Averile te lasă pe tine, nu tu eşti cel care le laşi!
22 December 2013
Arhimandritul Epifanie: Să continuăm cu acelaşi bătrânel de care v’am mai povestit. La început, l-am întrebat (pentru că după aceea, după cum v’am zis, a mers bine pe
calea Domnului):
– Ai făcut ce am vorbit? Ai dat la săraci milostenie?
– Părinte, nu ţi-am spus că le las prin testament?
– Nu o să le laşi, îţi spun.
– Ba le las!
– Te lasă averile pe tine, nu le laşi tu! Atunci când mori, te vor lăsa.
Vrei să-ţi dovedesc că te lasă? Eu, ca duhovnic al tău, îţi îngădui să le iei cu tine. Poţi să le iei cu tine în viaţa cealaltă?
– Nu…
– Ei, atunci, ce tot îmi spui că o să le laşi? Dacă ai copii, o să le laşi lor. Întrucât nu ai copii şi nepoţii îţi sânt bine aranjaţi, şi nu vrei să le laşi lor, cuiva trebuie să le laşi. Într’un scop de binefacere. Vrednică îţi va fi plata. Fii atent la ceva mult mai bun. Păstrează acum puţine, atât cât îţi sânt de trebuinţă, iar celelalte dă-le, binecuvântatule, ca să ai şi tu bucuria dăruirii şi pentru ca unii oameni să fie ajutaţi.
În sfârşit, a fost convins şi a dat încă din timpul vieţii o mare parte din averea sa unei instituţii filantropice. Cred că acum este în Împărăţia cerurilor.
Aşadar, cine dintre noi poate lua ceva cu el? Câţiva metri de pământ sânt tot ce va primi şi cel mai bogat, şi cel mai sărac dintre oameni. În ce-l priveşte pe cel bogat, va avea parte în plus de un mormânt impunător, în timp ce săracul nu va avea decât o cruce simplă de lemn. Nici o altă deosebire nu există între cei doi. Moartea este egalizatorul tuturor, ne face pe toţi la fel. De aceea spune imnograful în slujba înmormântării: „Şi am văzut oase goale şi am zis: Oare cine este împăratul… sau păcătosul?” Oasele sânt la fel. Nu poţi distinge dacă sânt oase de împărat, de ostaş, de drept, de păcătos sau de sărac; nimic nu se mai deosebeşte.
