Amintirile Mitropolitului Ierótheos. Partea a II-a: Preoția și episcopatul

1975 – Împreună cu Mitropolitul Kallinikos

Dacă nu ați fi ajuns episcop, ce drum ați fi apucat în viață?

Pe când studiam la Facultatea de Teologie din Tesalonic și vizitam Sfântul Munte, în deceniul ’60, s-a limpezit în mine hotărârea de a mă face cleric. Dacă nu aș fi fost cleric, aș fi urmat o carieră academică, pentru că eram printre primii studenți și am avut multe propuneri din partea profesorilor de a studia în străinătate și de a susține un doctorat acolo. Eu însă am ales preoția. Și nu am regretat asta niciodată și simt o adâncă recunoștință față de Dumnezeu, că m-a ajutat să îmi împlinesc țelul și lucrarea pe care o fac mă mulțumește foarte mult. Părinții mei s-au bucurat pentru această alegere, chiar se mândreau cu asta, după cum, de asemenea, s-au bucurat și frații mei.

Pe calea slujirii Înaltpreasfinției-voastre, care au fost cele mai importante persoane pe care le-ați întâlnit?

Am întâlnit multe persoane care au jucat un rol important în viața mea. Am primit multe binefaceri de la Dumnezeu. Datorez foarte multe părinților mei care m-au crescut cu dragoste, afecțiune, jertfă de sine și în tradițiile bisericești. Au fost cu adevărat niște părinți exemplari. De asemenea, datorez multe mătușii mele Parascheví, care era întru totul dedicată lucrării filantropice în Yiánnena, Agrinio și în Atena și mă iubea mult.

De asemenea, m-au ajutat mult părinții mei duhovnicești: părintele Benedict Petrákis, predicator la Agrinio, de asemenea Mitropolitul Dryinoupolei, Pogonianei și Konitsei, Sebastian, domnul Ilias Xénos, care a devenit mai apoi ieromonah în Sfântul Munte sub numele Spiridon Neoschitiotul, Mitropolitul Edesei, Calinic, diferiți părinți aghioriți însemnați, precum Gavriil Dionisiatul, părintele Teoclit Dionisiatul care era de loc din Nafpaktos, părintele Paisie Aghioritul, părintele Efrem Katunakiotul, părintele Efrem Filoteitul, părintele Gherasim Mikraghiannanitul, părinții de la schitul Danileilor, părintele Sofronie Saharov și alții.

De asemenea, m-am folosit mult din relația cu prietenii mei, și cu mulți dintre aceștia sunt încă legat duhovnicește, cu oamenii simpli din popor care păstrează evlavia populară, a fiilor mei duhovnicești care mi-au arătat încredere și mă iubesc cu adevărat. Nu există capăt al listei binefăcătorilor mei, pe care, desigur, îi pomenesc la fiecare dumnezeiască liturghie pe care o săvârșesc și îmi amintesc cu multă emoție de anumite întâmplări. Despre mulți dintre acești oameni dragi am scris în diferite texte ale mele.

Când ați scris prima carte și câte s-au publicat până acum? În câte limbi au fost traduse?

Prima carte am scris-o în 1977, la vârsta de 32 de ani, și s-a publicat în 1978 sub titlul ”O noapte în pustia Sfântului Munte”. Vizitam adeseori Sfântul Munte, discutam cu părinți pustnici, al căror cuvânt mă impresiona și o parte a acestor discuții am consemnat-o în această carte. Nu aveam scopul de a scrie cărți, dar așa a ieșit, pentru că m-a impresionat profund și m-a uimit viața și personalitatea monahilor care trăiau în pustia Sfântului Munte și doream să o fac cunoscută și altora. Mergeam pe jos ore în șir, ca să îi întâlnesc pe pustnici, participam la privegheri și m-am folosit mult de viața lor. Mulți spun că această carte este miezul tuturor celorlalte cărți pe care le-am scris.

În total, numărul cărților care s-au publicat în limba greacă se ridică la 77. Fără să îmi propun aceasta, s-au tradus 64 de cărți în 21de limbi. Cele mai multe traduceri s-au făcut fără știrea mea, iar traducătorii abia la sfârșit îmi cereau permisiunea să le editeze. Au existat situații, precum editarea unei cărți în limba arabă, când traducerea și editarea s-a făcut fără să mi ceară permisiunea, și am găsit cartea tipărită în limba arabă când m-am dus în Liban. Acesta este motivul pentru care sunt chemat în diferite țări, ca să țin conferințe despre cărțile publicate acolo. Se pare că aceste cărți au un conținut, care îi atrage pe oameni, pentru că se referă la preocupările fundamentale ale omului. Astfel, dacă la cărțile care s-au publicat în toate limbile se adaugă și reeditările, atunci numărul total al cărților publicate se ridică la 255. Consider această lucrare ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că astfel se oferă posibilitatea să dobândească folos duhovnicesc oameni din toată lumea.

Care sunt cele mai mari reușite ale Înaltpreasfinției-Voastre ca mitropolit?

Acest lucru nu îl pot judeca eu, ci vă revine dumneavoastră și oamenilor care văd lucrarea care se face în Biserică și în societate. Eu aș putea doar să spun care au fost de la bun început aspirațiile mele, care a fost țelul meu. În principiu, am dorit să fac cunoscută chintesența Tradiției Ortodoxe, așa cum se trăiește ea în practică, nu doar cum se învață în teorie, am dorit să îi învăț pe oameni că Biserica este familia noastră mai largă și spitalul duhovnicesc în care ne tămăduim. În acest cadru s-au organizat parohiile ca centre ale vieții duhovnicești, unde au loc sfintele slujbe și se face lucrarea filantropică. De asemenea, am acordat o mare importanță bunei funcționări a fundațiilor și societăților de binefaceri, ca să fie astfel ajutați cât mai mulți oameni din societatea noastră. Voi fi foarte bucuros, de pildă, când se va încheia construcția azilului de bătrâni. Ziarul mitropoliei noastre, ”Ekklisiastikí Parémvasi”, prezintă în fiecare lună anumite aspecte ale lucrării care se face în mitropolia noastră.

În general, sunteți mulțumit de turma pe care o păstoriți?

Pentru că iubesc mult ceea ce noi numim Romiosýni [tradiția și civilizația Imperiului Roman Creștin, a Imperiului Bizantin, n.tr.], în sensul deplin al cuvântului, ca fiind o tradiție aparte, de aceea mă și bucur că sunt mitropolit în Rúmeli [denumire a regiunii creștine a Imperiului Otoman, în speță Balcanii, n.tr.], și anume în Nafpaktos. Am cunoscut zona Etolokarnaniei de când eram elev la gimnaziu, așa cum v-am spus, la Agrinio, și aveam colegi și prieteni din Nafpaktía muntoasă și mă simt cu adevărat un etolokarnanian, iar acum chiar nafpaktian. De atunci am iubit caracterul rumelioților și, desigur, auzeam despre frumosul oraș Nafpaktos. Treceam de multe ori prin Nafpaktos când călătoream din Atena în Yiánnena sau din Levadiá în Yiánnena, dar nu mi se dăduse prilejul să vizitez toate frumusețile Nafpaktosului și ale Nafpaktíei muntoase. Îl slăvesc pe Dumnezeu, pentru că Biserica m-a așezat pe treapta episcopală și mi-a dat spre păstorire această mitropolie istorică, ai cărei episcopi au fost membri ai Sinoadelor Ecumenice, iar Mitropolia Nafpaktosului se întindea pe atunci până în Himara [Albania].

Faptul că sunt mulțumit de prezența mea în această Sfânta Mitropolie este vădit și de faptul că am refuzat în mod repetat propunerile de a mă transfera în alte mitropolii mai mari și, desigur, nu am nici o dorință de a o face. Aici, în Nafpaktos, am întâlnit mulți oameni buni, care au dragoste de Dumnezeu și de Biserică, am câștigat mulți colaboratori buni, clerici și laici, care se oferă să mă ajute în orice le cer. Desigur, există și probleme, după cum, de altfel, probleme există peste tot, dar ceea ce definește sănătatea duhovnicească și socială nu sunt problemele și oamenii problematici și bolnavi, ci oamenii sănătoși duhovnicește și acele relații dintre oameni care rezistă în timp, pentru că nu se bazează pe interese materiale și psihologice. Este de altfel cunoscut faptul că oamenii bolnavi duhovnicește, deși puțini, provoacă mult zgomot în jurul lor, dar oamenii sănătoși, care sunt mulți, alcătuiesc glandele sănătoase ale trupului societății, care ajută la ”homeostazia” societății și la menținerea ”țesutului” ei.

În încheiere, doresc să vă felicit pentru lucrarea pe care o faceți consemnând ”amintirile oamenilor”, rubrică pe care o citesc de fiecare dată și mă bucur, căci îmi este dat să văd diamante ascunse și mari comori care trăiesc lângă noi. Acești oameni au crescut în sărăcie, dar cu demnitate, și însăși viața lor constituie o mustrare pentru ceilalți care se află tot timpul în lumina reflectoarelor, dar sunt cu totul lipsiți de conținut duhovnicesc și cultural.

Interviu acordat jurnalistei Zoí Dendramí de la ziarul ”Emprós” din Nafpaktos, în iulie 2011