Viața duhovnicească și sfințenia

Oare mai poate fi aplicată în zilele noastre învățătura Bisericii care a fost formulată cu atâtea secole în urmă? Mai există azi viață duhovnicească și sfințenie? Ce îi pot oferi omului contemporan rugăciunea, postul și celelalte virtuți bisericești? Acestea sunt întrebările la care vom încerca să răspundem în articolul următor.

Gheronda Sofronie (†1993), împreună cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului (stânga imaginii)

La întrebarea dacă mai există astăzi viață duhovnicească și sfințenie, răspunsul meu este absolut afirmativ în ambele cazuri. Dumnezeu nu se schimbă. «Iisus Hristos ieri și azi și în veci este Același». Nici firea oamenilor nu s-a schimbat. Încă de la Adam, oamenii au posibilitatea de a-și alege singuri modul de viață. Astfel sunt liberi să-L nege pe Dumnezeu și să nu accepte viața duhovnicească și calea sfințeniei. Totuși, până la sfârșitul veacurilor, există și vor exista mereu oameni – chiar dacă sunt în minoritate – care nu vor înceta să invoce harul lui Dumnezeu. Însuși faptul că lumea continuă să existe este o dovadă că mai există sfințenie astăzi. Sfântul Siluan zicea: «Când nu vor mai exista pe pământ oameni care să se roage, atunci va veni sfârșitul lumii».

Cu alte cuvinte, viața duhovnicească și sfințenia, care reprezintă rodul ei, nu au existat numai în trecut. Desigur, admirăm în mod deosebit sfințenia strămoșilor noștri, fiindcă avem ce învăța din ea. Însă viața duhovnicească nu este un obiect de muzeu, pe care îl putem admira și atât, ci reprezintă o realitate, la care toți suntem chemați să participăm. Fiecare existență umană are o dimensiune spirituală. Dumnezeu nu este părtinitor, ci îl cheamă pe fiecare din noi la iubire personală, oferindu-ne posibilitatea de a deveni părtași la viața Sa. Sfântul Petru, folosind terminologia epocii sale, zice că suntem chemați «să ne facem părtași dumnezeieștii firi» (II Petru 1, 4). Dacă ar fi să definim sfințenia, am putea parafraza îndemnul Domnului: «fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt» (I Petru 1, 16). Cu alte cuvinte, vreau să vă bucurați și voi de ceea ce am Eu. Aceasta este chemarea lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor, indiferent de poziția socială sau de funcția bisericească a fiecăruia.

Sfântul Siluan Athonitul scrie: «Fiecare are de realizat lucrarea sa în această lume, fie că e rege sau patriarh, bucătar, fierar sau învățător. Domnul, în mare Sa iubire de oameni, va răsplăti mai mult celui care Îl va iubi mai mult». Sau în altă parte: «Nu putem fi toți împărați sau prinți. Nici nu pot deveni toți patriarhi sau egumeni sau conducători. Indiferent de apartenența noastră socială, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și să facem fapte plăcute înaintea Domnului, fiindcă acesta e cel mai important lucru».

Ce este viața duhovnicească?

Viața duhovnicească este viața care ține cont de latura spirituală a omului. A lucra la cultivarea relației noastre cu Dumnezeu nu este un simplu «hobby» rezervat unei anumite categorii de oameni, așa cum susțin unii: «Acesta este un tip religios». Nu este vorba despre o alegere opțională, ci despre ceea ce face viața noastră cu adevărat omenească. Biologia și psihologia, atunci când exclud factorul dumnezeiesc din realitatea umană, nu fac altceva decât să ne redea o imagine schimonosită a omului. Omul lumesc este un simplu animal superior, deci nu poate fi numit pe deplin om. Fără un efort duhovnicesc, nu ne putem cultiva duhul. Acesta nu va dispărea, dar există pericolul de a se sufoca și a se atrofia, de a fi uitat sau de a intra în imposibilitatea de a se exprima. Numai trăind o viață duhovnicească, vom putea să ne simțim împliniți și întregiți ca personalități. Viața duhovnicească cuprinde și trupul și sufletul nostru. Orice gândim sau facem la oricare din nivelurile existenței noastre ne influențează sufletul în mod direct și decisiv. Atunci când harul lui Dumnezeu ne mângâie sufletul, gândirea, sentimentele și întreg trupul nostru simte și el mângâierea harului dumnezeiesc.

Gheronda Simon Arvanítis (†1988)

În țările occidentale, foarte mulți oameni au părăsit creștinismul. Un scriitor englez (G. K. Chesterton) face o remarcă foarte înțeleaptă: atunci când oamenii încetează să mai creadă în adevăr, nu încep să creadă în nimic, ci încep să creadă în orice. Astfel, deși credința în Dumnezeu nu se pierde cu totul atunci când Îl părăsim pe Hristos, astăzi ne confruntăm cu tot soiul de spiritualități. Acest lucru nu e de mirare, fiindcă «nu numai cu pâine va trăi omul», iar setea duhovnicească există chiar și acolo unde ideile despre Ființa Absolută sunt confuze. În plus, multe drumuri spirituale, deși sunt diferite, totuși au trăsături comune. Există, spre exemplu, un nucleu de învățătură morală comună în toate marile religii. Diferențele radicale dintre marile religii nu sunt întotdeauna vădite de la bun început: pe măsură ce înaintăm însă, aceste diferențe devin din ce în ce mai clare. Unii cercetători contemporani afirmă că, cu cât înaintăm într-o anumită religie, cu atât mai mult constatăm că drumul ei tinde să se intersecteze cu drumul celorlalte religii. În realitate însă, se petrece ceva cu totul opus. De aceea, cei care tânjesc spre ceva autentic trebuie să caute adevărul și să găsească drumul care duce la teologia cea dreaptă, adică la vederea lui Dumnezeu așa cum El Însuși ni S-a descoperit nouă. Numai atunci vom trăi certitudinea că Iisus Hristos este Calea, Adevărul și Viața.

Plinătatea vieții în Dumnezeu este accesibilă numai în Persoana lui Dumnezeu-Omul, adică a Aceluia care, nedespărțindu-Se de Sfânta Treime, participă concomitent atât la firea dumnezeiască, cât și la cea umană. Biserica Ortodoxă ne oferă posibilitatea de a vedea, de a auzi, de a pipăi și de a gusta din această Persoană Absolută. Putem trăi experiența existenței autentice a Dumnezeirii, putem urma, cu încredere și până la capăt, drumul Dumnezeierii. Nici un alt drum, oricât de nobile ar fi practicile, morala și intențiile sale, nu ne poate duce în siguranță la destinația noastră finală. Deși nici un om nu este cu totul lipsit de har, plinătatea sfințeniei presupune credința în dogma ortodoxă. Învățătura ortodoxă nu este depășită, nu este anacronistică, căci a dat roade în diferite epoci, împrejurări și culturi. Ortodoxia este pentru toți. Astfel putem înțelege sensul afirmației lui Tertulian, potrivit căreia «toate sufletele sunt din fire creștine».

Viața în Hristos

Prin urmare, putem defini viața duhovnicească ca fiind «viață în Hristos». Să vedem ce înseamnă acest lucru. Această expresie a fost folosită de sfântul Nicolae Cabasila ca titlul unei cărți despre Sfintele Taine. La fel, sfântul Ioan de Kronstadt făcătorul de minuni, un preot de mir din Rusia, care a adormit în 1905, a dat un titlu asemănător «calendarului său spiritual», atunci când i s-a cerut să-l publice. Un alt scriitor, care a trăit cam în aceeași perioadă cu sfântul Ioan, a oferit următorul titlu cărții în care își nota trăirile sale personale: «Viața lui Hristos este viața mea».

Gheronda Porfirie (†1992)

A fi «în Hristos» înseamnă a fi încorporat în Trupul Său, a fi uns cu Duhul Său – Hristos înseamnă Cel uns – și înfiat de Tatăl cel Ceresc. A fi creștin nu înseamnă a accepta pur și simplu credința creștină, ci înseamnă a te îmbrăca în Hristos – «în Hristos v-ați îmbrăcat» (Gal. 3, 27). Și cum ne îmbrăcăm în Hristos? Prin botez, care este precedat de mărturisirea de credință.

De multe ori considerăm acest dar al credinței creștine ca pe ceva dat. Cei care au devenit creștini datorită lucrării misionare a anumitor creștini sau la o vârstă înaintată vorbesc despre venirea la credință ca despre un drum de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. Uneori uităm ce ne-a spus preotul la botez: «Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfințitu–te–ai, spălatu–te–ai, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh». Dacă nu ne vom strădui să dobândim dumnezeiescul har în viața noastră, atunci aceste minunate cuvinte, care provin din Epistola către Corinteni a sfântului apostol Pavel, par a marca desfășurarea unei simple ceremonii formale. Am primit înăuntrul nostru sămânța vieții duhovnicești, care ne face părtași cetei celor chemați să devină sfinți în Hristos Iisus. Aceasta este misiunea noastră.

Având certitudinea că «am aflat credința cea adevărată», nu ne vom teme de nimic. Nu ne vom tulbura de labirintul de drumuri întortocheate ce se întinde înaintea noastră. «Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci duhul puterii și al dragostei și al înțelepciunii» (II Tim. 1, 7). Dacă vom rămâne credincioși și ne vom strădui neîncetat să înaintăm în cunoașterea vieții și învățăturii Bisericii, atunci vom fi mai pregătiți și mai dispuși să-i ajutăm pe semenii noștri. Întrebarea fundamentală care se pune este următoarea: Ce crezi tu despre Hristos? Sfântul Ioan ne învață cum să discernem duhurile: «În aceasta să cunoașteți duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu» (I Ioan 4, 2-3).

A lucra la cultivarea relației noastre cu Dumnezeu nu este un hobby sau o alegere opțională, ci este ceea ce face viața noastră cu adevărat umană

Desigur, răspunsul la întrebarea “ce credem despre Domnul” trebuie să fie smerit și fără să aibă pecetea acelei arogante încrederi în sine. Iată ce spune în acest sens sfântul Siluan: «Dumnezeu este iubire și de aceea propovăduirea cuvântului Său trebuie să izvorască din iubire. Numai în acest caz se vor folosi și cel care predică și cel care îl ascultă. Dacă însă predica voastră se va limita numai la a judeca și a osândi, atunci nu veți reuși să mișcați sufletele ascultătorilor și nimeni nu se va folosi din acea predică». Firește, nu suntem chemați toți să devenim predicatori ai Evangheliei. Însă cel care L-a trăit pe Hristos, va avea dorința de a vorbi despre El, ca Unul care ne-a dat tututor posibilitatea de a deveni cu adevărat persoane. Așadar, conform dogmei ortodoxe, viața duhovnicească este conlucrarea dintre voința noastră liberă și voia lui Dumnezeu. Cei mai buni predicatori ai Domnului sunt aceia a căror viață duhovnicească în Hristos îi va pregăti să vorbească în rugăciune atât de frumos, încât lumea îi va căuta pentru a le explica anumite teme de credință. «Pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândețe și cu frică, având cuget curat» (I Petru 3, 15).

Atunci când urmăm cu credință drumul care duce la ceea ce sfântul apostol Pavel numește «minte după Hristos», nu suntem în pericolul de a ne pierde individualitatea. Dumnezeu este o Fire în trei Persoane. Sfinții Părinți ne învață să nu împărțim Firea și să nu confundăm Persoanele. Omenirea este una, așa cum Dumnezeu este unul. Dacă lumea trăia în Hristos, poruncile Sale ar fi reprezentat scopul principal al tuturor oamenilor, îndeosebi iubirea pentru Dumnezeu și pentru ceilalți oameni. În felul acesta, persoanele nu ar fi dezbinate, ci ar fi trăit împlinite în legătura iubirii.

Sfințenia în secolul XX

Este foarte ziditor să citim viețile acelor oameni care au fost recunoscuți drept sfinți, așa cum sunt călugării care au trăit în secolul XX – gheronda Iacov și gheronda Porfirie. Fac referire îndeosebi la sfinții din secolul trecut pentru că aceștia sunt foarte aproape de noi din punct de vedere cronologic și pentru că secolul XX a fost un secol încărcat de durere. Și mă refer aici la cei care sunt recunoscuți ca sfinți în conștiința poporului, fiindcă sfinții nu poartă o placardă care să scrie: «Uitați-vă la mine! Sunt sfânt». Drumul lui Hristos este drumul semereniei. Unii au fost cinstiți drept sfinți încă din timpul vieții, iar alții după moartea lor. Biserica nu recunoaște pe cineva ca fiind sfânt decât după ce va fi trecut de porțile morții și, chiar și în acest caz, nu se grăbește s-o facă. De aceea este foarte devreme să vorbim deja despre sfinții secolului XXI. Însă, dacă aruncăm o privire asupra secolului XX, vom vedea o mare varietate de persoane cu un nivel diferit de educație, de evlavie, de formare religioasă, etc. Multe sunt drumurile care i-au dus la sfințenie.

Gheronda Iákovos Tsalíkis (†1991)

Sfântul Munte a oferit mulți sfinți, precum sfântul Siluan, care a adormit în anul 1938. Însă nu toți sfinții secolului XX provin din mănăstiri. Există milioane de mucenici și mărturisitori – bărbați, femei și copii – din Uniunea Sovietică. De asemenea, avem multe cazuri de sfinți care provin din orașe: este cazul părintelui Nikólaos Planás, un preot de mir, cazul tinerilor parizieni Maria Skompsova, Dmitry Klepinin, sau a sfântului Nectarie, ale cărui mari minuni arată că Dumnezeul nostru este viu și făcător de minuni. Există mulți sfinți care au fost supuși la diverse chinuri și, chiar dacă nu ne sunt atât de cunoscuți, și-au primit răsplata pentru osteneala lor sfântă și acum se roagă pentru toată lumea. Toți acești oameni participau la aceeași Sfântă Liturghie și aveau același crez. Și totuși au ceva diferit care îi scoate în evidență, asemenea florilor frumos mirositoare din grădină. Toți aceștia ne oferă dovada faptului că Dumnezeu este alături de noi și accesibil tuturor acum și aici.

Sfântul Nectarie, după Sfânta Liturghie, într-un sat din Évoia, în 1892

Cei care au o educație științifică știu că dovezile provin din experimente. Cel mai bun mod de a răspunde astăzi la întrebarea «ce vrea Dumnezeu de la noi» este împroprierea acelei convingeri conform căreia, «dacă trăiți pentru trup, veți muri, iar dacă vă veți smeri trupul prin lucrarea Duhului, veți trăi». Termenul «trup» se referă aici la păcate precum ura, mândria, desfrânare și altele, patimi care duc la descompunerea trupului și împiedică harului Preafântului Duh să intre în inimile noastre. Viața duhovnicească presupune, în primul rând, smerenie. O pildă de smerenie este postul pe care îl ținem în anumite perioade ale anului bisericesc, tocmai pentru a ne ajuta să ne rugăm și să ne curățim inimile de patimile păcătoase.

Sfântul apostol Pavel zice: «Câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, Părinte. Duhul Însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu» (Rom. 8, 14-16). De vreme ce «Duhul lui Dumnezeu se odihnește peste voi» (I Petru 4, 14), există dovada clară a faptului că încă mai putem vorbi astăzi despre viață duhovnicească și sfințenie.