Sfântul Munte: câteva elemente caracteristice

1. În Actul sinodal și patriarhal din 1928 și în ratificarea lui cu nr. 3615/1928, prin care s-a reglementat tema bisericească (a mitropoliilor) din Noile Teritorii, nu a existat nicio reglementare a regimului bisericesc al peninsulei Athosului, cunoscute ca Sfântul Munte, cu toate că și această peninsulă este o remarcabilă zonă geografică a Noilor Teritorii (ale Macedoniei). Într-adevăr, această regiune a peninsulei Athosului a fost exceptată de la prevederile acestui act, deoarece această peninsulă este guvernată de un regim ecleziastic și politic special, care s-a format de-a lungul veacurilor creștine și care de la eliberarea Macedoniei (și a celorlalte părți ale nordului Greciei) a fost recunoscut ca atare și consolidat de toate constituțiile grecești în cadrul cărora funcționează până în ziua de astăzi.

Într-adevăr, articolul 105 al Constituției aflate în vigoare (cea din 1975/1986/2001), repetând cu nesemnificative schimbări de limbaj articolele constituțiilor anterioare, 106-109 din 1926, 109-112 din 1927, 103 din 1952 și 122 din 1968 stabilește că a) peninsula Athosului este o regiune auto-guvernată a Statului elen (administrată conform vechiului său regim preferențial prin reprezentanți ai Sfintelor Mănăstiri care constituie Sfânta Comunitate. Remarc în special că „se interzice stabilirea pe aceasta a eterodocșilor sau schismaticilor”) peste care dominația acestuia rămâne de neatins, b) că teritoriul acesteia este inalienabil, c) că toți cei care sunt călugări în ea dobândesc, fără nici o altă formalitate, cetățenia elenă, imediat ce sunt acceptați ca novici sau monahi, și d) că depinde din punct de vedere duhovnicesc de jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice.

În cadrul acestui studiu mă voi ocupa de situațiile din articolul b) care privește inalienabilitatea teritoriului acesteia și de articolul d) care privește jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice asupra acesteia.

Acest regim al Sfântului Munte este reglementat deja în acord cu articolul 150 al actualei Constituții (1975/1986/2001) prin Carta statutară care a fost votată în capitala acestuia, Caries, pe 10 mai 1924 de către Sinaxa dublă extraordinară a celor douăzeci de sfinte mănăstiri ale acestuia, în cooperare cu reprezentantul Statului și ratificat prin Decretul legislativ din 10/16 septembrie 1926. Patriarhia ecumenică l-a aprobat prin documentul cu numărul 181/1925.

Trebuie notat că articolul 122 al Constituției din 1968 stabilește în plus că „respectarea exactă a instituțiilor athonite este, în chestiuni spirituale, sub supravegherea supremă a Patriarhiei ecumenice, și, în chestiuni administrative, sub supravegherea Statului, care este exclusiv responsabil pentru păstrarea ordinii publice și a siguranței”. [Aceste puteri are Statului sunt exercitate de un Guvernator, ale cărui drepturi și datorii sunt stabilite prin lege (acesta are gradul de Prefect conform articolului 3 din Carta statutară din 1926, fiind sub jurisdicția Ministerului de Externe)].

2. În Grecia s-au făcut două regulamente care însă nu au atins întru nimic situația Sfântului Munte, pe care am descris-o. Prima constă în Actul patriarhal și sinodal din 1928, menționat deja și ratificarea lui cu nr. 3615/1928, iar a doua are numărul 590/1977 despre Statutul de organizare și funcționare al Bisericii autocefale a Greciei. Nici unul dintre aceste două regulamente nu au adus atingere caracterului auto-administrativ al peninsulei Athos.

Într-adevăr, Actul patriarhal și sinodal din 1928 și ratificarea lui cu nr. 3615/1928 se referă la tema mitropoliilor Noilor Teritorii, nepreocupându-se deloc de Sfântul Munte, iar legea cu numărul 590/1977 a stabilit că „orânduirea bisericească care domnește pe Sfântul Munte, întrucât este reglementată de regimul patriarhal aflat în vigoare, nu este afectată de aceasta”. Astfel, însă, Biserica Autocefală a Greciei a recunoscut pe deplin jurisdicția Patriarhiei ecumenice asupra Sfântului Munte.

Ca urmare a acestora, Sfântul Munte rămâne o regiune a Statului elen, care se administrează singură sub jurisdicția spirituală a Patriarhiei ecumenice. Acest lucru este limpede și este subliniat în mod special, deoarece în trecut a existat tentativa de a-i da acestuia caracter internațional, dar fără rezultate favorabile. Sfântul Munte este o zonă a Statului elen, care a recunoscut auto-guvernarea regiunii sale și a reînnoit regimul său privilegiat existent, așa cum s-a format de-a lungul veacurilor creștine anterioare. Statul a stabilit desigur în amănunt regimul său administrativ privilegiat. Într-adevăr, paragraful 2 al articolului 188 al Statutului de organizare amintit stabilește că regimul privilegiat „decurge din hrisoavele și tipicele imperiale, sigiliile patriarhale, firmanele sultanilor, din canoanele generale existente și din cele mai vechi instituții și orânduiri monahale”.

3. Așa cum s-a spus deja, printre altele, întreaga peninsulă a Athosului este distribuită între cele douăzeci de mănăstiri „al căror teritoriu este inalienabil”.

Conform sfintelor canoane, în general, averea bisericească este inalienabilă. Însă spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Consiliul juridic al Statului, a prevăzut o distincție. A împărțit sfintele canoane în două categorii: în cele neschimbabile, care privesc dogma și cultul divin și în cele obișnuite, care nu au valoare de lege și pot fi schimbate prin atacarea sau alienarea lor.  Primele sunt protejate în mod constituțional, iar cele din categoria a doua sunt simple legi ale statului și este posibil, prin urmare, să fie modificate sau anulate. Această distincție a fost adoptată și de către Consiliul de Stat încă de la înființarea lui, în legătură cu districtul teritorial al Sfintei Mănăstiri (Sfântul Gheorghe din Argos). Cazul a fost după cum urmează: un hotel care se afla aproape de mănăstire i-a cerut cedarea unei porțiuni din zona ei teritorială pentru extinderea afacerii acestuia. Mănăstirea a refuzat și atunci hotelul a provocat emiterea unui decret referitor la înstrăinarea porțiunii pretinse. Mănăstirea a invocat atunci caracterul inalienabil al averii bisericești (și mănăstirești) și a cerut să nu fie executat acest decret. Însă Consiliul de Stat a respins această pretenție a mănăstirii, cu argumentul că prevederile canonice referitoare la caracterul inalienabil al averii bisericești nu se află în vigoare, deoarece aceste canoane, ca simple legi, nu sunt neschimbabile și prin urmare doar canoanele care privesc dogma și cultul divin sunt protejate prin constituție ca neschimbabile.

O excepție de la aceasta o constituie canoanele care vizează averea Sfântului Munte, dar doar aceasta care există în interiorul Sfântului Munte, deoarece averea acestuia care există în afara Sfântului Munte nu este protejată în mod constituțional și se supune reglementării pe care o prevede jurisprudența Consiliului de Stat vizavi de toată averea bisericească. Legea care dorește ca Sfântul Munte să fie guvernat conform vechiului său regim privilegiat, s-a îngrijit astfel încât teritoriul acestuia să fie exceptat de la averea bisericească obștească, prin urmare și articolul 105 al Constituției, care are putere superioară legii, a stabilit categoric și clar că „teritoriul (peninsulei Athos) este inalienabil”, astfel încât auto-guvernarea să se exercite pe un teritoriu inalienabil.

4. Așa cum s-a spus deja, conform articolului 105 al Constituției, Sfântul Munte se află din punct de vedere spiritual sub jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice. În mod special, paragraful 1 al articolului 5 din Carta statutară stabilește că „Toate mănăstirile din Sfântul Munte, fiind patriarhale și stavropegice, se află sub jurisdicția duhovnicească a Bisericii lui Hristos celei Mari și Ortodoxe a Răsăritului, nefiind permisă pomenirea niciunui alt nume în afară de cel al patriarhului ecumenic”. De cealaltă parte, paragraful 3, articolului 9 al Decretului legislativ din 1926 prin care s-a ratificat această cartă (deja menționat), stabilește că „apelurile împotriva hotărârilor Sfintei Comunități se judecă de către Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic, împreună cu Sfântul sinod care este alături de el”. Este posibil ca Patriarhia ecumenică să încredințeze judecarea acestor apeluri, pentru o perioadă nedeterminată, unei instanțe mandatate special pentru aceasta, formată din trei mitropoliți aparținând Tronului ecumenic. În același timp, paragraful 2 al articolului 43 al Cartei statutare stabilește că „pentru chestiuni duhovnicești, instanța supremă este Patriarhul ecumenic și Sfântul sinod de pe lângă acesta”.

S-a spus deja că în conformitate cu articolul 105 al Constituției, „se interzice stabilirea pe acesta a eterodocșilor și schismaticilor”. În urmă cu aproximativ treizeci de ani a avut loc o rebeliune pe Sfântul Munte. Una din cele douăzeci de mănăstiri a încetat de bunăvoie pomenirea numelui Patriarhului ecumenic, a rupt legăturile cu Sfânta Comunitate, a închis porțile mănăstirii și a dus o viață în izolare. Motivul l-a constituit faptul că Patriarhul ecumenic a devenit eretic, conform acesteia, din cauza apropierii sale față de papa de la Roma. Tot în acea perioadă, în urmă cu aproape treizeci de ani, am trecut prin Sfântul Munte (este vorba de una dintre multele mele vizite) și printre altele, am vizitat și Mănăstirea Esfigmenu.

Acolo am fost primit de monahi tineri, care pe o scară în spirală m-au condus la etajul superior, unde era biblioteca mănăstirii și acolo avea loc o lungă discuție despre situația creată. Tinerii erau din Patras, după cum mi-au mărturisit și (dacă îmi amintesc bine) erau studenți ai Facultății (pe atunci) Panteion. Argumentul pentru întreruperea relațiilor cu Patriarhul ecumenic (deoarece recunosc Patriarhia ecumenică drept patriarhie) consta, după cum s-a spus, în faptul că Patriarhul ecumenic, fiind în comuniune cu papa Romei, a devenit eretic. Îmi amintesc și modul de exprimare folosit și care consta în faptul că în defavoarea Patriarhului ecumenic a fost „demascat” caracterul eretic al comportamentului său. Atunci când i-am întrebat de cine a fost „demascată” în defavoarea Patriarhului ecumenic această erezie, nu au răspuns direct, ci au lăsat să se înțeleagă că a fost demascată, dacă îmi amintesc bine, de ei înșiși. Le-am răspuns că Patriarhul ecumenic nu poate fi condamnat de simpli monahi ci de către organe superioare lui (de sinoade ecumenice), fără, desigur ca ei să cedeze.

De atunci, în ciuda diverselor încercări ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte în întregul ei, a strădaniilor personale ale unor călugări din cadrul acesteia, ale Patriarhiei ecumenice și ale altor reprezentanți și chiar a reprezentanților statului pentru retragerea decentă a argumentelor lor nefondate și a altor acțiuni ale lor (au recurs chiar și la Patriarhia Moscovei și la alte organisme internaționale), călugării acestei mănăstiri își mențin în general atitudinea lor, susținând întotdeauna aceleași argumente, refuzând să îl pomenească pe Patriarhul ecumenic și să colaboreze cu Sfânta Comunitate și cu mănăstirile care o compun, prezentându-se și ca amenințați din cauza izolării lor. Statul, până în acest moment nu a intervenit în forță prin poliție, dar situația este tristă atât din punctul de vedere al Ortodoxiei dar și în special din punctul de vedere al coeziunii Sfintei Comuniuni a Sfântului Munte, care în mod repetat a încercat, în zadar, să intre în contact și să colaboreze cu această mănăstire. Astfel, însă, au fost caracterizați de Patriarhia ecumenică drept schismatici și în această calitate, sunt în pericolul de a fi expulzați de pe Sfântul Munte, unde, după cum s-a spus, este interzisă stabilirea schismaticilor.

5. Să sperăm însă cu toții că în cele din urmă înțelepciunea va predomina printre monahii Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, care vor trebui să înțeleagă că prin această atitudine a lor au încălcat și făgăduințele lor elementare, adică a disciplinei (monahale) [de altfel, după cum se știe, pentru a deveni cineva monah, trebuie să treacă prin tundere, după ce anterior a avut loc o depunere solemnă a făgăduinței monahale, care printre altele (feciorie, sărăcie) constă și în asumarea ascultării], a respectului față de superiorii lor și a conviețuirii cu ceilalți frați ai lor, care viețuiesc în celelalte mănăstiri ale Sfântului Munte. Biserica Ortodoxă a lui Hristos își are sfintele ei canoane pe care trebuie să le țină în special călugării. Nu este normal ca simplii monahi să pună la îndoială și să renege vârful Ortodoxiei care este Patriarhul ecumenic, pe care cel de al patrulea Sinod ecumenic, prin canonul 28 l-a ridicat, deși era mult mai tânăr, la egalitate cu mai vechiul papă al Romei („i se va acorda rang după Roma veche”).

În cele din urmă, nu doar Statul grec, dar noi toți așteptăm cu bucurie deosebită restaurarea ordinii monahale pe Sfântul Munte, pe care, ca Grădină a Maicii Domnului ce este, așteptăm să înflorească toate florile grădinii, pentru a înmiresma întreaga lume.

6. Peninsula Halkidiki a fost dintotdeauna un bastion al elenismului. Într-adevăr, elenismul ei a fost recunoscut şi respectat de toţi. Chiar şi de celebrul tratat de la San Stefano din 1878, prin care Rusia ţaristă a acelui timp a impus Turciei aflate atunci sub conducerea sultanului, în urma războiului victorios purtat cu aceasta, reducerea la aproape jumătate a Peninsulei balcanice aflate sub dominaţia sa, prin crearea unui nou stat, al celui bulgar. Acest tratat prevedea ca graniţele noului stat (bulgar) să se întindă înspre sud până la Aliakmonas, fără însă să cuprindă peninsula Halkidiki.

Peninsula Halkidiki are trei peninsule separate: Kassandra (Pallini), Sithonia şi Muntele Athos (Sfântul Munte). Muntele Athos este cel mai valoros element din Halkidiki şi domină cu înălţimea sa întreg peisajul din nordul şi mijlocul Mării Egee. Umbra sa acoperă la sud-vest insulele Sporade de Nord, de unde şi numele uneia dintre ele, Skiathos, nume care înseamnă exact „Umbra Athosului”, dar ajunge și la est, până în insula Lemnos.

Această peninsulă a Muntelui Athos este o comoară a Greciei şi a Ortodoxiei.

Sursa: Panhalkidikos Logos, nr. 10, oct-dec. 2009, pp. 10-12.