şi pelerinii care vizitau Constantinopolul şi Sfântul Munte. Şi, desigur, au existat şi delegaţi, precum aceia trimişi de Sfântul Serghie de Radonej, pentru a se informa mai mult despre mişcarea duhovnicească isihastă şi tradiţia ei. Acest proces coincide cu perioada de înflorire şi de răspândire a monahismului în Rusia, care începe cu Sfântul Serghie şi continuă cu activitatea desfăşurată de nenumăraţii săi ucenici.

Părintele John Meyendorff spune, foarte exact, de altfel, că, ,,în secolul al XIV-lea, au fost adoptate din Bizanţ, nu doar reforma liturgică şi noul tipic, dar şi multe lucrări de teologie mistică bizantină, şi, în special, cele care proveneau din tradiţia isihastă. În vechea bibliotecă a Marii Lavre ,,Sfânta Treime” din Moscova, există lucrări, în traducere slavonă, a principalilor reprezentanţi ai misticii bizantine, şi, în special, ai spiritualităţii isihaste, precum Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Dorotei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul. Lucrările lor existau, de asemenea, şi la Mănăstirea Uspenski, a lui Kiril Belozerski[4]. Dacă întreprindem acţiunea de a face o comparaţie între titlurile lucrărilor din vremea respectivă, care se păstrează astăzi în bibliotecile marilor mănăstiri din Rusia, şi a lucrărilor echivalente care se mai află în bibliotecile de la Sfântul Munte, din Patmos şi din Sinai, vom constata că monahii ruşi studiau aproximativ aceleaşi cărţi pe care le studiau şi fraţii lor ortodocşi, monahii greci”[5].

Cunoscutul cercetător G.M. Prochorov, specialist în literatura rusă veche, a studiat aşa-numita ,,epocă istorică” şi a ajuns la concluzia că extinderea literaturii isihaste, în acea perioadă, este strâns legată de Mănăstirile Sveto-Troytski şi Uspenski. Acelaşi cercetător menţionează, în acest sens:,,Cercetarea întreprinsă în cele mai mari biblioteci ale mănăstirilor din Rusia – biblioteca Mănăstirii Marea Lavră «Sfânta Treime» din Moscova, înfiinţată de Sfântul Serghie de Radonej la mijlocul secolului al XIV-lea – şi a Mănăstirii Uspenski – înfiinţată la 1397 de către Kiril Belozerski – demonstrează că existenţa literaturii cu conţinut inspirat din tradiţia mistică bizantină, şi, în special, din tradiţia isihastă, a fost un sprijin binevenit pentru monahi, în lupta lor duhovnicească. Crearea unei astfel de literaturi, provenită, în principal, din traduceri în slavonă ale lucrărilor din literatura bisericească bizantină, este asociată, aproximativ, cu perioada înfiinţării acestor mănăstiri, iar studierea ei, în ansamblu, prezintă un deosebit interes[6].”

Acest lucru este valabil, în special în cazul mănăstirii Sfântului Serghie de Radonej. O cercetare, întreprinsă, în acest sens, în biblioteca Lavrei ,,Sfânta Treime” arată că scrierile isihaştilor bizantini erau traduse, alcătuindu-se colecţii speciale, acestea devenind, în scurt timp, lecturile preferate ale părinţilor mănăstirii, încă din perioada înfiinţării ei [7]. Toate acestea se întâmplă la mijlocul secolului al XIV-lea, adică exact în perioada de maximă înflorire a isihasmului în Bizanţ, influenţa lui făcându-se simţită şi în Rusia, după cum dovedeşte existenţa traducerilor slavoneşti din literatura isihastă grecească, pe pământ rusesc, despre care s-a interesat personal şi Sfântul Serghie de Radonej. Se confirmă, astfel, relatarea, în legătură cu acest lucru, a biografului său, Epifanie cel Înţelept, care spune că ,,s-a bucurat şi el de dumnezeiasca dulceaţă a isihasmului”[8].

Din cele expuse până aici, tragem concluzia, în mod firesc, că în Rusia a existat literatură isihastă iar acest lucru, fără îndoială, a exercitat o influenţă importantă asupra tradiţiei monahale. Această constatare conduce, însă, la o serie de întrebări, precum: De unde a provenit această influenţă? Şi, prin mijlocirea cui? Cum s-a răspândit, într-un timp aşa de scurt, această tradiţie în Rusia? În acest punct, apare în prim planul studiului nostru Mitropolitul Kievului şi a toată Moscova, Ciprian.

Continuare:

Mitropolitul Ciprian al Kievului și tradiția isihastă în Rusia – partea a II-a

Mitropolitul Ciprian al Kievului și tradiția isihastă în Rusia – partea a III-a

_____________

[1] Мейендорф, И., Святой Григорий Палама и православная мистика. Москва, 2003, 323.

[2] Хоружий. С.С. О старом и новом. СПб.: Изд. Алетейя, 2000, 220.

[3] Иоанн (Экономцев), игумен. Православие, Русь, Византия. Москва, 1992, 190.

[4] Este foarte interesant faptul că termenii – necunoscuţi pentru ruşi – isihie şi isihast nu sunt întâlniţi în literatura rusă medievală. Aceşti termeni au fost traduşi întotdeauna mleciánye, pentru isihie/isihasm, şi bezmolvényk-melciálnyk, pentru isihast.

[5] Мейендорф И., Византия и Московская Русь. Париж, 1990, 153.

[6] Прохоров. Г.М. Преподобные Нил Сорский и Иннокентий Комельский. СПб.: Изд. Олега Абышко, 2005, 8.

[7] Mai detaliat vezi: Прохоров Г.М. Келейная исихастская литература в библиотеке Троице-Сергиевой Лавры с XIV по XV в. // ТОДРЛ. Л. 1974. Т. 28, 317-324.

[8] Прохоров Г.М. Древняя Русь как историко – культурный феномен. СПб.: Изд. Олега Абышко, 2010, 206.