Averea monahului aghiorit de după tundere

1. Înainte să vedem ce se întâmplă cu averea dobândită de monah după tunderea sa în monahism, trebuie să facem mai întâi distincția dintre monahii care aparțin de mănăstiri de obște (chinovii) și cei care aparțin de mănăstiri idioritmice. În cazul monahilor care au fost tunși și trăiesc în chinovii, lucrurile sunt clare: deși nu fac excepție de la regulile de drept comun, totuși aceștia nu pot agonisi avere după ce au intrat în mănăstire, pentru că acest lucru este interzis prin articolul 101 din Statutul Sfântului Munte (S.S.M.), conform căruia monahii care trăiesc în chinovii «nu pot avea avere proprie» [1].

În consecință, tot ceea ce agonisește monahul după tunderea sa în monahism, fie prin forțele proprii, fie prin moștenire [2], trece automat în posesia mănăstirii de care aparține. Trecerea acestei averi în posesia mănăstirii nu se face în mod direct, ci prin intermediul monahului, care reprezintă într-un fel veriga de legătură sau persoana de tranzit dintre precedentul posesor al averii și noul posesor, care este mănăstirea. Monahul nu are efectiv nici un drept asupra averii respective, ci pur și simplu îndeplinește rolul de intermediar (subordonat), așa cum se reglementa în dreptul roman [3].

În orice caz, trecerea averii în posesia mănăstirii în acest mod indirect nu poate vătăma eventualul drept al persoanelor terțe asupra averii în cauză [4]. Drepturile persoanelor terțe sunt protejate prin lege față de oricine, inclusiv față de mănăstirea în posesia căreia va intra averea dobândită de monah. De asemenea, unii cercetători [5] susțin că, în cadrul procesului de «transferare» a averii și intrării sale în posesia mănăstirii, se intercalează un anumit «hotar temporal», în care averea respectivă trece chiar și pentru o clipă în posesia monahului intermediar și în care acesta are posibilitatea de a renunța la acea avere care i-a revenit prin drept de moștenire.

Dispoziția articolului 101 din S.S.M., conform căruia călugării din chinovii nu pot avea avere proprie după tunderea lor în monahism, este acceptată în unanimitate și de către conducerea statului elen [6].

2. Spre deosebire de monahii din mănăstirile de obște, monahii din mănăstirile idioritmice nu sunt obligați să depună votul sărăciei, fapt pentru care, și după tunderea lor, aceștia își pot păstra dreptul de proprietate asupra averii pe care nu au donat-o mănăstirii în momentul intrării în viața monahală, și chiar pot dobândi drepturi reale asupra unei noi averi, indiferent de proveniența ei (prin drept de moștenire sau prin munca proprie) [7].

Conform opiniei legiștilor, averea aceasta poate fi administrată în mod liber de către monahul idoritmic sau pur și simplu păstrată în posesia sa până la sfârșitul vieții. Eventuala trecere a averii monahului respectiv în posesia altcuiva trebuie făcută în timpul vieții [8], și nu post mortem (prin testament), deoarece, după moartea monahului, averea dobândită de acesta după tundere – fie că e vorba de monahii din mănăstirile de obște, fie că e vorba de monahii din mănăstirile idioritmice sau din schiturile și chiliile aflate sub jurisdicția mănăstirii – va trece automat în posesia mănăstirii de care aparține, așa cum reglementează articolul 101 din S.S.M. În calitate de succesor general [9] al monahului [10], mănăstirea respectivă moștenește toată averea dobândită de monah după tundere, indiferent de cauza morții acestuia sau de locul în care se află averea (imobilele) [11]. Asta în caz că respectivul monah nu a fost exclus din comunitatea mănăstirii (art. 103 din S.S.M.) [12].

În ceea ce privește averea neconcesionată, de dinainte de tundere, a monahului din mănăstirile idioritmice, sunt valabile aceleași principii care au fost menționate în cazul monahilor din chinovii [13]. Mai exact, conform dispozițiilor legii, averea neconcesionată de dinainte de tundere a monahului va trece în posesia moștenitorilor monahului (stabiliți prin testament). Însă acest lucru se va întâmpla după moartea monahului, și nu după tunderea sa (așa cum este valabil în cazul monahilor de la chinovii).

3. Chestiunea ieromonahilor care i-a preocupat îndelung pe judecătorii greci – și anume ce se va întâmpla cu averea lor în cazul în care aceștia au părăsit legal mănăstirea pentru a trăi în lume ca preoți parohi, predicatori, preofesori sau în alte funcții bisericești sau în cazul în care au fost caterisiți sau au renunțat de bună voie la schima preoțească [14] – continuă să creeze probleme și în cazul ieromonahilor aghioriți.

În articolul 101 din S.S.M., nu este inclusă nici o dispoziție referitoare la averea ieromonhailor aghioriți. Singura reglementare este cea care decretează că, după tundere, averea monahului atât din mănăstirile de obște, cât și din mănăstirile idioritmice, revine mănăstirii de care aparține, indiferent de locul morții acestuia [15]. Jurisprudența, atunci când s-a confruntat cu cazuri de monahi care au părăsit mănăstirea în mod legal sau cazuri de clerici proveniți din rândul monahilor aghioriți, care au fost caterisiți sau au renunțat de bună voie la schima preoțească, a adoptat aceleași măsuri pe care le aplicase în cazul moștenirii ieromonahilor care aparțin Bisericii Greciei [16].

Conform poziției neclintite a jurisprudenței [17], sub incidența dreptului comun (adică a dispozițiilor dreptului de moștenire) [18] intră numai averea monahilor aghioriți, precum și a clericilor proveniți din rândul monahilor aghioriți, care au părăsit, în mod legal și definitiv, mănăstirea de metanie (adică mănăstirea în care au fost tunși și în care au căpătat însușirea de monah) sau mănăstirea de viețuire (adică mănăstirea în care au trăit cu permisiunea mănăstirii de metanie), pentru că fie au fost trimiși de mănăstire să slujească în lume ca diaconi, preoți parohi, profesori, predicatori sau în alte funcții bisericești (având apolytírion, adică «certificat de eliberare», conform art. 103 din S.S.M.), fie au fost caterisiți sau au renunțat de bună voie la schima preoțească. Așadar, în cazul acesta, dispozițiile dreptului comun se aplică în virtutea principiului subsidiarității, din moment ce nu există nici o prevedere în S.S.M. care să reglementeze această chestiune [19].

Chiar și așa, dreptul de moștenire nu reglementează decât o parte din moștenirea monahului respectiv, care constă în averea pe care a dobândit-o acesta după părăsirea definitivă a mănăstirii de metanie sau de viețuire [20]. Din moment ce această avere intră în incidența dreptului comun, monahul poate s-o chivernisească în mod liber, fie în timpul vieții fie prin testament. Trebuie menționat aici faptul că testamentul întocmit de monah în acest sens este absolut valid și poate fi pus în aplicare după moartea acestuia [21].

Dimpotrivă, nu intră sub incidența dreptului comun averea monahilor aghioriți, precum și a clericilor proveniți din rândul monahilor aghioriți, care au părăsit mănăstirea de metanie sau de viețuire în mod definitiv, însă arbitrar și ilegal. În acest caz, averea acestora, chiar dacă a fost dobândită în afara Sfântului Munte prin diverse activități de natură economică, intră sub incidența articolului 101 din S.S.M., conform căruia aceasta trebuie să revină mănăstirii de metanie sau de viețuire, indiferent că este vorba despre mănăstire de obște sau mănăstire idioritmică [22]. Prin urmare, monahii care au părăsit ilegal mănăstirea de care aparțineau, nu au dreptul de a-și chivernisi singuri averea dobândită după tundere. Orice eventual testament întocmai de aceștia cu privire la modul de împărțire a averii nu este valabil (art. 180) [23]. Nevalabilitatea unui astfel de testament poate fi semnalată de către orice persoană fizică în cauză, fie prin contestație, fie prin proces de recunoaștere (nevalabilitate absolută) [24].

4. Dispoziția de mai sus a jurisprudenței – conform căreia averea monahului care a părăsit ilegal mănăstirea revine acesteia din urmă – a fost completată ulterior cu o altă dispoziție [25], care decretează următorul lucru: averea monahilor care au plecat din mănăstire fără apolytirion cu scopul de a fi hirotoniți episcopi este administrată în baza dreptului comun. Această dispoziție pornește de la faptul că în Sfântul Munte, în paralel cu dispozițiile articolului 101 din S.S.M., sunt în vigoare dispozițiile dreptului bizantin și modern, precum și sfintele canoane (vezi art. 188 din S.S.M.). Mai exact, continuă să fie pus în aplicare canonul 2 al sinodului de la Sf. Sofia [26]. În cazul monahilor aghioriți care părăsesc mănăstirea pentru a fi hirotoniți episcopi în afară, acest lucru înseamnă că, pe de o parte, este zadarnică eliberarea certificatului de eliberare (apolytirion) de către mănăstire, de vreme ce plecarea lor cu scopul de a fi hirotoniți episcopi se face din ordinul respectivei autorități bisericești, iar pe de altă parte, deși păstrează însușirea de monah, însușire care nu se șterge niciodată, voturile ascultării și sărăciei își pierd valabilitatea, nefiind compatibile cu funcția de ierarh pe care a dobândit-o monahul. În ceea ce privește averea pe care o va căpăta monahul din momentul promovării sale în funcția de episcop, putem spune că se aplică dispozițiile dreptului comun [27].

5. Ajungând acum la problema datoriilor monahului, iată ce prevede articolul 101 din S.S.M.: «Pentru datoriile monahilor în nici un caz nu este responsabilă mănăstirea, din moment ce acestea au fost făcute fără acordul scris al mănăstirii». Comentând această dispoziție, jurisprudența [28] a decis că mănăstirea este responsabilă față de creditorii monahului (indiferent că acesta aparține de mănăstire de obște sau idioritmică) numai în cazul în care datoriile și, în general, toate obligațiile acestuia din urmă au fost făcute cu consimțământul prealabil al mănăstirii de care apaține. Consimțământul mănăstirii trebuie prezentat în cadrul procesului intentat de către creditor împotriva mănăstirii care l-a moștenit pe monah. În acest caz, mănăstirea trebuie să plătească aceste datorii. De asemenea, tot jurisprudența a considerat că dispoziția articolului 101 din S.S.M. nu poate fi exclusă de către aplicarea articolului 281 referitor la exercitarea abuzivă a drepturilor sale de către mănăstire. În opinia noastră, dispoziția articolului 101 din S.S.M. poate da naștere la o serie de dispute în jurul acestei probleme. Dacă, spre exemplu, un monah de la o chinovie face un împrumut (în virtutea dreptului comun, pe care îl păstrează chiar și după tundere), acești bani vor intra în posesia mănăstirii, întrucât, conform dispozițiilor articolului 101 din S.S.M., monahii din mănăstirile de obște nu pot avea avere proprie. Dacă însă mănăstirea nu și-a asumat, în mod scris, datoriile provenite din acest împrumut, nu are nici o obligație față de creditor, care va rămâne fără banii împrumutați monahului.

Din acest motiv, considerăm că trebuie să se stabilească responsabilitatea mănăstirii în baza articolului 904 referitor la îmbogățirea nejustificată [29], mai ales în cazul mănăstirilor idioritmice [30]. Așa cum mănăstirea moștenește averea dobândită de monah după tundere, tot așa ar trebui să fie și responsabilă pentru datoriile monahului, în calitate de moștenitoare a acestuia (art. 1901). O poziție asemănătoare au exprimat și tribunalele, care scuteau mănăstirea de datoriile monahilor făcute fără aprobarea sa scrisă, în timp ce pentru celelalte datorii considerau că este responsabilă mănăstirea, de vreme ce tot ea moștenește și averea monahului după moartea acestuia [31].

Trebuie specificat și faptul că în articolul 141 din S.S.M. [32] există o dispoziție specială pentru monahii de la chilii și colibe, cărora le este interzis să facă împrumut în detrimentul chiliei, fără aprobarea mănăstirii de care aparține chilia lor. În caz contrar, mănăstirea respectivă nu are nici o responsabilitate în cazul unui eventual împrumut. De asemenea, acestei categorii de monahi le este interzis să amaneteze titlul de credit al chiliei sau colibei lor. Orice document întocmit în acest sens este considerat din start nul.

Note:

[1] Art. 101 din S.S.M.

[2] Doris, op. cit., p. 413. Troianos, Sfântul Munte, p. 647. Acest concept juridic prezintă următorul cusur: pentru dobândirea dreptului de proprietate (cu contract) asupra unui mobil sau imobil se cere, printre altele, ca actul de transfer să fie întocmit între autorul și destinatarul transferului. Acest lucru înseamnă că este exclusă implicarea oricărei părți terțe în actul de transfer. În cazul persoanelor terțe, legea (art. 411) prevede numai întocmirea unui contract de angajament care se referă la dreptul de obligație. Vezi Geórgios Mpális, Εμπράγματο Δίκαιο (κατά τον Κώδικα), Atena 1950, pp. 141 și 159; Papasteríou, op. cit., p. 213 și nota 74. Așadar se pune următoarea problemă: cum va fi transferată averea în proprietatea mănăstirii, care, în calitatea de persoană terță, nu participă la actul de transfer. Așadar fie va trebui să acceptăm poziția despre valabilitatea actului de transfer între persoanele terțe și monah, conform căreia averea trece în posesia mănăstirii, fie va trebui să admitem că în dispoziția articolului respectiv este inclus un mod sui generis de dobândire – de către mănăstire – a dreptului de proprietate asupra averii monahului.

[3] Așa cum susține Petrakákos (Viețuirea monahală, p. 123), «contestările științifice sunt mai intense în ceea ce privește situațiile de după tundere, caz în care consideră că se înregistrează o reducere a drepturilor civile ale monahului».

[4] Doris, op. cit., p. 413. Personal credem că în acest caz trebuie să-i fie recunoscute mănăstirii aceleași drepturi pe care le are și monahul în ceea ce privește intrarea în posesia averii. Dacă, spre exemplu, mănăstirea moștenește anumite datorii de la monah, va trebui să admitem faptul că dreptul de a renunța sau de a accepta acestea îi revine mănăstirii și nu monahului. În caz contrar, mănăstirea respectivă (chinovia) este în pericolul de a fi încărcată cu toate datoriile pe care eventual le adună monahii săi.

[5] Vezi Troianos, Sfântul Munte, p. 647. Consolidarea acestei poziții referitoare la dreptul de proprietate al monahului asupra averii sale chiar și pentru o «singură clipă» este fundamentată pe principiul dobândirii averii prin intermediul unui reprezentant indirect. Vezi Georgiádis, op. cit., p. 600. Așadar, în virtutea acestei teorii, monahul de la chinovie intră în posesia averii sale în locul mănăstirii, ca reprezentant indirect al acesteia. Acest lucru, însă, înseamnă că va exista mereu un anumit interval de timp în care monahul dobândește dreptul de proprietate, fapt care intră în contradicție cu prevederile articolului 101 din S.S.M. În orice caz mă îndoiesc că posibilitatea monahului de a renunța la acest drept are vreo valoare practică, dat fiind faptul că monahul, chiar și în cazul în care ar vrea să renunțe, procedura necesară (întocmirea unei declarații la tribunalul de primă instanță) în acest sens nu poate fi încheiată într-o clipită. Această poziție nici oferă o soluție nici în cazul în care moștenirea monahului constă în datorii, pentru că, dacă monahul nu renunță la moștenire, mănăstirea se va trezi încărcată cu această moștenire, pe care însă nu și-a dorit-o niciodată. Dincolo de acestea, dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul unui reprezentant indirect se referă numai la averea mobilă, nu și la cea imobilă.

[6] Vezi Enciclica Ministerului de Finanțe 144/768/A0013, pp. 134-135, în Konstantínos Papageorgíou, Φορολογία θρησκειών και κοινοφελών νομικών προσώπων (Impozitarea religiilor și a persoanelor juridice), Tríkala – Atena 2005, pp. 282-284. Această enciclică menționează că, în cazul averii monahilor de la chinovii căpătate după tundere, nu trebuie plătit impozit de moștenire sau donație, dacă această avere trece în posesia mănăstirii care e scutită de acest impozit. Aceeași reglementare e valabilă și pentru monahii de la celelalte lăcașuri aghiorite (schituri, chilii, colibe, etc.), care se află sub jurisdicția chinoviilor.

[7] Hristofilópoulos, op. cit., p. 324; Papastáthis, op. cit., p. 78; Doris, op. cit., p. 413; Troianos, Sfântul Munte, p. 646. Konidáris, Manual, p. 278.

[8] Poziția referitoare la administrarea liberă și nelimitată a averii monahilor de la mănăstirile idioritmice numai în timpul vieții și nu după moarte este predominantă atât în terorie cât și în jurisprudență – vezi Petrakákos, Viețuirea monahală, p. 127. Cf. Hristofilópoulos, op. cit., p. 324, Papastáthis, op. cit., p. 78, Troianos, Sfântul Munte, p. 646, Konidáris, Manual, p. 279. Teoria contrară cum că monahii de la mănăstirile idioritmice nu-și poate administra nici după moarte și nici în timpul vieții averea dobândită după tundere (spre exemplu, să-și vândă imobilul) este fundamentată pe interpretarea teleologică a art. 101 din S.S.M., conform căreia, pentru a trece intra în posesia averii, mănăstirea trebuie să se asigure împotriva unor eventuale acte de înstrăinare a averii. În caz contrar, dispoziția art. 101 ar rămâne fără conținut. Conform unor obiceiuri de la anumite mănăstiri, este permisă lichidarea imobilului de către monah, indiferent unde se află acesta, însă nu fără permisiunea mănăstirii care trebuie să verifice motivele invocate de monah (spre exemplu, motive de sănătate, îngrijirea unor rudenii apropiate, etc.). În cazul în care monahul decide să-și administreze averea în timpul vieții fără aprobarea mănăstirii, acest demers este considerat nul.

[9] Ca moștenitor general și nu special, ca în cazul averii de dinainte de tundere. În consecință, va avea și protecția specială a moștenitorului față de cei care rețin o anumită parte din moștenire. De asemenea, mănăstirea poate refuza moștenirea monahului. Vezi hotărârea 27/1974, p. 229, care stabilește că, pentru a se elibera act de moștenire moștenitorilor monahului, trebuie specificat acest lucru în cerere, trebuie dovedită data tunderii monahului și trebuie menționat faptul că mănăstirea a refuzat în mod legal la moștenire. De altfel, mănăstirea poate depune o plângere specială prevăzută de lege împotriva celor care rețin o anumită parte din moștenire sau a persoanelor terțe care contestează drepturile sale reale asupra averii moștenite.

[10] Indiferent că e vorba de monahii de la mănăstirile de obște sau de cei de la mănăstirile idioritmice.

[11] Vezi Theódoros Oikonómou, Γνωμοδότησις: Μοναχοί Αγίου Όρους (Monahii Sfântului Munte), p. 661; Cf. Dóris, op. cit., p. 418: Imobilele monahilor aghioriți aflate în afara teritoriului Sfântului Munte sunt moștenite conform prevederilor art. 101 din S.S.M.

[12] În această privință, au căzut de acord atât teoria cât și jurisprudența. Vezi Panagiotákis, op. cit., p. 252; Hristofilópoulos, op. cit., p. 324; Papastáthis, op. cit., p. 78; Papageorgíou, op. cit., p. 120; Dóris, op. cit., p. 413; Troianos, Sfântul Munte, p. 646. Konidáris, Manual, p. 278. Conform opiniei lui Dóris (op. cit., pp. 416-417), câmpul de acțiune al art. 101 din S.S.M. cuprinde averea fiecărui monah care locuiește în Sfântul Munte, indiferent că tunderea sa a avut loc aici sau la altă mănăstire.

[13] Vezi § 16.

[14] Vezi § 14.

[15] Chestiunea legată de apolytírion sau «certificatul de eliberare» este reglementată de art. 103 din S.S.M. Vezi Dóris, op. cit., pp. 427-429.

[16] Interesant în cazul acestei hotărâri este faptul că, dincolo de lămurirea poziției jurisprudenței în ceea ce privește chestiunea ieromonahilor, reglementează și alte probleme. Spre exemplu, un cleric provenit din rândul monahilor de la mănăstirea Xiropotámou, care a părăsit în mod legal această mănăstire în anul 1930, a căpătat un imobil opt ani mai târziu. În 1942, a intrat în altă mănăstire, de această dată într-o mănăstire aparținând de Biserica Greciei (este vorba de mănăstirea Douvíkou, din Mitropolia de Tríkki și Stagón), unde a și rămas până la sfârșitul vieții. Areopagul a acceptat poziția mănăstirii Douvíkou și anume faptul că monahul respectiv nu a părăsit niciodată această mănăstire, drept pentru care a hotârât că monahul urmează să fie moștenit, în mod egal, de cele două mănăstiri. Astfel, prin această hotărâre, Areopagul a mai soluționat o problemă: monahul intrase în posesia imobilului cu pricina în 1938, adică după ce monahul părăsise, în mod legal, Sfântul Munte. Dacă acesta nu intra în altă mănăstire, atunci imobilul cu pricina trebuia să fie moștenit de către rudeniile sale (cu sau fără testament). Însă, întrucât acesta a intrat în altă mănăstire, averea sa va fi moștenită în conformitate cu prevederile legii în vigoare. Concluzia este următoarea: indiferent de momentul în care a fost căpătată de către monah sau ieromonah, averea acestuia va fi moștenită conform dispozițiilor legii după care se conduce ultima mănăstire de care a aparțin monahul.

[17] Vezi Georgiádis – Stathópoulos, art. 36; Papageorgíou, op. cit., p. 120.

[18] Contrar acestei poziții este decretul 292/1987, p. 1249, conform căruia, deși moștenirea monahilor este reglementată printr-o dispoziție specială a art. 101 din S.S.M., dacă monahul părăsește mănăstirea de metanie în mod legal, atunci nu se aplică dispoziția de mai sus a art. 101, ci dispozițiile legii GYID/1909.

[19] N.S.K. 708/2002, p. 7.

[20] Vezi și N.S.K. 419/2010, Nomokanoniká 2/2011, p. 114.

[21] N.S.K. 708/2002, p. 8.

[22] A.P. 401/1959, p. 1250.

[23] Vezi ad hoc Ef. At. 649/1998, NoB 48/2000, p. 1136, care consideră că testamentul nu este valabil deoarece intră în contradicție cu dispozițiile art. 101 și 103 din S.S.M. Cf. A.P. 462/2008 Nomokanoniká 2/2008, p. 184.

[24] N.S.K. 708/2002, p. 9. Cf. Papageorgíou, op. cit., p. 121.

[25] Hotărârea de bază este A.P. 170/1964 NoB (1964), pp. 613-614. Vezi Papastáthis, op. cit., pp. 79-80; Dóris, op. cit., pp. 419-420; Troianos, Sfântul Munte, p. 647. Dimpotrivă, conform opiniei lui Theódoros Oikonómou (op. cit., p. 576), episcopul care a fost tuns monah înainte de a fi hirotonit arhiereu și care a fost înscris în Monahológion mănăstirii, cu a cărei aprobare a fost ales episcop, nu-și poate administra avere nici în timpul vieții și nici după moarte. Prin urmare, averea acestuia trece în moștenirea mănăstirii.

[26] Constituția, vol. II, p. 707.

[27] Conform Pr. At. 14608/1962, p. 129, aplicarea dispozițiilor dreptului comun se referă nu numai la averea căpătată de monah după hirotonirea sa în episcop, ci întreaga sa avere de după tundere. Această hotărâre urmează linia trasată de Momferátos (op. cit., p. 115), conform căruia averea de după tundere a monahului care devine episcop nu revine mănăstirii, ci îl «urmează» pe episcop. Vezi Papastáthis, op. cit., p. 79.

[28] A.P. 401/1959 NoB (1959), p. 1250.

[29] Dóris, op. cit., p. 421.

[30] Această poziție este valabilă numai la nivel teoretic, de vreme ce astăzi nu mai există mănăstiri idioritmice.

[31] Ef. Lar. 88/1959, p. 202.

[32] Vezi Konidáris, Dispozițiile de bază, pp. 352-353.

Sursa: Athanásios Kóntis, «Η κληρονομική διαδοχή των ορθοδόξων μοναχών στην ελληνική επικράτεια κατά το ισχύον δίκαιο» (Moștenirea monahilor ortodocși de pe teritoriul Greciei, conform dreptului în vigoare), § Averea monahului aghiorit de după tundere, pp. 302-312, în Biblioteca Dreptului Bisericesc (Director: prof. I. M. Konidáris), editura Sákkoulas, Atena-Tesalonic 2012.