Sfântul Filaret al Moscovei

Sfântul Filaret este una dintre personalităţile remarcabile ale Bisericii Ruse din veacul al XIX-lea. S-a născut în 1782 – tatăl său fiind preot – în oraşul Kolomna, aproape de Moscova, iar la botez a primit numele Vasile. La vârsta de nouă ani a fost admis la seminarul teologic din localitate, continuând mai apoi studiile la şcoala teologică pentru preoţi ce aparţinea Lavrei ,,Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej.

Având o înclinaţie deosebită pentru limbile străine, la fel ca şi pentru teologie şi poezie, tânărul seminarist a atras atenţia Mitropolitului Moscovei, Platon, care obişnuia să viziteze destul de des mănăstirea, și care îl va lua sub oblăduirea sa. Conştient fiind de calităţile sale, Vasile a rămas, însă, mai departe, acelaşi caracter ales, smerit, evlavios, cuviincios, blând, fiind apreciat şi iubit de către toţi. A absolvit şcoala de teologie ca şef de promoţie, iar mai apoi a fost angajat pentru a preda limba greacă veche (vorbea şi scria fluent limba greacă) şi ebraica. La scurt timp va fi numit predicator la Sfânta Lavră şi profesor de Retorică, de vreme ce era un orator desăvârşit care ştia să transmită ascultătorilor săi flacăra dragostei pentru dobândirea virtuţilor.

Binefăcătorul său, Mitropolitul Platon, care considera despre sine că are calităţile şi pregătirea unui bun teolog şi orator, scria despre Vasile:,,Cât despre mine, eu scriu ca un om, acela, însă, scrie precum un înger”. La încurajarea mitropolitului, dar şi după o adâncă cugetare, coroborată cu frământări şi lupte duhovniceşti, ilustrul profesor va hotărî să devină monah, fiind tuns în anul 1808, luând la călugărie numele Filaret; câteva zile mai târziu a fost hirotonit diacon. Un an mai târziu se va muta la Sankt Petersburg şi va deveni inspector şi profesor de filosofie la şcoala teologică de acolo. După hirotonia sa în treapta de preot, avea să predea Vechiul şi Noul Testament, Istoria Bisericească, Drept Canonic şi Dogmatică la Academia Teologică.

Părintele profesor Filaret avea, de asemenea, legături cu cei mai însemnaţi scriitori ai vremii. I-a compus o poezie mângâietoare lui Puşkin, care, plin de recunoştinţă, îi va scrie: „Poetul, cuprins fiind de sfântă teamă şi nelinişte, ascultă cu luare aminte harpa lui Filaret”. La vârsta de treizeci de ani, Filaret a devenit arhimandrit, şi, la scurt vreme, avea să fie numit director al Academiei Teologice şi stareţ al uneia dintre cele mai mari mănăstiri din Novgorod. Lucrător neobosit pentru îndeplinirea atât a responsabilităţilor profesorale, cât şi de conducere, avea capacitatea de a se ocupa de chiar trei sau patru probleme deodată. Elevul său, arhimandritul Fotie, îl descrie astfel: ,,Avea mereu inima deschisă către oricine, iar chipul său era vesel, privirea pătrunzătoare, iar caracterul lui era plăcut, deşi era un ascet desăvârşit şi exigent cu el însuşi. Avea o prezenţă impunătoare, aristocratică, dar firească. Glasul lui era delicat şi blând, însă vorba lui era tăioasă şi clară. Ca profesor, îi captiva pe elevi şi pe studenţii cu intuiţia lui pătrunzătoare şi discernământul său, astfel încât le stârnea interesul şi îi făcea să dorească să afle mai multe. Toată forţa şi frumuseţea, toată măreţia şi faima Academiei Teologice din vremea aceea se regăseau parcă, în persoana lui Filaret”.

Îmbinând gândirea profundă cu evlavia arzătoare, Filaret a căutat, înainte de toate, să transmită ascultătorilor săi și cititorilor lucrărilor sale, duhul Ortodoxiei. Operele sale au devenit parte integrantă a literaturii teologice ortodoxe. Încă de când trăia, era considerat un Părinte al Bisericii, fiind numit ,,Noul Hrisostom”.

În 1817, la vârsta de treizeci şi cinci de ani a obţinut titlul de ,,Doctor în Teologie” şi a fost hirotonit episcop. Mai întâi a fost episcop vicar al Mitropoliei de Sankt-Petersburg, iar la scurt timp avea să devină arhiepiscop de Tver, mai apoi de Iaroslav, iar cinci ani mai târziu va fi ales Mitropolit de Moscova şi Kolomna, demnitate pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii sale.

Pentru împlinirea îndatoririlor sale episcopale, a lucrat cu aceeaşi râvnă ca şi atunci când era director al Academiei Teologice. De exemplu, câtă vreme a fost episcop de Tver, a călătorit timp de o sută de zile pe la toate parohiile episcopiei sale, ţinând predici în toate bisericile. Ca mitropolit al Moscovei, şi-a îndreptat atenţia în special asupra chestiunilor cu privire la viaţa morală şi îndatoririle clericilor. Nu ezita nicidecum să dea pedepse canonice acolo unde abaterile clericilor impuneau acest lucru, iar în cazul caterisirii vreunui cleric, contribuia el însuşi cu bani pentru acoperirea nevoilor materiale ale familiei respectivului. Lucra mereu, neîncetat, şi niciodată nu a cunoscut ce înseamnă o zi de odihnă. Nimeni nu ştia când avea timp să se odihnească, fiindcă cel care îl slujea, mărturisea că zi şi noapte era mereu la biroul său de lucru. A scris cărţi de teologie, manuale şi articole, dar, ceea ce l-a făcut faimos au fost preafrumoasele lui predici şi cuvinte de învăţătură.

Sfântul Filaret a lăsat o bogată corespondenţă, care conţine sfaturi folositoare pentru toate domeniile vieţii bisericeşti. Traducerea Sfintei Scripturi în limba rusă vorbită a început să se facă la iniţiativa lui, iar el însuşi a contribuit la această lucrare, traducând câteva cărţi ale Vechiului Testament. Din pricina reticenţei ţarului, dar şi a unor clerici potrivnici, acest proiect foarte ambiţios s-a întins pe durata a nu mai puţin de cincizeci de ani. Datorită sprijinului, dar şi a contribuţiei sale, stareţii care s-au succedat la conducerea Mănăstirii Optina au reuşit să tipărească mai multe traduceri din scrierile Sfinţilor Părinţi, care au constituit baza materială a mişcării de renaştere duhovnicească din Rusia din perioada următoare.

Sfântul episcop era mereu dispus de a primi sfaturi de la cei cu care colabora, şi accepta cu smerenie chiar şi criticile. Împotriva adversarilor săi se arăta politicos şi răbdător, şi suporta chiar şi acuzaţiile nefondate la adresa lui, fără să poarte cuiva vreun resentiment. Pe de altă parte, era de neclintit şi intransigent atunci când era vorba de alterarea vreunei dogme a Bisericii, a sfintelor pravile ori a tradiţiei bisericeşti.

Toate economiile proprii le-a cheltuit în scopuri filantropice, având grijă ca faptele sale să nu fie cunoscute de cineva vreodată. A oferit mijloacele materiale pentru construirea unui mare internat pentru copiii orfani şi pentru copiii proveniţi din familiile preoţilor cu situaţie economică precară. În 1819 devenise membru al Sfântului Sinod şi nu exista problemă căreia Mitropolitul Filaret să nu-i găsească rezolvarea. I se cerea sfatul chiar şi pentru chestiuni care se iveau în timpul şedinţelor Sinodului – atunci când el nu era prezent – şi, chiar şi celor mai dificile probleme le găsea întotdeauna soluţia optimă şi conformă cu sfintele pravile.

Sfântul Filaret este şi ctitorul Schitului Ghetsimani ridicat lângă Lavra Sfintei Treimi, acolo unde, de multe ori, dorind să petreacă ore de linişte şi rugăciune, se retrăgea pentru câteva zile într-o chilie mică şi se dăruia rugăciunii. Era copleşit de dragostea pentru Dumnezeu, se emoţiona şi ochii îi lăcrimau atunci când auzea despre săvârşirea vreunei fapte bune, de o intenţie bună, măcar, sau un cuvânt ziditor. Era un neobosit lucrător al poruncilor evanghelice. Nu doar că îi sfătuia pe creştini cum trebuie să trăiască şi să pună în practică învăţătura Evangheliei, ci el era cel dintâi care aplica în viaţa personală tot ceea ce-i îndemna pe ceilalţi să facă. În acest fel, a câştigat inimile credincioşilor, care veneau şi îi cereau ajutorul şi rugăciunea, şi, nu de puţine ori, aceste rugăciuni erau răsplătite cu facerea de minuni.

Arzând ca o făclie vie timp de jumătate de secol în Biserică, Sfântul Filaret şi-a dat sufletul în pace în mâinile Domnului în ziua de 19 noiembrie 1867, la vârsta de 85 de ani.

Sursa: Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Ieromonahul Macarie Simonopetritul, Editura Indiktos, volumul III, p. 213-216.