Viaţa lui Chiril de Schitopolis, autorul „Vieților pustnicilor Palestinei”

Acest Chiril, ale cărui servicii la stabilirea coordonatelor unei aghiografii ortodoxe de înaltă ţinută intelectuală şi duhovnicească sunt în raport invers cu măsura cunoaşterii şi preţuirii sale, a trăit în veacul al VI-lea în Palestina, fiind contemporan cu şase dintre cei şapte cuvioşi despre care a scris.

Cel care avea să devină, prin puţinele sale scrieri, „una din gloriile monahismului palestinian şi ale aghiografiei bizantine“ s-a născut pe la 525 la Schitopolis, în familia înstărită şi evlavioasă a unuia dintre colaboratorii episcopului cetăţii. Coroborarea puţinelor informaţii autobiografice răzleţite în scrierile lui Chiril cu datele cunoscute sigur din alte surse ne permite fixarea câtorva repere cronologice pentru viaţa sa. Unele certe, altele deduse ori presupuse, circumscriu împreună o viaţă scurtă, rodnică şi cu un epilog enigmatic.

Faptul că a fost crescut şi educat în Schitopolis spune multe despre formaţia sa, despre mediul bisericesc în care a crescut şi explică, indirect, multiplele influenţe resimţite în scrisul său, de vreme ce metropola aceasta, capitală a provinciei Palestina II, e unul dintre cele mai tipice exemple de „influenţă a monahilor asupra unei societăţi orăşeneşti“ şi de confluenţă a culturii laice şi teologice, a comerţului şi a credinţei.

Dar înainte de a vedea mai îndeaproape scurta viaţă a lui Chiril, se cuvine să aruncăm o privire fugară asupra istoriei Schitopolisului, în care, ca într-un creuzet, s-au topit influenţe succesive, culturale, religioase şi monastice, care aveau să alcătuiască, în veacul al VI-lea, mediul copilăriei şi formării autorului nostru. Dincolo de vechimea milenară a acestei aşezări, cel mai adânc strat arheologic, al 18-lea, dovedind urme umane încă din mileniul V î.H., şi dincolo de atestările sale biblice vechi-testamentare (Ios. 17, 11; Jud. 1, 27 ş.a.), ceea ce merită să reţinem pentru discuţia noastră este puternica elenizare a cetăţii, începută în a doua jumătate a sec. II î.H. (Primele atestări sub numele elenist de Schitopolis apar la Polibius, Istorii, 5, 70, 4 şi în Iudith 3, 10). Schitopolisul, în care a crescut şi pe care l-a cunoscut Chiril, era o adevărată metropolă înfloritoare, unde săpăturile arheologice din 1990 au scos la iveală, în interiorul unui zid fortificat ce închidea 134 de hectare, toate înzestrările civilizaţiei vremii: băi publice cu apă caldă şi rece, reţea de canalizare, străzi pavate cu piatră, hipodrom, apeducte.

Filonul creştin din zonă era susţinut cu putere de memoria vie a Sfântului Ioan Botezătorul şi de un monahism viu. Faptul că autorităţile s-au străduit „să menţină şi să promoveze cultura şi predominanţa spiritului grec în mijlocul unei populaţii mixte“ a făcut ca cetatea Schitopolisului să nu fie străină de influenţele bogatei culturi greceşti, pregătind indirect terenul pentru o viziune creştină generoasă şi cuprinzătoare. Moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite în zonă, erau adăpostite într-o biserică închinată lui, atestată în veacul al VI-lea, astfel încât Schitopolisul se afla pe traseul unora dintre închinătorii veniţi, unii de departe, la Sfintele Locuri (Chiril aminteşte de pustnicul Ioan ce vieţuia lângă această biserică).

Pentru corecta şi profunda înţelegere a autorului nostru, are importanţă să notăm faptul că monahismul din ţinuturile Schitopolisului are origini egiptene, de vreme ce primii monahi de aici despre care avem informaţii scrise sunt fugari veniţi din Egipt după dezlănţuirea, la anul 400, a prigoanei contra monahilor de către patriarhul Teofil al Alexandriei, acelaşi sumbru personaj care va juca rolul principal în depunerea şi exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur. Printre cei aproape 80 de monahi refugiaţi în Schitopolis se aflau şi vestiţii pustnici Dioscor şi Ammoniu, doi dintre aşa-zişii „Fraţi Lungi“, prieteni şi protejaţi ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Ei aparţineau monahilor cultivaţi ce vieţuiau în Sketis, denumiţi „origenişti“ de la o vreme, continuatori ai liniei duhovniceşti contemplative, aşa cum reiese că a fost trasată de Sfântul Antonie cel Mare în epistolele sale recent publicate. Chiar dacă unii dintre aceşti monahi egipteni, după cum ne spune Sozomen (Istoria bisericească, 8, 13), vor pleca după un an la Constantinopol, cei rămaşi au făcut ca sămânţa monahismului egiptean niptic şi cultivat să încolţească în pământul Schitopolisului, iar înclinaţia spre o teologie cultă şi deschisă culturii să însoţească mereu, ca o umbră, viaţa bisericească din capitala provinciei Palestina II. Această ambianţă spirituală i-a asigurat lui Chiril o formaţie teologică şi culturală care răzbate din scrierile sale, în ciuda stilului său „lipsit de măiestrie“ în care s-a străduit să redacteze Vieţile.

După aşezarea primilor monahi, în jurul anului 400, o etapă importantă în evoluţia monahismului schitopolitan o reprezintă venirea ca episcop al cetăţii, prin 466, a lui Cosma, unul dintre primii ucenici ai lui Eftimie. După ce fusese diacon al bisericii Învierii, iar mai apoi stavrofilax, Cosma a devenit ulterior unul din horepiscopii patriarhului Iuvenalie. Lui i se datorează, în bună măsură, introducerea şi susţinerea în cetatea Schitopolisului a tradiţiilor monahale din pustia Iudeii, lucru care îl va fi atras aici în anul 500 pe Sfântul Sava. Şederea până în anul 507 a marelui Cuvios în ţinutul Schitopolisului va lăsa urme care, pe lângă mănăstirea întemeiată de ucenicii săi, vor întraripa inimile localnicilor evlavioşi cu idealurile sfinţeniei întruchipate de el. Memoria vie păstrată aici îl va marca, cu siguranţă, şi pe micul Chiril, ale cărui aspiraţii timpurii după viaţa călugărească se cuvin legate de persoana Sfântului Sava, al cărui ucenic avea să fie declarat, în chip profetic, chiar de marele pustnic. În următoarele sale vizite, din 518 şi 531, Sfântul Sava găseşte în cetatea şi împrejurimile Schitopolisului o viaţă monahală bine înrădăcinată, precum şi o mănăstire organizată pe lângă casa episcopului. Toate acestea arată că „dimensiunea monahală şi pustnicească a creştinismului a penetrat Biserica Schitopolisului şi a exercitat o influenţă asupra populaţiei locale. Inscripţiile descoperite în cetate şi referinţele literare înfăţişează portretul unei Biserici care creşte şi se dezvoltă. A fost întemeiată printre populaţia de limbă aramaică, condusă de un episcopat educat în cultura elenistă, iar apoi, treptat, a ajuns să fie dominată de latura pustnicească a creştinismului, răspândită de monahi.“

Educaţia lui Chiril, de care va depinde în bună măsură caracterul scrierilor sale, este datoare, aşadar, multiplelor influenţe culturale şi monastice amintite, dar şi legăturilor personale pe care, de mic, le-a avut cu oameni importanţi. Primul dintre aceştia este, fără îndoială, tatăl său, Ioan Scolasticul. Acesta era administratorul casei episcopului şi, alături de mitropolitul Teodosie, a fost însărcinat de Sfântul Sava cu educaţia micuţului Chiril. În acea vreme, un scolasticos şi logiotatos era o persoană care dobândise un înalt nivel de educaţie, situându-se în păturile superioare ale societăţii şi având deschise perspectivele înaintării în ierarhia civilă sau bisericească. Aşa se face că, pe lângă învăţarea „Psaltirii şi Apostolului“, Chiril dobândeşte şi cunoştinţe teologice, clasice şi chiar elemente de retorică, întrezărite în scrierile sale, deşi iscusit disimulate în spatele unei expresii lingvistice pe care el o vrea cât mai comună.

Pentru înţelegerea spiritului în care s-a format intelectual şi a crescut Chiril, şi deci pentru sesizarea unor dimensiuni mai adânci ale operei sale, se mai cuvin câteva menţiuni de maximă importanţă: perioada de şcolarizare a lui Chiril coincide cu păstorirea mitropolitului Ioan de Schitopolis (536-553), urmaşul lui Teodosie, care l-a preluat, desigur, pe Chiril, ocupându-se de educaţia sa, potrivit poruncii Sfântului Sava. Or acest Ioan nu este altul decât autorul faimoaselor Scholii la tratatele Sfântului Dionisie Areopagitul, puse până nu demult pe seama Sfântului Maxim Mărturisitorul, scholii care dezvăluie un autor extrem de cultivat, atât teologic cât şi profan, pentru care Sfântul Fotie nu avea decât cuvinte de laudă în Biblioteca sa. Studierea riguroasă a Scholiilor a evidenţiat multe din lucrările citite sau citate, direct sau aluziv, de episcopul Ioan în Scholiile sale. Lista este impresionantă, şi de aceea, ţinând seama mai ales de greutatea procurării cărţilor în Antichitate, ne duce la presupunerea existenţei unei biblioteci bine înzestrate la Schitopolis. Autori păgâni, ca Homer, Hesiod, Aristotel, Platon, Epicur, Filon, sau creştini, precum Clement Alexandrinul, Panten, Origen, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, Evagrie Ponticul ş.a., se regăsesc în Scholiile episcopului Ioan, vădind diversitatea culturală şi teologică a formării lui Chiril.

Tot Scholiilor lui Ioan de Schitopolis le datorăm şi înţelegerea tipului de antiorigenism în care a fost crescut Chiril, diferit de cel impus de împăratul Iustinian prin Sinodul V Ecumenic. În Scholiile sale, Ioan îi impută lui Origen numai „fabule“ ca: învierea sufletelor fără trupuri, sau cu trupuri eterice, şi căderea spiritelor, care implică preexistenţa sufletelor. Acest antiorigenism anterior Sinodului V Ecumenic i-a lăsat lui Ioan suficient spaţiu de mişcare pentru a-i cita pe Evagrie şi Origen şi în termeni pozitivi, dovedind prin aceasta un „spirit cuprinzător“, care însă nu va mai putea fi afişat după 553. Or Chiril îşi formează viziunea teologică şi intelectuală sub patronajul acestui episcop cult şi echilibrat, pentru care, ca şi pentru Capadocieni, cele câteva erori ale lui Origen nu reuşeau să compromită întregul operei sale. Stilul liber în care scrie Ioan este, probabil, ultima manifestare a libertăţii de expresie înainte de prigoana şi cenzura instituite de Iustinian după 553, dată după care Chiril îşi ordonează notiţele adunate, cu informaţii despre vieţile Sfântului Eftimie şi Sava. Este, aşadar, explicabil de ce putem distinge în opera lui Chiril două straturi: unul de suprafaţă, în care autorul e grijuliu să nu „bată la ochi“ printr-un stil ce putea fi acuzat de intelectualism, asimilat deja cu origenismul, şi un strat de profunzime, care răzbate ici şi colo din felurite expresii sau termeni tipic evagrieni, precum şi din diferitele cărţi folosite şi citate direct sau perifrazate. Singurele locuri în care Chiril îşi îngăduie să scrie în mod făţiş ca un intelectual şcolit sunt Precuvântările sale, înţesate însă cu citate din scrierile lui Iustinian, a căror menire, în lumina celor spuse, pare să fie punerea operei sale sub protecţia puterii imperiale.

Vom vedea că opera lui Chiril cuprinde suficiente elemente care vădesc şi la el aceeaşi largheţe a viziunii pe care am întâlnit-o în Scholiile lui Ioan de Schitopolis, diferenţa fiind însă că escaladarea disputei cu origeniştii şi radicalizarea conflictului ajuns până la încăierări publice făceau ca de-acum etalarea acestei atitudini să fie primejdioasă, ameninţând nu doar autorul, ci însăşi soarta postumă a operei sale. Prin urmare, pentru că se simţea departe de epoca acelei libertăţi în care Sfântul Grigorie de Nyssa îşi scria în stil socratian dialogul cu sora sa Macrina, Chiril a socotit că e mult mai prudent şi mai cuminte să-ţi afişezi nepriceperea, lipsa de instrucţie, simplitatea şi să nu-ţi etalezi cunoştinţele, mai ales când acestea contrazic linia oficială a imperiului lui Iustinian. Aşa că va trebui să ne deprindem a-l citi pe Chiril şi printre rânduri, să învăţăm să descoperim în textul său cuvinte, expresii sau citate camuflate, din care răzbate cultura sa profană şi teologică, în care el, antiorigenistul convins, ştie să-i folosească tacit pe Platon, pe Origen sau pe Evagrie, punându-le cuvintele chiar în gura unuia dintre personajele sale cele mai antiorigeniste: Avva Chiriac. Măiestrie stilistică? Lecţie de viziune teologică? Ironie subtilă, dar muşcătoare, la adresa obtuzităţii liniei lui Iustinian? Ataşament la valorile perene ale spiritului, a căror mărturisire Chiril şi-o asumă, fie şi într-un mod indirect şi paradoxal, punându-le tocmai pe buzele cuiva din tabăra opusă?

Întrebări cu răspuns deschis, menite mai degrabă să definească statutul intelectual şi apartenenţa duhovnicească a lui Chiril decât să incite la căutarea unui răspuns definitiv care l-ar scoate pe autorul nostru din enigma sa. Ele vădesc, în opera lui Chiril, nişte laturi insuficient de pregnante pentru a se impune de la sine, dar care dau o valoare aparte scrierilor sale, accesul cititorului la ele condiţionând, în bună măsură, şi gustarea mai intensă a savorii intelectuale şi duhovniceşti a acestei vechi scrieri aghiografice.

Iată că în 531 are loc o nouă şi ultimă vizită a Sfântului Sava la Schitopolis, în cursul căreia îl întâlneşte pe micul Chiril şi îl declară „ucenicul lui şi al Părinţilor pustiei“, încredinţându-l apoi mitropolitului Teodosie şi tatălui său pentru o educaţie bisericească. Întâlnirea Sfântului Sava cu Chiril nu a reprezentat doar momentul chemării sale directe la monahism, ci şi acel gen de „întâlnire admirabilă“ care avea să-i marcheze întreaga viaţă şi devenire monahală. În scurtă vreme, Chiril este făcut citeţ, iar în 543, este tuns monah de către cel care urma să devină prietenul şi sfătuitorul lui de o viaţă, egumenul Gheorghe de la mănăstirea Beella, căruia îi vor fi destinate Vieţile. Cercetătorii operei lui Chiril sunt de părere că Chiril s-a călugărit în acest an, pentru că avea acum 18 ani, vârstă la care şi Sava venise la Ierusalim, după ce se călugărise în patria sa. Aşa se face că, îndată după tunderea sa monahală, Chiril pleacă la Ierusalim, unde ne spune că s-a aflat, în noiembrie 543, la sfinţirea bisericii Maicii Domnului.

La plecarea de acasă, mama sa i-a spus să se încredinţeze ascultării de Avva Ioan Isihastul, un episcop retras în Marea Lavră şi prieten al familiei lor, în care ea avea o deosebită încredere datorită sfinţeniei vieţii lui, nădăjduind că în acest fel Chiril „nu va fi tras în rătăcirea origeniştilor“. De-acum, Ioan Isihastul devine povăţuitorul duhovnicesc al lui Chiril, fără ca legăturile acestuia din urmă cu egumenul Gheorghe de la Beella să înceteze. Deşi Ioan Isihastul l-a sfătuit să intre în chinovia lui Eftimie, Chiril se hotărăşte să meargă în lavra Calamon pentru că dorea o viaţă isihastă, neascultare copilărească ce vădeşte graba lui Chiril de a trăi pustniceşte, în virtutea nostalgiei nutrite încă de acasă sub înrâurirea Sfântului Sava. Dar neascultarea îi este pedepsită cu şase luni de boală grea, timp în care a fost obligat să zacă neputincios în arhondaricul lavrei Calamon, fără a se putea bucura de viaţa monahală căutată. Dar iată că Avva Ioan Isihastul îi apare în vis şi îl învaţă ce trebuie să facă pentru a se însănătoşi: să asculte de porunca sa de a merge în mănăstirea Avvei Eftimie, urmându-l pe un oarecare monah Gherontie din acea chinovie, aflat în vecinătate. Chiril cere să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi, în mod miraculos, se ridică din aşternutul bolii sale şi dă curs poruncii Avvei Ioan.

În acest fel, în iulie 544, Chiril a intrat în chinovia Sfântului Eftimie, unde, văzând plin de mirare şi de desfătare duhovnicească minunile şi binefacerile izvorâte din mormântul Sfântului Eftimie, îl cuprinde dorinţa fierbinte de a afla cât mai multe despre viaţa lui şi de a o scrie. Începe deci să culeagă informaţii de la Bătrânii mănăstirii şi ai pustiei care îl cunoscuseră pe Sfântul Sava sau chiar vieţuiseră împreună cu el şi îşi face însemnări „de-a valma şi fără rânduială pe diferite hârtii răzleţe“. Îndemnat de egumenul Gheorghe, care aflase de aceste notiţe, Chiril scrie Viaţa lui Eftimie chiar în mănăstirea acestuia, iar apoi trece la redactarea Vieţii lui Sava, aşa încât anul 553, în care a avut loc al V-lea Sinod Ecumenic, îl găseşte pe Chiril spre sfârşitul lucrării.

Dar iată că după acest Sinod, patriarhul ortodox Evstohie al Ierusalimului a început tratative cu monahii origenişti din Noua Lavră, sperând să-i convingă prin rugăminţi şi vorbă bună să accepte hotărârile sinodale. Însă, din pricina refuzului constant al acestora, după opt luni de tratative, trupele imperiale i-au izgonit în 554 pe origenişti din Noua Lavră, iar patriarhul a adus acolo 120 de monahi din mănăstirile ortodoxe ale Palestinei. Printre aceştia era şi Chiril, având acum în jur de 30 de ani. Aşezat în Noua Lavră la 21 februarie 555, Chiril rămâne aici până în 557, când, la îndemnul Avvei Ioan Isihastul, se mută în Marea Lavră. Aici, în ctitoria Sfântului Sava cel Sfinţit, Chiril continuă să scrie, alcătuind alte cinci scurte Vieţi de pustnici palestinieni. Printre aceste vieţi se află şi cea a Sfântului Ioan Isihastul, care se încheie prezentându-l pe acesta încă în viaţă. Dar din faptul că Ioan a murit la 8 ianuarie 559, potrivit unui manuscris georgian al Vieţii sale copiat la Ierusalim în veacul XI, reiese că viaţa lui Chiril de Schitopolis trebuie să se fi curmat prematur prin 558 sau începutul lui 559, pe când avea în jur de 33 de ani, câtă vreme Ioan Moshu, autorul Limonariului, care a trăit în aceeaşi pustie la puţin timp după Chiril, nu-l pomeneşte.

Note bibliografice: Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, trad. şi studiu introductiv: Ierom. Agapie Corbu. Arad: Editura Sfântul Nectarie, 2013. ISBN: 978-606-92843-3-9.