Cucerirea Tesalonicului de către arabi în 904

În expunerea mea, mă sprijin pe textul lui Ioannis Kameniátis, Cucerirea Tesalonicului de către arabi din anul 904. Deoarece această primă conferinţă se adresează unui public mai larg decât cel reprezentat de specialiştii în studii bizantine şi, prin urmare, are un caracter mai general, doresc să mulţumesc în mod deosebit oraşului Tesalonic, care ne găzduieşte în aceste zile, prezentând unul dintre cele mai triste evenimente din istoria sa: cucerirea din anul 904 de către piraţii arabi.

De vreme ce Şcoala de vară de anul acesta este consacrată studiului comunităţilor şi grupurilor în Bizanţ, voi începe această prezentare cu o observaţie cu caracter mai general. Avem nefericita obişnuinţă de a privi în trecut cu ochii obişnuiţi să vadă propria noastră proiecţie asupra realităţii, lucru ce ne împiedică să vedem anumite evenimente sau situaţii aşa cum au fost ele cu adevărat. Voi explica ce vreau să spun printr-un exemplu: un stat plurietnic şi multicultural, aşa cum este imperiul, e caracterizat printr-o realitate socială complexă, iar orice fel de simplificare este greşită.

Tesalonicul bizantin – pictură de Thanássis Bakoiórgos

A fi cineva romeu sau cetăţean al Imperiului Bizantin de Răsărit însemna să recunoască autoritatea împăratului de la Constantinopol şi să-și plătească taxele. Dar, cu cât ne îndepărtăm mai mult de centrul imperiului, adică de Constantinopol, situaţia se deteriorează din ce în ce mai mult. Diferitele populaţii şi ansambluri sociale sunt destul de autonome, iar comunităţile care trăiesc în apropierea graniţelor sunt pregătite să treacă de la un stăpân la altul. Prin urmare, odată se supun împăratului, altădată slujesc intereselor duşmanilor imperiului. Lectura epopeii Dighénis Akrítas, de pildă, ne face cunoscută existenţa a două grupuri, grănicerii (δηγένες) şi apelátes (απελάται), care se află în conflict. Apelátes sunt un fel de bandiţi la serviciile cărora, în anumite situaţii, Imperiul recurge pentru apărarea graniţelor sale. Este vorba despre o tradiţie cu rădăcini foarte vechi, care se va păstra până într-o epocă mai recentă. În perioada turcocraţiei, klefții (κλέφτες) şi haiducii vor face acelaşi lucru. În Balcani, uskocii şi haiducii, jumătate piraţi, jumătate luptătorι în rezistenţă, luptă împotriva turcilor, dar şi a veneţienilor, inamici ai turcilor. Acestor grupuri sociale li se alătură şi mardaiţii, care sunt instalaţi în jurul muntelui Αmanós, stăpâni ai „Porților Siriei”, la graniţa Imperiului cu Califatul arab. În alte rânduri, administrația de la Constantinopol luptă împotriva lor, dar. De obicei, se folosește de ei împotriva musulmanilor. Dar de ce facem referire la această populație? Tocmai pentru că un tânăr mardait avea să devină pricina cuceririi Tesalonicului.

Leon era un tânăr creștin, născut cel mai probabil în cetatea Attáleia (Antalia de astăzi) și căzut prizonier la arabi și trecut la islam cu numele de Rashiq al Wardami și rămas cunoscut în documentele arabe drept Ghulam Zourafa, adică sluga lui Zurafa. Acest Leon Apostatul s-a dovedit a fi un marinar destoinic, ajungând căpetenia forțelor navale arabe. El se întoarce împotriva cetății sale de obârșie, Attáleia, pe care o cucerește în 904. Această izbândă îi dă aripi și, aflat în fruntea unei flote, visează să cucerească întregul Imperiu bizantin. Ținta lui următoare, după Attáleia, este chiar capitala Constantinopol, trecând Dardanelele cu succes.

În acea vreme pe tronul Bizanțului se găsea Leon al VI-lea, cel supranumit „cel Înțelept”, fiul lui Vasile I Macedonul. Imperiul nu era în stare să facă față agresiunii arabe, având de a face cu un pericol și mai mare, acela al bulgarilor, care-i învinseseră pe bizantini la Bulgarophygon (Thracia de Est) în 896. Țarul lor, Symeon I, visa și el să cucerească Imperiul bizantin. Această luptă [cu bulgarii] secătuise Imperiul. Dedicați luptei împotriva bulgarilor, bizantinii abandonaseră controlul asupra Siciliei, iar în anul 903, ultima cetate aflată în stăpânire bizantină, cade în 903 în mâinile arabilor. În aceeași perioadă, Damian din Tars, aliat al lui Leon Apostatul, jefuiește orașul Dimitriada (cetate în apropiere de orașul contemporan Vólos).

Mai mult, triburile slave aflate în interiorul Imperiului, în Grecia, și care atacau adesea bogatele orașe bizantine, pradă orașul Véria. Leon Apostatul consideră acest moment propice pentru a-și împlini visul. Împăratul Leon al VI-lea adună flota bizantină pentru a apăra capitala. Pirații nu îndrăznesc să atace această flotă, așteptând în Marea Marmara. Leon nu-și abandonează planul de a lovi în inima Imperiului. Pe când capitala era apărată de flotă, al doilea oraș al Imperiului, Tesalonicul, nu dispunea de sistemele de apărare necesare, iar Leon Apostatul era foarte bine informat despre acest lucru, drept pentru care pornește înspre oraș, decis să termine cât mai repede și să ia o pradă cât mai mare.

Tesalonicul istoric

Redau în continuare relatările unui martor ocular, victimă a acestor evenimente, cronicarul Ioánnis Kameniátis, căruia îi acordăm cuvântul pentru a descrie situația pe care a trăit-o. Dar să aruncăm mai întâi o privire pe hartă. Chiar dacă cunoaștem foarte bine situația topografică a orașului actual, s-ar putea să ne scape situația în care se aflau atunci zidurile de apărare dinspre mare, care, împreună cu alte ziduri de apărare, aveau să fie demolate în secolul al XI-lea pentru a face loc dezvoltării ansamblului portuar. Orașul bizantin de la începutul secolului al X-lea era foarte bine protejat în părțile de est și de vest, iar zidurile dinspre nord erau și ele puternice. Desigur, în acea vreme nu exista nici Yedi Kule (fortăreața otomană zisă „Cea cu Șapte Turnuri”), nici ceea ce azi numim Akropole (Orașul de Sus), adică partea de „sus” a orașului.

În urma cercetărilor, am reușit să identificăm Akropolele acelei vremi, din care azi se mai păstrează doar zidurile interioare. În ceea ce privește zidurile dinspre mare, acestea nu puteau fi prea înalte, și e posibil să fi existat și un șanț de apărare paralel cu aceste ziduri, tocmai pentru că nu erau foarte puternice. În opinia mea, acest zid maritim se întindea până la Turnul Alb de astăzi, iar alături de el exista și un drum.

În anul 904, locuitorii [Tesalonicului] nu se simțeau în siguranță. Știrile care veneau vorbeau de o flotă de pirați care avea să distrugă totul. Însuși Împăratul a trimis de veste, prin curier, pentru a-i înștiința pe locuitori să ia măsurile de apărare corespunzătoare:

Un curier a venit din partea Împăratului Romeilor, a evlaviosului Împărat Leon și ne-a anunțat năvălirea barbarilor, adică a blestemaților de saracini, și ne-a dat poruncă să ne înarmăm cât mai repede cu putință și să ne pregătim de război. Ne-a mai spus, de asemenea, că la el au venit unii care fuseseră prizonieri la barbari și care l-au înștiințat de planurile acelora. Barbarii se vor năpusti cu toată forța lor asupra orașului nostru pentru că au aflat de la unii prizonieri luați de ei că zidurile dinspre mare sunt ușor de străpuns și orașul ușor de prădat.

Panica va cuprinde orașul. Locuitorii știu bine că punctul slab al orașului sunt zidurile dinspre mare. Delegatul Împăratului, Protospătarul Petronás, avea sarcina de a lua măsurile de apărare corespunzătoare.

Îndată ce au ajuns aceste vești, confuzia și zvonurile pline de panică au umplut orașul. Cu toate acestea, am început să căutăm modul prin care am putea să ne asigurăm salvarea, să ne apărăm înaintea dușmanilor și să organizăm lupta împotriva acestora. Dar mintea fiecăruia era cuprinsă de deznădejde datorită lipsei noastre de experiență întru cele ale războiului. Nu cunoșteam deloc acest fel de lucruri și nu știam de unde să începem.

Protospătarul Petronás, cunoscător al tehnicilor de război, decide să pună în practică o strategie de apărare cunoscută încă din Antichitate: aruncă în mare pietre mari de mormânt, cu scopul de a crea o barieră care să împiedice apropierea corăbiilor de țărm.

A fost, astfel, gândită o metodă de apărare isteață și eficientă. Se știa că toată latura de sud a orașului, aflată pe malul mării, dacă ar fi fost accesibilă barbarilor, le-ar fi căzut ușor pradă acestora, pentru că nimic nu i-ar fi împiedicat să se găsească pe o poziție mai înaltă decât zidul orașului, care era scund. Corăbiile erau mai înalte decât zidul, iar barbarii puteau să-i atace ușor pe cei ce apărau zidul. De aceea s-a ajuns la concluzia de a se construi acel baraj submarin, o capcană isteață, pentru a asigura salvarea orașului și a împiedica accesul inamic. În părțile de est și de vest ale orașului, erau multe morminte de piatră construite de vechii greci și unde își îngropaseră morții. Aceste pietre mari au fost transportate și așezate în mare. Bucățile de piatră erau ascunse sub apă, la mică adâncime și la mică distanță una de alta. În acest fel a fost construit un ciudat zid submarin, mai înalt și mai puternic decât zidul de pe uscat.

De la Constantinopol sosește, însă, un alt personaj, Leon [Hitzilákis], care tocmai fusese numit guvernator al orașului și al regiunii., iar Petronás este silit să se reîntoarcă în capitală. Noul Strateg schimbă cu totul direcția de apărare, abandonând sistemul submarin prevăzut de predecesorului său și luând decizia de a întări zidul de pe țărm. De ce a luat această măsură, nu știm, iar textul lui Kameniátis are grijă să nu rănească sensibilitatea nimănui aducând învinuiri. Putem presupune că noul guvernator, Leon, voia să arate cine este șeful și să-și impună propriul plan strategic. Lucrările la zidul submarin se întrerup și încep la zidul de pe țărm, unde se construiesc turnuri de lemn. Din nou, însă, lucrurile nu merg așa cum ar trebui, pentru că din capitală sosește un nou delegat, cu noi directive. Generalul Leon cade de pe metereze și-și fracturează bazinul. Comandantul regiuni Strymónas trimite întăriri, reînsuflețind curajul [locuitorilor], dar poporului nu-i rămâne decât să aștepte salvarea de la Sfântul Dimitrie.

***

Din nefericire, după două zile de dârză rezistență, orașul avea să fie cucerit, jefuit și trecut prin sabie, iar corăbiile piraților aveau să plece însoțite de corăbiile găsite în port și luate pentru a putea purta în robie peste 20 de mii de tineri locuitori, inclusiv pe autorul cronicii, Ioan Kameniátis.