Monahismul și smerenia

Mănăstirea este spitalul cel fără de arginți, este clinica lui Dumnezeu, unde omul vine ca să afle tămăduire. Dumnezeu îl cheamă cu sfântă chemare și îl aduce cu dragoste în acest spital unde nu este nevoie de plată.

Omul își caută vindecarea și strigă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. „Da, te voi milui”, răspunde Dumnezeu.

Iar Doctorul sufletelor și al trupurilor începe tămăduirea. Ne trimite felurite necazuri, îngăduie ispite. Și toate acestea sunt medicamentele cele amare prin care se tămăduiește sufletul omului. Desigur, nimeni nu poate spune că nu îl doare în timpul operației sau al intervenției medicale, că nu se luptă să depășească durerea și necazul, cu toate acestea însă, la sfârșitul terapiei, se face bine sufletește.

Pe când Starețul meu era începător în pustie, se afla sub ascultarea Starețului Efrem. Acesta era un om simplu, un Bătrân binecuvântat. Odată, un monah vecin, nu știu ce s-a întâmplat, și l-a supărat pe Gheronda. Bunicuțul striga la el, pentru că nu putea să o scoată altfel la capăt. Se împotrivea, striga, țipa… Starețul meu Iosíf, tânăr fiind, dar în stare să se descurce și cu zece oameni, când îl auzea pe Starețul lui că strigă afară și că celălalt se certa cu el, a simțit că în sine a început să fiarbă mânia. Îndată ce a înțeles că, dacă ar ieși atunci afară, nu s-ar putea stăpâni, ca unul ce era tânăr, îndată a alergat în biserică, a îngenuncheat și a început să strige: ”Preasfântă, ajută-mi mie!”. Și a început să plângă, să plângă, și să roage, ca Preasfânta să intervină și să îl ajute ca nu cumva să iasă afară în această stare. Și după ce a plâns mult, mult de tot, și a vărsat multe lacrimi, atunci a văzut că fiara egoismului și a mâniei este anihilată și se retrage. Și după ce a priceput că a dobândit o stare în care putea să iasă afară și să vorbească cu blândețe și pace, a ieșit și l-a slobozit în chip pașnic și politicos pe Stareț de vecinul său. Iar aceasta ne-o spunea ca pildă despre cum se înfruntă în practică egoismul.

Vine și la monah ispita și îi șoptește lucruri asemănătoare celor pe care le-a șoptit lui Adam. Dacă Starețul său îl ceartă sau îi taie voia, se răzvrătește în el egoismul și îi șoptește monahului să răspundă împotrivă, să se sfădească, să-și facă voia, și astfel se învârtoșează și nu va ajunge niciodată să își vadă tămăduirea.

Monahul trebuie neîncetat să aibă trezvie în abordarea oricărei situații, să înfrunte cu izbândă ispita, așa încât, cu timpul și prin harul lui Dumnezeu, să se elibereze de omul cel vechi, ca în locul acestuia să iasă la iveală omul cel nou, omul după Hristos, omul nepătimirii și al Învierii. Lupta nu este ușoară, nici nu se dobândește în scurt timp biruința și triumful asupra egoismului, care este o fiară cumplită cu multe capete.

Cuviosul Efrem spunea: ”Cu leii te-ai luat la trântă? Ai grijă să nu îți zdrobească oasele”. Această fiară este egoismul. Ca un leu pândește și ne atacă. Noi trebuie să avem în mâini arma și sabia împotrivirii față de gânduri.

Tiranii creștinilor în vremurile de prigoană încercau să îi facă pe mucenici să nege dumnezeirea lui Hristos. Le promiteau multe: bogății, slavă, ranguri, dar mucenicii nu cedau. Cu biruință mărturiseau credința în Hristos și în cele din urmă primeau cununa muceniciei, și astfel Hristos se slăvea întru ei.

Și acum tiranii patimilor ne asupresc. Dacă cedăm, patimile ne promit plăcere și satisfacție. Monahul nu trebuie să dea înapoi în fața unei asemenea silnicii, ci să se împotrivească cu toată bărbăția sufletului și, după o luptă legiuită, să aștepte cununa muceniciei.

Mucenicii au suferit chinuri puțină vreme, iar mulți dintre ei în câteva clipe au primit cununa. Monahul însă suferă martiriul toată viața. Și nu din partea unui singur tiran, ci din partea multora. Fiecare patimă își are tiranul ei. Pentru aceasta nu mai puțin vor fi încununați monahii care se vor împotrivi silniciei patimilor și vor mărturisi buna mărturisire a nevoinței, prin care nu dau înapoi înaintea patimilor.

Ne asuprește patima împotrivirii în cuvinte. Noi trebuie să îi punem piedică, îngrădire, să facem șanț, ca să cadă în el carul de luptă al vorbirii împotrivă. Iar lupta trebuie să fie continuă. Să nu aibă goluri, pentru că aceste goluri sunt exploatate de diavol și se strecoară în ele și ne pricinuiește primejduire. Rugăciunea trebuie să fie neîncetată. Rugăciunea este arma noastră. Și numai pentru că se roagă omul, diavolul nu se apropie cu ușurință de el.

Să ne luptăm mai cu seamă împotriva acestei patimi, pentru că de la ea pornesc toate. Și, mai cu seamă, medicamentul împotriva egoismului este smerenia. Domnul nostru ne-a spus: ”Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. Smerenia și blândețea dăruiesc sufletului odihnă duhovnicească. Îi dăruiesc lumină și vede mai limpede lucrurile.

Avva Isaac Sirul numește smerenia ”veșmânt dumnezeiesc”. Cu smerenia, spune, s-a înveșmântat Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și astfel a fost cu putință să Se pogoare din ceruri, iar pământul a putut să Îl primească fără să se mistuie în foc.

Smerenia îl împodobește pe om. Omul smerit, oriunde s-ar afla, răspândește har în chip tainic și se face iubit și preferat de toți.

De smerenie, demonii se cutremură, întocmai cum s-a întâmplat cu un monah ascultător: un creștin avea o fiică demonizată și a dus-o la mulți doctori, dar nu i-a găsit leac. Acest creștin avea prieten un om duhovnicesc, care ținea legătura cu monahii și spunându-i supărarea și durerea sa pentru copilă, acela l-a sfătuit: ”Copilul tău va afla tămăduire, doar dacă chemi un monah ascultător și vine în casa ta și face o rugăciune și vei vedea că îndată copilul ți se va face bine”.

—    Unde îl voi găsi pe acel monah?

 — Uite! Jos, în piață, coboară, spune, din pustie monahi ucenici tineri și vând diferite rucodelii. Unui asemenea monah spune-i: ”Vino la mine acasă să îți plătesc rucodeliile, pentru că acum nu am bani la mine”. Și spune-i să îți facă o rugăciune și vei vedea că fiica ta se va face bine.

Acesta, îndată, de dimineață coboară în piață, vede un tânăr monah care vindea acolo diferite rucodelii. Îi spune:

—    Părinte, cu cât dai acestea?

—    Cu atât, îi spune monahul.

—    Poți să vii până la casa mea să te plătesc, pentru că nu am bani la mine.

—    Vin, spune acesta.

Și pe când mergeau ei către casă și se apropiau, diavolul a prins de veste că a venit ceasul să iasă din om și s-a pregătit și el de atac. Și intrând monahul în casă, îl întâmpină fata și îndată ridică mâna la el și îi dă o palmă peste obraz. Acesta, monahul, a întors și celălalt obraz, iar fata l-a lovit și peste acela, apoi, îndată, a căzut jos și făcea spume la gură. În cele din urmă, plecând demonul, a spus că ”porunca lui Hristos mă scoate și mă alungă”. Și îndată s-a tămăduit copila. Ascultătorul acesta, din faptul relatat, se vede că era un monah cercat și înaintat în șlefuirea și tămăduirea sufletului său.

În rugăciunea noastră totdeauna să Îl rugăm și să Îl implorăm pe Dumnezeu să ne slobozească de această fiară, de egoism și să ne dăruiască sfânta smerenie a sufletului.

Cuvântare către monahi, cu titlul ”Monahismul și smerenia”, transcrisă după înregistrare audio, a Preacuviosului Arhimandrit Efrem, proegumenul Sfintei Mănăstiri Filotheou din Sfântul Munte