Arhimandritul Andrei, fost egumen al Sfintei Mănăstiri Sfântul Pavel (1904-1987)

Una dintre mănăstirile aghiorite cu faimă de-a lungul veacurilor şi care se găseşte pe latura de apus a peninsulei Athonului este mănăstirea împărătească a Sfântului Pavel. Între figurile luminoase ale egumenilor acestei mănăstiri se înscrie şi Părintele Arhimandrit Andrei.

Acesta s-a născut în satul Ancon, din zona Thalis, a Kephaloniei, în 22 ianuarie 1904. Numele său de botez era Anghelos. Părinţii săi, Grigorie şi Vasiliki, se deosebeau prin evlavia lor şi ataşamentul faţă de tradiţia Părinţilor şi şi-au crescut copiii potrivit cu poruncile Domnului. Mai cu seamă tatăl, la vârsta bătrâneţilor, s-a hotărât să se călugărească. Astfel, şi-a urmat fiul, pe părintele Andrei, şi şi-a sfârşit cu cuvioşie viaţa la mănăstirea Sfântul Pavel.

Încă din tinereţe, Anghelos ardea de dorul afierosirii sale către Dumnezeu. Astfel că a părăsit lumea, părinţii, rudele, desfătările, obligaţiile şi făgăduinţele acestei vieţi şi s-a adus pe sine ca o jertfă vie mai-marelui păstorilor, Stăpânului Hristos. Aşadar, la vârsta matură de 30 de ani, a intrat la Mănăstirea Sfântul Pavel, în august 1934.

După o perioadă de încercare, a fost stabilită tunderea sa întru monah, precum şi hirotonia întru diacon, şi la puţină vreme întru preot, în anul 1935. El a fost hirotonit de către virtuosul episcop Ierothei care se liniştea pe atunci în Sfântul Munte. Datorită numeroaselor sale însuşiri de organizator şi conducător, Adunarea Bătrânilor Mănăstirii l-a ales ca proistamen pe părintele Andrei în anul 1944. În 1960 moare, după patruzeci de ani de egumenat, arhimandritul Serafim, stareţul mănăstirii, iar părintele Andrei este ales urmaş al acestuia, având pe atunci vârsta de 56 de ani. Înainte de a lua asupră-şi povara povăţuirii şi a conducerii, părintele Andrei s-a nevoit şi ca isihast şi ucenic al faimosului monah Gherasim Menaghias, care se nevoia în pustia de la Sfântul Vasile. După întoarcerea sa în mănăstire împreună cu părintele Gherasim, a arătat multă râvnă şi cucernicie faţă de săvârşirea sfintelor slujbe, precum şi multă dragoste faţă de toţi părinţii şi fraţii străini şi închinători. A fost egumen în două perioade, între care, preţ de şapte ani, s-a retras la metocul mănăstirii de la Monoxiliti, care se află în latura de vest a Sfântului Munte şi este văzut de pe vapor imediat cum vii cu vaporul de la Uranopolis către Dafni. Într-una din zilele în care se afla la acest metoc, părintele Andrei, pentru că vremea era înnorată şi marea agitată, s-a gândit să meargă pe malul mării pentru a culege eventualele lemne pe care de obicei marea le aruncă atunci când este agitată. Aceste lemne îi trebuiau părintelui pentru soba sa din chilia acelui metoc în care el se afla pentru un timp.

După ce a coborât pe plajă şi a strâns destule lemne, la o mică distanţă de locul în care se găsea, a văzut stând înaintea lui o figură omenească. S-a gândit că s-ar putea să fie vreun naufragiat. S-a apropiat ca să dea o mână de ajutor şi să afle dacă nu cumva se mai află şi alţi naufragiaţi acolo. Apropiindu-se, a fost uimit să vadă că persoana aceea era o monahie înaltă, îmbrăcată în negru şi care ţinea în mâna ei o carte deschisă şi o unealtă de scris. Fără să piardă vremea, a întrebat-o pe acea monahie:

– Pe cine cauţi şi ce doreşti aici, doamna mea? Ai nevoie de vreun ajutor?

– Nu, nu vreau nici un ajutor.

– Şi atunci cine eşti? Cum ai intrat în locul acesta sfânt?

– Eu sunt Doamna locului acestuia, iar lucrul meu este să port grijă de acest loc de la un capăt până la celălalt.

– Şi ce sunt, Doamna mea, cărţile acestea pe care le ţii în mână?

– Cărţile acestea sunt: una a intrării, alta a ieşirii şi a rămânerii părinţilor în Sfântul Munte. Dar şi această carte pe care o vezi are scrise în ea numele celor care rămân pentru totdeauna aici şi îşi sfârşesc viaţa la Sfântul Munte. Numele acestea rămân scrise în cartea vieţii.

Nevoitorul părinte Andrei nu a înţeles cu cine vorbea şi nici explicaţia despre cărţi nu îi stârnise prea mult interes. De aceea s-a gândit că, de vreme ce respectiva monahie nu are trebuinţă de ajutorul său, să se întoarcă la chilia sa din metoc.

În orele de după-masă, a intrat în paraclis, închinat Sfântului Nicolae, faţă de care avea o deosebită cinstire şi evlavie, cu scopul de a face Vecernia, dar îndată ce a intrat în paraclis, ochii i-au căzut pe icoana Maicii Domnului de pe iconostas, şi dintr-odată mintea i s-a luminat şi a înţeles cu cine stătuse de vorbă…

În ciuda vârstei sale înaintate şi a terenului accidentat, a alergat ca s-o reîntâlnească pe cea pe care inima lui o iubea încă de mic copil. A vrut s-o vadă din nou cu ochii săi trupeşti pe cea în care îşi pusese toată nădejdea şi căreia îşi închinase întreaga viaţă. A privit la stânca de pe malul mării, unde o văzuse, cu multă durere în inimă, pentru că acum monahia aceea nu mai era acolo. A început să plângă cu suspine din adâncul inimii, deoarece din pricina păcatelor sale nu s-a învrednicit să se închine Împărătesei cerului şi a pământului.

 Totuşi Maica Domnului i-a dat o mângâiere prin buna mireasmă cerească pe care a revărsat-o peste stânca pe care ea stătuse şi care se împrăştia în întreaga împrejurime. Această întâmplare minunată a Sfântului Mir care a izvorât din piatra pe care stătuse Maica Domnului l-a încredinţat pe nevoitorul Athosului, părintele Andrei, că acea femeie a fost Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi Maica tuturor creştinilor şi monahilor ortodocşi din lume.

Cu negrăită bucurie şi lacrimi în ochi s-a întors la coliba sa de nevoinţă ascetică, a intrat în bisericuţă şi a început să sărute cu suspine şi cu lacrimi icoana Stăpânei Sfântului Munte, făgăduindu-i că se va osteni să fie şi mai ascultător faţă de poruncile Fiului ei şi Dumnezeului nostru.

Cuvioasa adormire a părintelui Andrei petrecută în însăşi ziua hramului mănăstirii, adică la Întâmpinarea Domnului din anul 1987, arată trecerea de care se bucura părintele Andrei înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului.

Întâmplarea întâlnirii părintelui Andrei cu Maica Domnului pe malul mării mi-a fost făcută cunoscută de duhovnicul acestuia, părintele Dionisie din sinodia Gherasimeilor, căruia părintele Andrei i-a mărturisit-o, dându-i însă aspra poruncă de a nu face cunoscut acest lucru decât în ziua adormirii sale. Mulţumim Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei, pentru binecuvântarea pe care i-a dat-o părintelui Andrei şi, prin el, tuturor celor ce cu nevrednicie ne numim părinţi athoniţi, pentru că ne-a dat încredinţarea că avem şi astăzi o apărătoare vie a noastră şi a Sfântului Munte. Mulţumim şi părintelui Andrei care, datorită înaltei sale vieţi duhovniceşti, s-a învrednicit să o vadă şi să vorbească cu Preasfânta noastră Stăpână, şi-l rugăm pe părintele Andrei ca din sânurile cereşti, unde se veseleşte acum dimpreună cu ceilalţi cuvioşi ai Athonului şi ai Bisericii, să mijlocească şi pentru noi, care ne aflăm încă în lupta pentru împărăţia cea cerească, ca să dobândim şi noi raiul lui Dumnezeu. Amin.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut. Povăţuiri din Sfântul Munte, Volumul al II-lea, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2008.